Categorie: Cartile Bibliei
Primele şapte versete din capitolul 15 sunt un rezumat al aceluiaşi subiect, şi, în sens propriu, încă aparţin capitolului 14. Cei „tari” trebuie să poarte slăbiciunile celor „fără putere”, şi să nu se placă lor înşile. Hristos a făcut astfel; El nu a căutat să Îşi placă Lui Însuşi, suportând cu blândeţe insultele care cădeau asupra Lui, şi umblând cu atâta credincioşie, atât de desăvârşit cu Dumnezeu, încât atunci când oamenii s-au apucat să Îl insulte pe Dumnezeu, insultele au căzut asupra lui Hristos: astfel L-a prezentat în mod desăvârşit pe Dumnezeu în căile Lui - El, imaginea Dumnezeului invizibil. Hristos a slujit altora; acestea ar trebui să fie calea noastră; El nu a căutat să Îşi placă Lui Însuşi: viaţa Lui dimpotrivă a fost o viaţă de ocară, dar El purta ocara lui Dumnezeu: „Insultele celor care Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea”. Citirea acestui pasaj devine, pentru apostol, prilejul de a îndreptăţi felul în care îl foloseşte, pentru un principiu de cea mai mare importanţă; anume că lucrurile care au fost scrise spre învăţătura noastră. Ele au fost scrise pentru ca, umblând în răbdare, în ocară poate aici jos, să fim mângâiaţi prin mângâierea Scripturilor; pentru ca să aflăm că gândirea lui Dumnezeu se găsea în ele, că ocara noastră era ocara Lui pentru că slujindu-L aveam parte de El; şi ca astfel să avem speranţă şi o încredere fericită în fiecare din încercările noastre, de-a lungul drumului credinţei. Toate acestea îl aduceau pe apostol şi pe creştinul integru la răbdarea Evangheliei. Ori, aceasta este calea dragostei, anume a-i sluji pe alţii, şi a-i sluji pentru dragostea lui Hristos. Dar Dumnezeu este Dumnezeul răbdării - ce răbdare are El faţă de noi! - şi, binecuvântat fie Numele Lui, este şi Dumnezeul mângâierii (versetul 5)! Ce alt nume de dat lui Dumnezeu decât acesta - Lui care foloseşte permanent răbdare faţă de noi, care suportă inimile noastre stupide, ignorante, şi adesea inconsecvente, şi care se ocupă de toate micile noastre încercări pentru a ne mângâia! El îi mângâie pe cei care au duhul abătut; nu Îşi întoarce niciodată ochii de peste cel drept; este răbdător acolo unde noi suntem nerăbdători chiar faţă de El; ne mângâie în harul Lui. Trebuie să umblăm astfel, având aceeaşi gândire unul faţă de celălalt, şi primindu-ne unii pe ceilalţi cum ne-a primit Hristos - slabi în credinţă - pentru ca să fim spre gloria lui Dumnezeu. Aici se termină îndemnurile epistolei.
În cele ce urmează (versetele 8-13) apostolul rezumă pe scurt marile principii pe care le învăţase; se ocupă îndeosebi de introducerea naţiunilor în bucuria privilegiilor Evangheliei. „Hristos a devenit un slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească promisiunile părinţilor”. Pe de altă parte, naţiunile care nu aveau astfel de promisiuni, aveau să Îl glorifice pe Dumnezeu pentru pura Lui îndurare (versetele 8 şi 9). Am văzut deja cum împlinirea promisiunilor făcute iudeilor devenise pură îndurare prin respingerea Hristosului promis. Apostolul arată apoi, prin diferite pasaje din Vechiul Testament, că această îndurare faţă de naţiuni fusese întotdeauna în planul lui Dumnezeu; că trebuia să fie o Rădăcină a lui Iese şi Cineva care să se ridice să conducă naţiunile; şi că naţiunile vor spera în El. Având astfel naţiunile ochilor lui, apostolul se opreşte asupra acestui cuvânt „speranţă”, şi zice: „Şi Dumnezeul speranţei (pentru că promisiunile în întreaga lor însemnătate nu sunt împlinite, dar Dumnezeu ne dă speranţă, şi noi suntem mântuiţi în speranţă pentru ceea ce este această plinătate a promisiunilor) să vă umple cu toată bucuria şi pacea, în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă, în puterea Duhului Sfânt” (versetul 13). Aceasta este starea firească a creştinului; el este plin cu toată bucuria şi toată pacea, în credinţă; Duhul Sfânt locuieşte în El şi lucrează în El, astfel încât duhul lui având din belşug speranţă, el se încrede în Dumnezeu, şi priveşte înainte spre acel timp glorios, sfânt şi preafericit, când totul va fi împlinit în lumină - când vom fi cu Isus.
