Expunere cu privire la Epistola către Romani. Capitolul 14 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Apostolul prezintă apoi (capitolul 14) exemple deosebite ale duhului care ar trebui să îi însufleţească pe creştini în raporturile unuia cu celălalt. Erau creştini „slabi în credinţă”; ei nu trăiau cu totul în lumina şi puterea noii creaţii, ca fiind morţi cu Hristos faţă de lucrurile lumii. Era slăbiciunea credinţei, fără îndoială; dar Îl iubeau pe Hristos, erau răscumpăraţi prin sângele Lui scump; Hristos murise pentru ei. Apostolul vroia ca ei să umble în har, să îi primească pe cei slabi, dar nu pentru hotărârea întrebărilor îndoielnice care puteau să le clatine credinţa. Pe de altă parte, când un om era slab, cum i se întâmpla uşor unui iudeu, care privea la zile şi la alte lucruri asemănătoare, el nu trebuia să îl judece aspru, ca făcând rău, deoarece conştiinţa lui nu îi permitea să facă la fel; dar nu trebuia nici ca cel tare să îl dispreţuiască pe cel slab, pentru că acesta avea scrupule, de care o credinţă mai deplină l-ar fi eliberat. Aceasta înseamnă să judece slujitorul altuia: el stătea în picioare sau cădea pentru stăpânul lui, şi Domnul era puternic pentru a-l face să stea, oricât de slab era el (versetul 4). Fiecare trebuia să fie pe deplin convins în mintea lui, şi să nu acţioneze după credinţa altuia. Creştinul trăieşte să privească la Domnul faţă de care este responsabil, ca la Cel pentru care trebuie să trăiască.

Aceasta îl aduce pe apostol, ca întotdeauna, să vorbească despre cei care Îi aparţin lui Hristos în această caracteristică. Hristos era Domnul celor vii şi al celor morţi; pentru aceasta a murit şi a înviat; în cele din urmă, numai El era judecător. Lui Dumnezeu dădea fiecare socoteală pentru sine însuşi; toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu; orice genunchi se va pleca înaintea Domnului; „fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”. Creştinul trebuia deci mai bine să judece aceasta: să nu pună înaintea fratelui său o piatră de poticnire sau un prilej de cădere. Nu este caritabil să nimiceşti (este vorba aici de însemnătatea faptei noastre), pe cel pentru care a murit Hristos, făcând un frate să îşi constrângă conştiinţa sau să se îndepărteze de Hristos, ca şi cum Hristos l-ar face nedrept pe cel pentru care a murit. Cine slujeşte lui Hristos în aceste lucruri, este plăcut lui Dumnezeu şi aprobat de oamenii care judecă sănătos (versetul 18). Trebuie să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii celorlalţi. „Toate lucrurile sunt curate pentru cei care sunt curaţi”; nu sunt alimente care să fie necurate, dacă inima este curată; dar dacă cineva îşi întinează conştiinţa, chiar şi printr-un scrupul care nu este fondat, aceste lucruri încetează să mai fie curate. Ferice de cel care lăudându-se cu libertatea sa în credinţă, nu merge dincolo de credinţa sa în ceea ce face, nu scandalizează în ceea ce îşi permite să facă; pentru că tot ce nu este principiul credinţei (adică făcut cu Dumnezeu, ca lucru aprobat de El) este păcat. Dacă un om ar crede că trebuie să respecte o anume zi sau să se abţină de la o anumită mâncare, şi pentru a-şi arăta libertatea face astfel, pentru el este păcat; nu o face pe principiul credinţei, cu privire la aceste lucruri, este mai bine să o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu, decât să devii o piatră de poticnire pentru fratele tău, când, acţionând potrivit acestei credinţe vei produce acest efect.

sursa: https://comori.org/