Expunere cu privire la Epistola către Romani. Capitolul 12 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Apostolul termină expunerea pe care ne-a făcut-o, prin Duhul. Ne-a prezentat harul în răscumpărare şi în îndreptăţire, care se ocupase cu cei păcătoşi; apoi înţelepciunea care ştiuse să pună de acord credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale, cu introducerea moştenitorilor promisiunii, potrivit cu pura îndurare, singura resursă pentru cei păcătoşi; în sfârşit bogăţiile harului lui Dumnezeu. Acum, rezumând pe scut învăţătura sa puţin mai departe, apostolul ajunge (capitolul 12) la consecinţele practice care trebuia să decurgă din aceste „îndurări ale lui Dumnezeu”.

Îndemnul practic ia ca bază şi ca principiu întreaga învăţătură a epistolei, care închide de altfel ultima parte cu privire la iudei (capitolul 12:1) - anume îndurarea faţă de toţi, iudei sau păgâni. Nu exista un alt temei pentru speranţă, şi această îndurare fusese dezvoltată pe larg în partea doctrinală a epistolei. Primul principiu general se raportează direct la învăţătura capitolului 6. Am văzut că prima parte a epistolei, care se termină la versetul 11 al capitolul 5, nu ne vorbeşte nici de experienţă, nici de practică: ea este prezentarea tuturor bogăţiilor îndurărilor lui Dumnezeu în răscumpărare. Apoi, fiind eliberaţi, şi în puterea nouă a Duhului vieţii, ne aducem trupurile fără voinţă proprie, ca un instrument de care dispunem, o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, ceea ce este slujirea noastră înţeleaptă. Nu sunt nici nevinovat, nici sub stăpânirea păcatului; şi am privilegiul, în puterea slobodă a vieţii, să-I ofer întrutotul lui Dumnezeu trupul meu ca jertfă, dar ca slujire vie. Trupul este consacrat lui Dumnezeu, pus de o parte, şi plăcut. Sufletul înţelept ştie ce face acţionând astfel: nu este o ceremonie oarbă împlinită după o regulă, nici o obligaţie legală, „un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta”, ci este slujirea liberă a unui suflet de bunăvoie, oferindu-I cu înţelepciune toate capacităţile sale lui Dumnezeu, şi particular acest trup. Dacă aceasta din urmă ne-ar conduce, dacă ar avea o voinţă a lui, ar fi locaşul şi puterea păcatului, care ne duce în robie; dar el este acum o jertfă vie şi plăcută lui Dumnezeu.

Această parte practică este în deplină armonie cu învăţătura epistolei; în timp ce Epistola către Efeseni ni-l prezintă pe creştin ca fiind în trecut mort în păcate, şi fiind o creaţie nouă care vine direct de la Dumnezeu. Cât priveşte umblarea practică creştină, capitolul 5 al aceleiaşi epistole ne invită să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, fiind lumină în Domnul. Epistola către Romani nu atinge acest teren: ea ne arată trupul ca sediul practic al păcatului, fiind numit ca atare „carnea”, şi adus în moarte. Trebuie să ne considerăm morţi; apoi - fiind vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus, eliberaţi de sub legea păcatului şi a morţii, prin puterea harului - putem să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu ca fiind făcuţi vii dintre cei morţi, şi să Îi aducem trupurile noastre ca o jertfă. Aceasta înseamnă hotărârea neclintită şi voinţa produse în mod divin, slujirea înţeleaptă a creştinului eliberat, dar care trebuie să ţină seamă să facă din trup o jertfă pentru Dumnezeu, deşi o jertfă vie.

