Expunere cu privire la Epistola către Romani. Capitolul 16 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Dacă Pavel, pentru moment, este încă străin faţă de Roma, inima lui este legată de mulţi dintre cei care se află acolo. El nu uită nimic din ceea ce s-a făcut pentru Domnul. El are, aproape pentru toţi un epitet afectuos sau recunoştinţa unui serviciu făcut, lucruri care merg la inimă, individualizând amintirea şi dându-i realitate. Nu le putea scrie ca unei adunări căreia avusese să i se adreseze, deoarece era una (16:5) la Roma, dar le putea scrie aproape tuturor ca unor sfinţi pe care îi cunoscuse. Se simţea fericit în duh în compania lor, ca oamenii a căror credinţă şi slujire le cunoştea; şi în împrejurările existente, se găseşte acolo tot atâta frumuseţe cât şi vorbe spuse la timpul potrivit. Pavel era apostolul naţiunilor şi, ca atare, avea slujba lui la Roma ca şi în altă parte; dar apostolul naţiunilor îi legase unul după celălalt, prin legăturile credinţei şi ale unei inimi mari care ştia să individualizeze, în slujba pe care o împlinea pentru Hristos şi prin inima care o împlinea. Noi slujim ca un întreg - şi astfel făcea apostolul - un întreg care cuprindea toate hotărârile lui Dumnezeu; dar el o făcea cu o inimă care putea să reunească toate elementele în legăturile unei dragoste creştineşti care se gândea la fiecare pentru a face din ei un întreg în Hristos în dragoste. Roadele se vor vedea mai târziu.

Găsim aici, remarcaţi, mai mulţi creştini, care slujeau în diferite feluri ca hărnicie în cercul în care erau respectaţi printre apostoli, până la Fivi, diaconiţă sau slujitoare a adunării din Chencrea, care fusese un ajutor multora. Nici unul dintre ei nu este uitat înaintea lui Dumnezeu, deşi numele lor nu sunt toate amintite nici chiar de amintirea vie a dragostei apostolului.

Apostolul îi judecă apoi (versetul 17 şi următoarele) pe cei care fac dezbinări punând înaintea sfinţilor prilejuri de poticnire prin lucruri care nu sunt potrivite învăţăturii pe care o primiseră creştinii din Roma; cei care, printr-un duh prea activ, şi prin căutarea unei importanţe personale îşi fac rău lor înşile şi altora. O asemenea activitate antrenează inima departe de Dumnezeu, a cărui comuniune produce întotdeauna supunerea minţii, încrederea sufletului care învaţă în secret să primească totul ca venind de la Dumnezeu. Acest duh ne este prezentat într-un mod plin de farmec de Ioan Botezătorul şi peste tot unde lucrează Duhul lui Dumnezeu: venind de la Dumnezeu, aduce nu numai cunoaştere, ci dragostea lui Dumnezeu în ea. Cu privire la cei asupra cărora atrage atenţia apostolul aici, dragostea creştinească înseamnă sancţionarea purtării lor, rod al propriilor lor gânduri. Trebuie să ne îndepărtăm de asemenea oameni; credincioşia în această privinţă, chiar la cel mai slab dintre noi, aduce cu ea o mărturie din partea lui Dumnezeu care are putere - mai multă putere decât pretenţiile omului - şi care lucrează prin Duhul pentru a păzi sfinţii oriunde Duhul lui Dumnezeu conduce inima, oriunde sufletul este supus lui Dumnezeu. Ceilalţi sunt făcuţi cunoscuţi. Inimile celor simpli sunt păzite; ei apreciază la valoarea lor discursurile vătămătoare, în ciuda frumuseţii limbajului.

Aceasta ne aduce la un principiu de toată frumuseţea pentru îndrumarea inimilor noastre, şi pe care numai creştinismul îl poate da: „Doresc să fiţi înţelepţi faţă de bine şi simpli în ce priveşte răul”. Înţelepciunea lumii are nevoie să cunoască vicleşugurile lumii, pentru a le evita; dar Dumnezeu are în lume o cale a Lui, trasată prin înţelepciune. Prin învăţătura lui Dumnezeu, inima este bine informată de ce este bun - bun cu privire la calea care este în lume. Această cale este cea a lui Hristos, calea bunătăţii şi a înţelepciunii divine în om cu privire la tot ce îl înconjoară. Învăţând-o, nu am nevoie să cunosc tot răul sau orice parte din rău. Voi umbla pe calea înţeleaptă şi sfântă pe care o cunosc, şi nu am nevoie să cunosc altceva. Evit răul; el îmi rămâne necunoscut, şi inima mea devine mai familiară cu ce este bun, demn de iubit şi care are un bun renume. Este o apărare preţioasă şi salutară, o cale pe care Dumnezeu a trasat-o pentru noi în această lume; este un mare har. Dacă eu cunosc singura cale bună prin deşert, nu am nevoie să cunosc toate căile care se înfundă. „Prin cuvântul buzelor tale m-am păzit de căile omului violent”. A fost de ajuns pentru Domnul nostru preaiubit, când a trecut prin ispită pentru noi, să zică: „Omul... va trăi... cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.

