Expunere cu privire la Epistola către Romani. Capitolul 4 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Dar era, în istoria lui Israel, mai mult decât legea. Erau (capitolul 4) Avraam şi David, promisiunile, şi credincioşia lui Dumnezeu care recunoştea promisiunile. Pe ce bază se sprijinea poziţia acestor oameni? Ce a găsit Avraam? A fost îndreptăţit pe principiul faptelor? Dacă a fost îndreptăţit pe principiul faptelor are cu ce se lăuda, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Dovezi înaintea oamenilor, pentru a evidenţia înaintea lor realitatea credinţei, poate că a avut, şi a avut; dar înaintea lui Dumnezeu Avraam a fost socotit drept, prin credinţă. „Şi Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate”. Însă celui care lucrează, plata nu i se socoteşte după har, ci după datorie; dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate (Romani 4:3-5 ). Acest principiu stabilit pe exemplul lui Avraam este sprijinit de mărturia lui David: „Ferice de cei ale căror nelegiuiri au fost iertate şi ale căror păcate au fost acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nicidecum nu-i va socoti păcatul!” (versetele 7,8). Observaţi că, până aici, imputaţia dreptăţii nu merge mai departe de iertarea păcatelor; găsim mai mult apoi, dar aici aceasta este totul: un om este îndreptăţit de ceea ce este vinovat, de păcatele lui; şi în raport cu aceasta este sensul expresiei „i s-a socotit ca dreptate”. Credinţa lui i s-a socotit ca dreptate. Aceasta nu i s-a luat atât în seamă (*):

(*) Nu trebuie a se confunda „nu se socoteşte” din capitolul 5:13 şi Filimon 19 , cu „a estima, a ţine, a socoti”, pe care le avem aici şi în capitolul 4.

Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a fost considerat drept din cauza credinţei sale. Nu că ar fi avut credinţa lui o asemenea valoare în ea însăşi, încât i s-a luat în considerare, ca tot atâta dreptate, ci el fost estimat sau considerat drept din cauza credinţei sale. Aşa vorbeşte David de un om considerat drept fără fapte. Nici un păcat nu îi era imputat; era considerat pe deplin achitat sau îndreptăţit de păcat înaintea lui Dumnezeu, când păcatul era iertat sau acoperit. Dumnezeu a satisfăcut responsabilitatea omului, şi omul este considerat îndreptăţit de păcat.

Această fericire era numai pentru circumcizie, sau şi pentru necircumcizie? Pentru că am stabilit, lui Avraam credinţa i s-a socotit (versetul 9). Când i s-a socotit? Când era circumcis, sau necircumcis? Necircumcis; - astfel încât în exemplul lui Avraam, găsim un om necircumcis îndreptăţit prin credinţă. Circumcizia era doar pecetea dreptăţii, pe care o avea când era necircumcis. Şi astfel el era tatăl tuturor celor care cred, chiar dacă sunt necircumcişi precum credincioşii dintre cei păgâni, pentru ca să fie şi ei consideraţi drepţi prin credinţă; şi mai mult, tatăl unei separări adevărate pentru Dumnezeu (pentru că astfel înţeleg pasajul, deşi forma lui este puţin neobişnuită), nu numai pentru Israelul circumcis, ci pentru toţi cei care umblă în credinţa lui Avraam - circumcizia, nu în literă, ci în duh.

Apostolul dezvoltă apoi principiile cazului lui Avraam. Promisiunea de a fi moştenitor al lumii nu a fost făcută lui Avraam prin lege, ci prin dreptatea credinţei; pentru că dacă aceia care sunt din lege sunt moştenitori, credinţa este făcută zadarnică (versetele 13,14). A face din Israelul sub lege moştenitorul exclusiv însemna a distruge principiul prin care Avraam avea moştenirea: Avraam fusese făcut moştenitor prin credinţă, şi nu printr-o lege anume. Promisiunea nu este lege; şi a dori să stabileşti moştenirea pe baza legii şi a o da lui Israel din cauza legii, însemna a face zadarnică promisiunea. Promisiunea şi credinţa în promisiune merg împreună. Legea este lucrarea omului, şi, din partea lui Dumnezeu, ceea ce cerea El omului, nu o promisiune pentru om. Şi cu siguranţă legea lucrează mânie în loc de a da o moştenire; pentru că acolo unde nu este lege, nu este nici călcare de lege, pentru că nu este nimic de călcat: a lucra mânie şi a aduce călcări de lege nu este cu siguranţă o promisiune. Dar moştenirea este pe principiul credinţei, nu al legii, pentru ca să fie prin har; deoarece tocmai credinţa creşte cu harul arătat, şi astfel promisiunea este sigură pentru toată sămânţa, pentru că harul o poate da unui păgân, şi credinţa, într-un păgân, o poate primi; ea poate nu numai să o dea seminţei sub lege, deşi prin credinţă şi ea o putea primi, ci să o dea oricui avea credinţa lui Avraam, care este tatăl nu numai al iudeilor, ci al nostru al tuturor (după cum este scris: „Te-am rânduit tată al multor naţiuni”) înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeul în care crezuse Avraam.