Apostolul introduce apoi subiectul slujirii lui. Era convins că cei cărora li se adresa erau capabili să se îndemne unul pe celălalt, dar le scria în virtutea slujbei către păgâni care îi fusese încredinţată. El vestea Evanghelia lui Dumnezeu, pentru a aduce naţiunile ca o jertfă lui Dumnezeu, plăcută, fiind sfinţită prin Duhul Sfânt. Această slujbă divină şi publică îi fusese încredinţată prin Isus Hristos în lucrurile cu privire la Dumnezeu. Din acest punct de vedere apostolul se prezintă pe sine, în sens figurat, ca preot (pentru că aceasta este semnificaţia expresiei „împlinind preoţia în Evanghelie” pe care o găsim în versetul 16) aducându-I lui Dumnezeu pe cei dintre naţiuni, deoarece creştinii sunt un dar scos din lume, lui Dumnezeu, un fel de pârgă a creaturilor Sale. Astfel fuseseră oferiţi leviţii din Israel. Noi suntem consacraţi, sfinţiţi pentru Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
El arată apoi puterea în care lucrase, şi cum dusese Evanghelia, nu acolo unde creştinismul era deja întemeiat, ci la biete suflete pierdute, înstrăinate de Dumnezeu şi de lumină. Slujba lui era terminată în aceste ţinuturi; îşi împlinise slujba; alţii puteau să clădească pe temelia pusă de el, dar lucrarea lui era împlinită. El era un arhitect înţelept pentru punerea temeliei, rezista cu energie invaziei răului; dar el însuşi avea doar locul lui, şi nu altul. Era plin de o energie care se desfăşura acolo unde era nevoie de energie; în ciuda tuturor pericolelor predicase acolo unde nu fusese nimeni înaintea lui; intrase în toate detaliile pe care le presupunea o asemenea slujbă; se împotrivise răului şi învăţăturilor false, astfel încât ce a clădit să nu se răstoarne. De la Ierusalim până în Iliria, predicase din plin, completase măsura lucrării Evangheliei. Creştinismul era fondat, şi lucrarea lui era împlinită. Lumea greacă era creştinată şi statornicită în Evanghelie, cât timp era vorba de lucrarea bisericească potrivit Duhului; el avea acum înaintea lui lumea latină, în particular pe cei care erau la Roma. Lucrarea sa era împlinită în acele ţinuturi şi acolo nu mai era loc pentru el; ar fi fost acolo în afara locului său. Şi astăzi se poate întâmpla ca un om să isprăvească lucrarea de formare şi de întemeiere care i-a fost încredinţată într-un loc, şi să devină, dacă rămâne acolo, o piedică pentru ceilalţi, şi să fie simţit ca atare. Energia lui nu este adaptată la purtările de grijă liniştite ale unei slujbe zilnice care se ocupă de toate detaliile stării sufletelor; ea nu ar face decât să le fie o povară. Este înţelept să ştim să discernem aceasta la ocazie, şi să mergem să lucrăm altundeva când ne cheamă Dumnezeu. În orice caz slujba apostolului, în sfera greacă a lucrării sale, era acum sfârşită; locul lui prin urmare nu mai era în acele ţinuturi.
Dar Dumnezeu nu a permis creştinismului latin să se poată lăuda cu o temelie apostolică directă. Erau deja creştini la Roma, cum ne-o arată chiar epistola; şi Pavel (aflăm aici) nu se duce, când slujba lui pe coasta orientală a Mării Adriatice este terminată, să îi caute la Roma în sloboda energie apostolică, că se duce la Ierusalim cu milostenii şi daruri. Nu s-a dus la Roma decât mai târziu ca prizonier: creştinismul, cu excepţia creştinilor care stăteau la Roma ca locuitori, a început în acest oraş prin întemniţare. Pavel dorise de mult timp să îi viziteze pe creştinii din Roma; dar nici acum nu vorbeşte despre aceasta, deşi lucrând, ca regulă generală, oriunde se găsea, într-un loc care era un obiect direct al lucrărilor apostolice. El nu a întemeiat biserica la Roma, ea era deja acolo; nu putea să spună cu privire la Roma: acolo unde Hristos nu fusese predicat (versetul 20); el vorbeşte numai de dorinţa lui de a merge la ei: „când ar fi să merg în Spania...; pentru că sper să vă văd în trecere şi să mă conduceţi într-acolo, după ce mai întâi mă voi bucura puţin de voi” (versetele 23 şi 24). Se gândea să meargă în Spania şi să îi vadă în trecere. Că Petru fusese sau era atunci la Roma, epistola exclude absolut această idee; creştinismul se întemeiase el însuşi la Roma; acolo nu a fost un „arhitect înţelept”. Nu este obiceiul lui Dumnezeu să ia capitalele lumii pentru a face din ele centrul lucrării Sale. „Hatsor era înainte capitala tuturor acestor regate”, spune Iosua; ea, şi numai ea dintre toate cetăţile care erau încă în picioare în puterea lor, a fost distrusă. Pavel îşi propusese să meargă în Spania şi să îi vadă pe romani în trecerea sa; dar, după cum ne învaţă istoria Scripturii (adică prezentarea pe care Dumnezeu o face în scenele finale ale Evangheliei), Pavel nu s-a dus niciodată în Spania; el este adus ca prizonier la Roma, după doi ani de întemniţare în Cezareea, şi rămâne doi ani prizonier în propria lui locuinţă pe care o închiriase pentru el; şi acolo, istoria se termină cu judecarea iudeilor din provincie. Acest pasaj remarcabil, în care nu este lipsit de intenţie, ne dă caracterul vizitei proiectate de Pavel la Roma, legat cum este de istoria închiderii lui şi de sosirea lui în acest oraş ca prizonier, doi ani mai târziu. Epistola către Galateni ne furnizează prima parte a istoriei apostolului ca scop de învăţătură, dar nici această epistolă, nici alta, nu face o menţiune similară a planurilor decepţionate; prilejul pentru aceasta a fost Roma, şi numai ea, şi Duhul Sfânt nu o spune fără intenţie.
