Categorie: Cartile Bibliei
Apostolul revine apoi la forma în care acest principiu se aplică iudeilor: dacă minciuna iudeului făcea mai glorioasă credincioşia lui Dumnezeu în ce priveşte promisiunile Sale, de ce l-ar mai judeca Dumnezeu ca păcătos? Sau mai degrabă să facem răul, ca să vină binele (apostolul revenind în această ultimă parte la principiul general), cum într-adevăr îi acuzau unii pe creştini că spun. În faţa unui asemenea principiu, apostolul nu binevoieşte să consimtă a răspunde; el spune simplu: „Condamnarea lor este dreaptă”. Nu, întregul nostru păcat constată această credincioşie răbdătoare a lui Dumnezeu cu privire la promisiunile şi bunătatea Sa. Omul i-ar respinge foarte repede pe cei care ar acţiona împotriva lui cum el o face faţă de Dumnezeu. Dar aceasta nu impiedică responsabilitatea, şi păcatul, şi judecata.
Iudeul avea deci avantaje. Era deci mai bun decât păgânii? Deloc; apostolul deja îi acuzase „şi pe iudei şi pe greci, că toţi sunt sub păcat” (versetul 9). El citează apoi mai întâi din Psalmi, şi apoi din Isaia, mărturia Scripturilor care îi declarau în totalitate păcătoşi pe toţi cei cărora le erau adresate.
Iudeul se lăuda că aceste Scripturi erau pentru el, şi numai pentru el: Ei bine, spune apostolul, ştim că tot ce spune legea, spune celor care sunt sub lege; să ascultăm deci glasul ei, şi să ascultăm ce le spune ea. Iată: „Nu este niciunul drept, niciunul măcar” (versetul 10). Păgânii erau în mod notoriu căzuţi în tot felul de vicii, în depravare şi idolatrie; iudeii erau neamul privilegiat, şi privilegiul lor deosebit era acesta, lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. Dar apostolul recunoaşte negreşit că legea vorbea celor care erau sub lege; dar legea declara că nu era „niciunul drept”. Iudeul era deci condamnat prin lucrul cu care se lăuda el însuşi. Şi citiţi acum mărturia pe care aceste Scripturi o aduc despre starea omului, despre omul cel mai avantajat, posedând ceea ce are Dumnezeu de dat, ca fratele mai mare din povestea fiului risipitor. Nu este niciunul drept, niciunul care să înţeleagă, care să aibă pricepere în sensul spiritual; nimeni care să-L caute pe Dumnezeu; în voinţă, toţi s-au abătut de la drumul drept; nu este nici unul măcar; pretutindeni răul, fără excepţie, dacă erai pus la încercare! Apostolul intră apoi în detaliile formelor complete ale răului în care se dezvoltă această stare. Caractere plăcute, se pot întâlni la unii, cum se pot întâlni şi la animale; dar inima Îl caută sau se teme de Dumnezeu, nu se găseşte! Orice gură este închisă, şi toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu: păgânii, notoriu fără frâu, şi dezaprobaţi în mintea lor, practicând cu lăcomie orice necurăţie; iudeul condamnat chiar în cuvintele lui prin lucrul cu care se lăuda. Astfel departe ca cineva să fie îndreptăţit prin faptele legii, legea aducea cu ea „cunoştinţa păcatului”. Păcatul era pretutindeni; legea dădea o convingere certă cu privire la aceasta (versetele 19, 20).
Apostolul încheie demonstrarea acestei stări care dădea ocazie mâniei lui Dumnezeu să fie descoperită din cer, demonstrarea întinzându-se în ansamblul ei de la versetul 19 din capitolul 1 până la sfârşitul versetul 20 din capitolul 3.
Apoi apostolul revine la adevăratul lui subiect, cel pe care îl formulase în versetul 17 din capitolul 1, dreptatea lui Dumnezeu. Omul, era evident, nu avea deloc dreptate. Iudeii şi păgânii erau toţi sub păcat dar acum dreptatea lui Dumnezeu, în întregime fără lege, era arătată. Legea şi profeţii îi aduceau mărturie (capitolul 3, versetul 21). Aici se găseşte punctul capital: s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu. Această dreptate este „prin credinţa în Isus Hristos”; aici este acel „cum” al manifestării şi primirii ei; ea este pentru toţi. Dacă ea ar fi fost dreptatea omului, ar fi trebuit să fie prin lege, şi ar fi fost în consecinţă numai pentru iudei, pentru că numai ei aveau această lege; dar este dreptatea lui Dumnezeu, şi este „prin credinţă”, şi astfel ea este pentru toţi, şi cu adevărat, pentru că era prin credinţa în Isus Hristos, peste toţi cei care credeau; pentru că nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit, toţi sunt în aceeaşi măsură sub păcat; dar dreptatea lui Dumnezeu este prin credinţă, peste toţi cei care cred. Îndreptăţirea este fără plată prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus (versetele 22-24).