Aceasta introduce un alt principiu (versetul 17 şi următoarele). Când Avraam a primit promisiunea, era ca şi mort. Dumnezeul pe care L-a crezut, este un Dumnezeu care este mai presus de mizeria şi de neputinţa omului, şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, în ciuda stării lui de mort şi a stării Sarei: a avut loc acolo ceva ca o înviere. Dar aceasta introduce încă un alt mare şi important principiu. Am văzut harul din partea lui Dumnezeu şi credinţa din partea omului, în legătură cu promisiunea, pe de o parte, şi cu răscumpărarea care este în Hristos, pe de altă parte. Acum puterea intervine, puterea lui Dumnezeu: nu Dumnezeu ocupându-Se de om şi intrând în legătură cu el în virtutea a ceva bun sau a unei anumite capacităţi care ar fi în om, ci Dumnezeu care înviază morţii, şi care, potrivit acestei puteri, cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi: le poate aduce la existenţă când le cheamă. Aceasta se aplică împrejurării lui Avraam şi, în natura sa, învierii lui Hristos.

Legea cere putere în om pentru a o împlini, Dumnezeu care înviază morţii nu cere evident nicio putere în cei care sunt înviaţi, şi cele care nu sunt nu au nicio capacitate de a deveni cele ce sunt. Avraam l-a crezut pe Dumnezeu; nu a ţinut seama de împrejurări care, cât priveşte neputinţa omului, făceau imposibilă împlinirea promisiunii, pentru că Cel care vorbea adevărul, putea face orice în putere. Avraam a fost pe deplin convins de aceasta: de aceea dacă Dumnezeu vorbea, lucrul pe care îl spusese era sigur, nicio lipsă de putere nu-l putea face să nu se realizeze; şi această recunoaştere a ceea ce era Dumnezeu, această credinţă (care prin har Îl îndreptăţea pe Dumnezeu în Cuvântul Lui - Îi dădea adevăratul caracter) i-a fost socotită lui Avraam ca dreptate. Când omul Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu în lucrările, cuvintele şi planurile Lui, când nu se îndreptăţeşte el însuşi, Dumnezeu îl îndreptăţeşte. Planurile Lui sunt în Hristos. Dar credinţa voastră, deşi în principiu aceeaşi, are totuşi, într-un punct foarte important, un caracter diferit de cea a lui Avraam. Avraam a crezut că Dumnezeu era puternic pentru a împlini ce promisese; noi credem că El L-a înviat pe Hristos dintre morţi: lucrarea Lui este o lucrare împlinită; Hristos a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră (versetele 23-25).

Dar, observaţi, credinţa despre care este vorba aici, este credinţa „în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru”. Dreptatea ni se socoteşte, nouă celor care credem în Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi; astfel încât să recunoaştem nu numai lucrarea lui Hristos, ci primirea Lui de către Dumnezeu, cu puterea lui Dumnezeu de a învia morţii, cum spunea Ioan Botezătorul: „Dumnezeu poate din pietrele acestea să ridice copii lui Avraam” (Luca 3:8 ). Dumnezeu a intervenit în putere, ca fiind satisfăcut pe deplin, pentru a învia pe Hristos (care, prin har, luase păcatele noastre asupra Lui) din starea în care păcatele noastre Îl aduseseră. Fără a vorbi de persoana Sa, Dumnezeu nu putea să îl lase pe Hristos în mormânt, pentru că Dumnezeu era satisfăcut în ce priveşte păcatele şi L-a înviat cu dreptate pe Hristos dintre morţi ca mărturie publică a acestei satisfacţii.

sursa: https://comori.org/