Dar acum Pavel se ducea la Ierusalim cu milostenii şi daruri pentru sfinţi. Slujba lui apostolică era terminată în est; el întreprindea slujbă de diacon faţă de sfinţii din Ierusalim şi nu şi-a reluat niciodată slujba apostolică liberă, cel puţin după cât ne informează mărturiile istorice directe. Ştim foarte sigur că planul de care vorbeşte el însuşi în acest capitol, în versetul 23, nu l-a împlinit niciodată. Chiar temerile lui, cu privire la ce se putea întâmpla în Iudeea, sunt expuse în versetele 30-32.
Nu intru aici în problema atât de controversată de a şti dacă Pavel a fost eliberat din prima lui captivitate la Roma, pentru a cădea din nou în ea mai târziu. Soluţia la această întrebare depinde în principal de concluziile trase din Epistola a doua către Timotei şi comparate cu epistolele către Filipeni şi Filimon, şi cu capitolul 20 din Fapte. Povestirea scripturală directă se termină la sfârşitul cărţii Faptelor, completată fiind de ceea ce se spune în Epistola către Romani (epistolele către Efeseni, Coloseni, Filipeni şi Filimon au fost scrise în timpul captivităţii lui Pavel), la care trebuie să adăugăm Epistola către Evrei, dacă noi considerăm că a fost scrisă sau compusă de apostolul Pavel. Versetele 23 şi 24 din Evrei 13 se referă direct la întrebarea care, în rest, nu atinge cu nimic însemnătatea morală sau bisericească a nici uneia dintre epistole.
Sfârşitul slujbei marelui apostol, aşa cum ne-o face cunoscută Scriptura, este profund mişcătoare. Chiar aici jos, el era deja asemenea Stăpânului său, la depărtare este adevărat, cum nu putea fi altfel; dar totul eşuează în această lume, şi (oricât de admirabilă - chiar oricât de divină - a fost puterea în exerciţiu în lucrarea lui) se termină în ruină aici, din cauza materialelor cu care lucrătorul divin avea de-a face. Cu toate acestea planul final al lui Dumnezeu se împlineşte într-un mod cu atât mai minunat, lucrarea este şi mai evident divină, când luăm în considerare materialele folosite şi ruina manifestată în ele (a se compara Fapte 20:29-33 şi Isaia 49:4-6 ). Dar compararea capitolului nostru (versetele 23-33) cu ultimele capitole din cartea Faptelor ne va face să înţelegem mai bine decât orice comentariu, adevărata stare a cazului: numai că nu mă îndoiesc că în Fapte 19:21 trebuie să citim „în duh” (şi nu „prin Duhul”), articolul hotărât în greacă având practic forţa lui „său” (a se compara 21:4). - Voi face observaţia că iudeii care, pentru a face pe placul concetăţenilor lor, îi recomandaseră lui Pavel să intre în templu, nu apar nici măcar o dată în greutăţile pe care i le-a atras faptul la care l-au sfătuit. Dar Domnul se ţine aproape de slujitorul Lui şi l-a întărit şi mâna Domnului rânduise totul.
Ca martor, pe lângă toate autorităţile, de la sanhedrin până la Cezar, providenţa lui Dumnezeu orânduise calea slujitorului său, şi harul Domnului îl susţinea pe ea. Dacă slujba liberă a puterii apostolice prin Duhul, avea să ia sfârşit într-o captivitate involuntară, Pavel este totuşi dat de către iudei naţiunilor, pentru a suferi prin mâinile lor, în desăvârşirea harului, dacă nu în desăvârşirea Domnului Însuşi. Cine este ca El? Nu au fost la El nici urcuşuri, nici coborâşuri, cum energia apostolului putea dovedi şi experimentase, ci calmul unei desăvârşiri neschimbătoare, dar nu la gândul de a bea paharul pe care nimeni în afară de El nu îl putea bea şi aceasta, dacă era posibil, era mai desăvârşit decât tot restul.
sursa: https://comori.org/