Acest pasaj ne furnizează tema învăţăturii dreptăţii ca un tot, completă în ea însăşi. Versetul 17 al capitolul 1, ne spune că dreptatea lui Dumnezeu este descoperită în Evanghelie. Acum, în contrast cu legea (fără lege, în întregime separat de lege), ştim cum se aplică această dreptate: ea este prin credinţa în Isus Hristos pentru noi, aplicabilă şi prezentată pe principiul credinţei tuturor, şi peste toţi cei care cred. Toţi fără deosebire erau sub păcat şi dovediţi ca atare, îndreptăţirea tuturor de asemenea este fără plată prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărare - această răscumpărare care este în Hristos Isus.
Găsim apoi detalii suplimentare şi maniera de aplicare a acestei îndreptăţiri pentru sfinţii Vechiului Testament şi cei care au trăit după moartea lui Hristos. Dumnezeu, ne spune apostolul, l-a prezentat pe Hristos ca „Cel care aduce jertfa” pentru locul de acces pe temeiul răscumpărării şi sângele prezentat lui Dumnezeu ca ispăşire sau jertfă pentru păcate. Dar, în ce îi priveşte pe sfinţii Vechiului Testament, aceasta, acum, arată dreptatea lui Dumnezeu în prezenţa sprijinului pe care l-a folosit Dumnezeu faţă de ei atunci când păcătuiau. Sprijinul lui Dumnezeu fusese arătat în timpul când aceşti oameni trăiau; dar unde era dreptatea dacă Dumnezeu trecea astfel peste păcatele lui Avraam, Samuel, David şi ale semenilor lor? Această dreptate se arată acum. Dumnezeu putuse folosi sprijinul în vederea jertfei pe care trebuia să o aducă Hristos, jertfă întotdeauna prezentă pentru Dumnezeu, şi pe temeiul căreia acţiona, ca şi cum era deja îndeplinită, pentru că era vorba de iertarea păcatelor.
Apoi, în ceea ce îi priveşte pe sfinţii care au trăit după îndeplinirea lucrării de răscumpărare, deplina dreptate a lui Dumnezeu era în prezent scoasă la vedere: această dreptate se arată în timpul prezent, ştiind cum putea fi El drept îndreptăţind pe cei care credeau în Isus Hristos. Aici era un adevăr de o importanţă imensă. Dumnezeu Îşi arătase sprijinul în vremurile precedente, când ceea ce autoriza exercitarea acestui sprijin potrivit dreptăţii Lui nu era descoperit. Acum dreptatea lui Dumnezeu este descoperită, mai întâi cu privire la acest lung sprijin şi la iertarea păcatelor precedente; apoi aceeaşi dreptate a lui Dumnezeu este descoperită pe deplin, adică temeiul care a fost stabilit pentru justificarea celor care credeau în Isus. Dreptatea lui Dumnezeu făcând aceasta, era de asemenea clar arătat că temeiul pe care se exercita era stabilit desăvârşit. Dreptatea lui Dumnezeu era pe deplin demonstrată în înălţarea lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu, cum citim în versetul 10 al capitolul 16 din Ioan: Hristos a luat loc la dreapta Măreţiei în locurile înalte, în virtutea faptului că L-a glorificat în mod desăvârşit la cruce şi că astfel a arătat şi a declarat dreptatea lui Dumnezeu.
În partea Epistolei către Romani care ne preocupă în acest moment, găsim numai faptul că dreptatea lui Dumnezeu este acum arătată cu privire la iertarea păcatelor precedente şi îi îndreptăţeşte pe cei care cred acum, Hristos fiind prezentat ca ispăşitor prin credinţa în sângele Său. Valoarea sângelui lui Hristos aduce mărturia de dreptate în iertarea păcatelor precedente; dar ea aduce o îndreptăţire prezentă şi cunoscută de cei care cred, menţinând pe deplin dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este drept şi îi îndreptăţeşte, nu îi condamnă, pe cei care cred.