După aceasta, găsim salutările sfinţilor, ca şi cele care le sunt adresate, deoarece comuniunea în dragoste caracterizează spiritul Evangheliei.

Ni se arată şi în cel fel îşi scria Pavel epistolele, cu excepţia celei către Galateni: le dicta, în timp ce altul scria. Aici, un anume Terţiu scrisese epistola; şi el adaugă salutările lui celor ale celorlalţi.

A doua epistolă către Tesaloniceni, capitolul 3:17, ne spune cum scrisorile apostolului erau certificate ca veritabile, cum exactitudinea lor era garantată în calitate de scrieri care aveau caracterul poruncilor Domnului ( 14:3 ): aceasta era important (*); salutul la sfârşitul epistolei era cu propria mână a lui Pavel, ceea ce certifica tot ce conţinea epistola ca fiind al său, adică venind din autoritatea apostolică inspirată. Vedem astfel ce gândea Pavel despre propriile sale epistole; el considera importantă exactitudinea, tocmai pentru că nu erau de la el, ci veneau din partea Domnului.

(*) De aceea tot ce provenea din propria experienţă a lui Pavel , oricât de înalt ar fi fost de altfel, era deosebit de restul ( 7:12 ).

Cu această ocazie vom aminti cele trei trepte în primirea adevărului divin, pe care le menţionează Scriptura ( 2:12-14 ). Lucrurile dăruite de Dumnezeu sunt cunoscute, fiind descoperite prin Duhul; ele sunt comunicate prin cuvinte pe care le învaţă Scriptura; şi apoi sunt primite, prin harul Duhului (a se compara pentru primele două puncte 2. Petru 1:19-21 ): astfel este şi cu sfârşitul epistolei noastre.

Apostolul termină dând glorie singurului Dumnezeu înţelept; dar, făcând-o şi recunoscându-L pe Dumnezeu ca pe Cel care este puternic pentru a întări pe sfinţi după Evanghelia Lui, el aminteşte caracterul mărturiei cuprinse în această Evanghelie, Evanghelie despre care vorbeşte într-un mod atât de remarcabil în atâtea pasaje. În această epistolă, nu a expus cu deamănuntul taina: scopul lui a fost să arate cum un suflet este aşezat în libertate înaintea lui Dumnezeu şi aceasta este individual, şi trebuie să fie. Conştiinţa şi îndreptăţirea sunt întotdeauna în mod necesar individuale. Apostolul, cu toate acestea, recunoaşte poziţia creştină. În capitolul 8:1, de exemplu, suntem în Hristos; în capitolul 12, formăm un singur trup în Hristos; în acest capitol, el introduce tot subiectul hotărârilor lui Dumnezeu în taina ascunsă timp de veacuri.

Nici unul dintre aceste subiecte nu este dezvoltat în epistolă, dar predicarea lui Isus Hristos pe care o făcuse apostolul, era potrivit cu descoperirea tainei care Îl punea pe Hristos cap al tuturor lucrurilor, şi care, în plus, îi unise pe iudei şi păgâni ca un singur trup - orice deosebire fiind înlăturată - cu Hristos în cer ca şi Cap - adevăr care punea întrutotul deoparte sistemul legii, confirmând autoritatea legii acolo unde îşi avea ea locul. Această taină fusese ţinută secretă timp de veacuri, dar exista în hotărârile lui Dumnezeu înainte să fie lumea (a se compara 1:9 ; Tit 1:2 ; Ef. 1 şi 3 şi 1 ); acum era descoperit faptul că temeiul unei binecuvântări eterne şi cereşti era pus în lucrarea lui Hristos.

Apostolul adaugă încă un gând foarte important, pentru că nu este vorba aici (versetul 26) de „scrieri ale profeţilor”, ci de „scrieri profetice”. Astfel era Epistola către Romani, astfel era Epistola către Efeseni, către Coloseni - într-un cuvânt toate epistolele inspirate; şi prin ele acest adevăr era vestit tuturor naţiunilor, „potrivit poruncii eternului Dumnezeu”, ale acelui Dumnezeu ale cărui hotărâri nu erau limitate la iudaism, ci care avea propriul Său plan în Fiul, şi care revela acum acest plan naţiunilor, poruncind să le fie dat pentru a-l cunoaşte. Dacă în timp, fusese într-un mod particular Dumnezeul iudeilor, El avea totuşi hotărârile şi planurile Lui în om şi, în Sămânţa femeiii, Îşi împlinea puterea. Acum această primă hotărâre neclintită a lui Dumnezeu era arătată tuturor naţiunilor spre ascultarea credinţei.

Caracterul inspirat şi profetic al scrierilor Noului Testament este stabilit în mod clar aici. Rămâne o singură întrebare: deoarece au fost asemenea „scrieri”, sunt ele cele pe care le avem în Noul Testament?

sursa: https://comori.org/