Apostolul ne arată apoi că lumea care ne înconjoară, fiind un imens sistem clădit de duşman, îndepărtată de Dumnezeu, noi ca şi creştini nu ne putem conforma ei; cu toate acestea nu este o lipsă de armonie exterioară, ci o diferenţă care decurge dintr-o înnoire interioară a înţelegerii. Ea are în consecinţă partea sa pozitivă, care se întinde mult mai departe. Creştinul caută în mijlocul acestei lumi calea voii lui Dumnezeu, a acestei voi bune, plăcute, desăvârşite, nu nouă, cum s-a spus mai mult de o dată, ci plăcută în ea însăşi; mai întâi lui Dumnezeu, apoi, chiar în natura ei, oricui care judecă drept. Este un imens privilegiu de a avea voia lui Dumnezeu într-o lume îndepărtată de El. Hristos a arătat şi a descoperit aceasta umblând ca om, cu o desăvârşire divină, pe o cale pe care umblarea Lui era desăvârşirea şi modelul. Calea Lui nu era cea a unei dreptăţi reciproce, pentru că toţi erau împotriva Lui şi îşi urmau calea lor; nu era, nu este nevoie să o spun, o cale rea; era o cale cerească pe pământ, o viaţă de ascultare desăvârşită; o viaţă de har pe pământ - Dumnezeu arătat în carne. Nu era nevoie de o cale, în paradis, pentru că omul nu avea decât să rămână acolo unde era, şi ceea ce era. Când sistemul întreg nu era decât îndepărtare de Dumnezeu, iar omul Îl părăsise pe Dumnezeu, nu putea fi acolo o cale bună şi dreaptă, în afară de cea de întoarcere la Dumnezeu; dar revenirea la starea de început era imposibilă, aceea era făcută din nevinovăţie; ea nu putea fi niciodată redobândită; pomul vieţii era pierdut. Dar Fiul lui Dumnezeu putea aduce pe pământ motivele cereşti; El putea arăta o viaţă de har şi de separare de orice rău, în mijlocul răului care era în lume; El era sfânt şi ascultător; El etala aici jos un caracter nou şi divin, ceresc în natura sa, şi cu toate acestea adaptându-se în har omului aşa cum era el pe pământ. Această cale o avem de învăţat, pentru a simţi care este voia lui Dumnezeu, cea bună plăcută şi desăvârşită. Această voie, a venit Hristos să o împlinească; El a umblat în ea în mijlocul răului; calea Lui nu era numai dreaptă şi bună; era o cale de ascultare. Dumnezeu era astfel aşezat din nou în locul care Îi aparţinea, şi omul în al său, într-un loc desăvârşit, loc de har (adică în bunătate, potrivită celor care erau în rău, deşi ea însăşi era deasupra răului), nu numai pentru a căuta şi a mântui, ci în propria noastră statură pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu. Aici, totuşi, calea ne este prezentată în caracterul său de supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Este ascultarea Celui care dându-Se pe Sine Însuşi lui Dumnezeu, caută care este voia Lui, ştiu că ea este desăvârşită, şi Îşi găseşte plăcerea chiar în această voie, ascultând de ea.

Această supunere faţă de voia lui Dumnezeu în jertfirea noastră, împiedică, chiar prin firea ei, ca eul nostru să se ridice; sufletul ocupă liniştit locul pe care i l-a hotărât Domnul, şi aceasta cu atât mai multă hotărâre, cu cât o face ca slujindu-L pe Dumnezeu. El slujeşte în linişte acolo unde Dumnezeu l-a aşezat şi face din aceasta o datorie: ce face în credinţă, face cu Dumnezeu, şi în slujba Lui. Fiecare îşi ocupă locul în trup, potrivit cu poziţia pe care i-a desemnat-o Dumnezeu; fiecare se mulţumeşte cu slujirea lui şi o aduce la îndeplinire, toţi fiind un singur trup în Hristos, şi fiecare în mod individual mădulare unii altora (versetul 3 şi următoarele). Este singurul pasaj unde „trupul” este menţionat în Epistola către Romani. Poziţia creştină ne este prezentată în Cuvânt sub diferite aspecte: suntem în Hristos; suntem mădularele trupului Său; dar învăţătura epistolei nu tratează nici unul, nici celălalt dintre aceste subiecte. Subiectul îndemnului nu merge mai departe decât darul de har, dar tratează slujirea în dar.

Apostolul trece acum la o slujire mai generală, precum exercitarea îndurării, o dragoste fără prefecătorie; apoi el atinge alte câteva chestiuni ale vieţii creştine. Toată această parte a îndemnului său se leagă de calităţi, de un caracter, de o stare personală, adică de duhul în care trebuie să umblăm. Dacă un om dă, să o facă în libertatea inimii; dragostea lui trebuie să fie neprefăcută; trebuie să îi fie groază de rău, să se lipească de bine, să fie plin de bunăvoinţă şi de dragoste frăţească, şi să dea întâietate celorlalţi. Harul şi generozitatea inimii, simpatia pentru ceilalţi, trebuie să îl caracterizeze pe creştin; el nu trebuie să se conformeze acestei lumi, nici să umble după cele înalte, ci să se însoţească cu cei smeriţi; el trebuie să umble în aşa fel încât să fie ireproşabil înaintea oamenilor; atât cât depinde de el, trebuie să fie în pace cu toţi, nefiind în nimic învins de rău, ci învingând răul prin bine. Nobil şi divin principiu! Sunt eu însumi, prin har, în ciuda răului celorlalţi; nu mă răzbun singur, sunt deasupra răului, cum este Dumnezeu, în principiu, şi fac bine celor care mă urăsc. Toate acestea ne caracterizează în mod personal; acesta este Duhul în care umblăm.

sursa: https://comori.org/