Orice lăudăroşie din partea omului este deci exclusă, pentru că prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin harul lui Dumnezeu este omul îndreptăţit, nu prin legea faptelor evident, pentru că în acest caz omul ar putea găsi cu ce să se laude, dar prin legea credinţei, care primea cu simplitate prin har efectul lucrării altuia. Vedem aici ceea ce regăsim şi mai departe, anume că expresia „lege” este folosită pentru a desemna un principiu acţionând într-un anume sens, legea credinţei, legea faptelor. De aceea, cum nu putem amesteca cele două principii, dintre care unul face să câştigi un lucru prin fapte şi celălalt face să primeşti acel lucru prin credinţă (şi la drept vorbind un alt lucru: dreptatea lui Dumnezeu, nu cea a omului), unul dintre aceste principii îl exclude pe celălalt; şi tragem concluzia, nu numai că un om este îndreptăţit prin credinţă, prin sângele lui Hristos, prin har, ci şi că este îndreptăţit astfel, în întregime separat şi în afara oricăror fapte ale legii. Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe păcătoşi intervenind pentru ei, şi omul nu este drept printr-o lege pe care a păzit-o, pentru că toţi sunt sub păcat.
Iar Dumnezeu este El numai Dumnezeul unui popor, chiar dacă al poporului Său? Nu este El Dumnezeul tuturor naţiunilor? Da, binenţeles, şi al naţiunilor; şi acum, în har, întocmai ca pentru iudeu care avea nevoie de har la fel de mult ca cel păgân; căci este un singur şi acelaşi Dumnezeu care îndreptăţeşte circumcizia (care caută propria ei dreptate prin lege) pe principiul credinţei, fără plată prin har, şi, dacă un păgân avea această credinţă, îl îndreptăţeşte pe acel păgân prin credinţa pe care o avea. Acesta este sensul cuvintelor redate prin „pe principiul” şi „prin”, sau prin intermediul, când cineva avea credinţă. Iudeul căuta dreptatea pe un principiu fals; Evanghelia descoperea principiul adevărat, care era credinţa. Dacă cel păgân avea credinţă, el avea îndreptăţirea care era dată pe acest principiu.
Şi dacă această îndreptăţire era prin credinţă în afara legii, desfiinţa ea legea? Nicidecum. Legea aducea convingerea de păcat; ea făcea mai mult, aducea blestemul, de care cel care era sub ea avea să fie eliberat; şi îndreptăţirea unui asemenea om, dădea legii cea mai mare întărire. Faptul că Hristos a trebuit să poarte blestemul legii, stabilea autoritatea legii pentru a-l convinge pe deplin pe iudeu de păcat, astfel încât sângele lui Hristos, harul şi răscumpărarea deveneau necesare pentru el; şi introducerea lor, necesară pentru iudeul care era sub lege, dacă ea punea deoparte orice dreptate prin lege, ea recunoştea pe deplin autoritatea legii, ca aşezându-i pe iudei sub călcarea de lege de care aveau nevoie să fie îndreptăţiţi. Plata unei datorii recunoştea datoria, şi obligaţia pe care o aducea o datorie, deşi această plată îi pune capăt. Este mai mult decât aceasta în lege fără îndoială; mă folosesc numai de o imagine pentru a arăta că a pune capăt unui lucru poate demonstra pozitiv obligaţia acelui lucru.
Dreptatea prin credinţă, era un principiu incompatibil cu legea. Pe principiul credinţei, lucrarea lui Dumnezeu în har îndreptăţea fără plată; potrivit legii, lucrarea omului în dreptate făcea pacea, răscumpărarea şi lucrarea lui Dumnezeu inutile. Ascultarea, nici ea, sub lege nu aducea ceea ce harul înfăptuia la urma urmelor; ea nu era, chiar dacă era înfăptuită, dreptatea lui Dumnezeu, ci dreptatea omului. Dar răscumpărarea, harul, şi sângele lui Hristos, eficace prin credinţă, recunoştea autoritatea legii şi o consfinţeau, satisfăcând în alt mod ceea ce cereau păcatele comise şi condamnarea atrasă sub ea. Lucrul avea loc pe un principiu diferit, absolut incompatibil cu legea ca mijloc de justiţie; dar ea recunoştea exigenţele dreptăţii făcute prin lege ca făcute prin Dumnezeu şi, când omul a eşuat, satisfăcea aceste exigenţe în har. Legea şi credinţa nu puteau opera împreună, pentru că se contraziceau una pe cealaltă în toate chestiunile: una se baza pe har, cealaltă pe fapte; una pe lucrarea lui Dumnezeu, cealaltă pe lucrarea omului. Una, în consecinţă, dacă ar fi fost împlinită, ceea ce nu s-a întâmplat, ar fi produs dreptatea omului; cealaltă arăta dreptatea lui Dumnezeu printr-o lucrare înfăptuită. Dar harul care este incompatibil cu legea, recunoştea exigenţele legii şi le satisfăcea, pentru a îndreptăţi fără plată pe cel care dăduse greş sub lege.
sursa: https://comori.org/