Expunere cu privire la Epistola către Romani. Capitolul 11 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Lepădarea lui Israel era finală? Nicidecum! Apostolul dă acum trei dovezi că lepădarea nu era finală; era o rămăşiţă cunoscută acum; păgânii fuseseră primiţi, pentru a stărui gelozia lui Israel, în consecinţă nu pentru ca aceştia să fie lepădaţi; şi, în al treilea rând, Răscumpărătorul va veni în Sion şi va îndepărta de la Iacov nelegiuirea. Astfel Israel va fi mântuit ca popor, „tot Israelul” - nu numai ca iudei, nici, ceea ce este şi mai mult, ca o rămăşiţă. În acelaşi timp, apostolul arată că păgânul era pus sub o responsabilitate asemănătoare celei a poporului ales.

Deci în primul rând (pentru că însuşi Pavel, ieşit din Israel potrivit cărnii, avea parte de binecuvântare), apostolul declară că Dumnezeu nu l-a lepădat pe Israel; ci acum era ca în zilele lui Ilie, când Dumnezeu Îşi păstrase o rămăşiţă potrivit alegerii harului, atunci când profetul se ruga împotriva copiilor lui Israel, ca duşmani ai lui Dumnezeu şi ai profetului Său. El, Pavel era dovada vie a acestei alegeri. Dar „dacă este prin har, nu mai este prin fapte; altfel, harul nu mai este har” (versetul 6). Israel nu obţinuse ceea ce căuta în mod greşit; dar alegerea o obţinuse, şi ceilalţi fuseseră împietriţi. Este ceea ce vestiseră Moise (Deut 29: 4 ) şi David în Duhul, rostind judecata din cauza respingerii lui Hristos (Psalmul 69: 22, 23 ). De la sfârşitul istoriei lor în deşert, fuseseră obiectul răbdării lui Dumnezeu până ce Mesia fusese respins; acum se poticneau de piatra din capul unghiului; erau împietriţi şi orbiţi.

Dar s-au poticnit ei ca să cadă fără scăpare şi pentru totdeauna? Acesta era planul lui Dumnezeu cu privire la ei? Nicidecum! Ci căderea lor era ocazia de a face ca mântuirea să vină pentru naţiuni, pentru a le provoca la gelozie (versetul 11). Aici este a doua dovadă că Dumnezeu nu avea ca plan final să îi respingă; dar Dumnezeu rânduise astfel, ca să îi îndemne la gelozie, adică pentru a nu-i respinge; apostolul lucra asupra acestui gând; era atât de departe de a face puţin caz de Israel, încât lăuda slujba lui faţă de naţiuni, pentru ca cel din urmă să năzuiască la acest ţel. Pentru că dacă alunecarea lor era bogăţia naţiunilor, cu cât mai mult va fi restaurarea şi plinătatea lor?

Aceasta îl face pe apostol să pună în lumină relaţia iudeului şi a păgânului, cu privire la poziţia promisiunii în această lume; chestiune de o imensă importanţă şi care face să iasă la iveală adevăratul loc al păgânilor care mărturiseau credinţa în această lume. Să examinăm acest subiect mai îndeaproape.

Când, după potop, oamenii, respingându-L pe Dumnezeu, au început să îşi facă un nume, ca să nu fie împrăştiaţi, Dumnezeu, în judecată, i-a împrăştiat şi i-a împărţit în naţiuni. Acestea s-au dedat la idolatrie. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam (Ios 24 ) pe când ele erau în această stare, şi a făcut din el rădăcina unei familii separate, în care erau promisiunile potrivit cărnii, sau în Hristos, într-un mod special, prin har. Până atunci nu fusese, pentru binecuvântare, nicio căpetenie de neam sau de familie. Adam era tatăl celor păcătoşi; - Avraam cel al seminţiei lui Dumnezeu în această lume. În el, alegerea, promisiunea şi chemarea erau stabilite, nu numai în persoana lui în har, ci ca rădăcină şi copac al promisiunii. Avraam era pârga, rădăcina; copacul firesc, era Israel. Unele dintre ramuri fuseseră tăiate, pentru că apostolul nu vrea să spună mai mult. Arborele este considerat ca un arbore continuu al promisiunii, şi păgânii sunt altoiţi prin har, în locul iudeilor, moştenitori fireşti ai promisiunii pentru ca să ia parte cu ei la rădăcină şi la grăsimea măslinului. Nu găsim aici iudeul şi păgânul deveniţi un singur om nou - un singur trup în Hristos; nu avem un trup unit cu Hristos în cer, acolo unde nu este nici iudeu, nici barbar; nici taina ascunsă de secole şi de generaţii; şi îl găsim pe Israel, măslinul promisiunii ţinând de la Avraam, în posesia promisiunii, având unele din ramuri rupte, din cauza necredinţei. Rădăcina rămânea a aceluiaşi copac care ţinuse ramurile, şi păgânii fuseseră altoiţi pe copacul în cauză; ei nu erau ramuri fireşti, ci aveau aceeaşi poziţie prin credinţă.

Păgânii nu trebuia să se îngâmfe din cauza poziţiei lor, ci să se teamă. Dumnezeu nu cruţase ramurile fireşti, ce la va face El deci păgânilor, care erau doar altoiţi? Nu este vorba aici de Biserică, trup al lui Hristos. Când este vorba de trupul lui Hristos, nu se pune problema de tăiat. Apoi, păgânul este serios avertizat, şi principiul planurilor lui Dumnezeu îi este revelat: - „bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu”, „asprimea peste cei care au crezut”, adică faţă de ramurile israelite, care au fost tăiate; „bunătatea lui Dumnezeu peste tine, dacă vei stărui în bunătate” (versetul 22); - astfel ramurile păgâne vor fi tăiate, cum fuseseră ramurile iudaice.

Au stăruit păgânii? Mărturisirea păgână a stăruit în credinţă şi în umblarea care au fost date o dată sfinţilor? Dacă nu a făcut-o, şi ea va fi tăiată, cum au fost iudeii: - Avertisment solemn pentru creştinătate!

Totuşi copacul promisiunii rămâne; şi ramurile iudaice vor fi altoite din nou pe propriul lor măslin, bază originală a promisiunii avraamice „pentru că Dumnezeu poate să-i altoiască din nou” (versetul 23). Aici iarăşi nu este vorba de a altoi în Biserică; pentru că departe de a se afla acolo, ramurile iudaice erau deja tăiate când Biserica a fost întemeiată (în ceea ce priveşte Evanghelia, ei sunt duşmani pentru a deschide uşa păgânilor); totuşi din cauza dragostei părinţilor, sunt preaiubiţi ca popor ales al lui Dumnezeu. Ei sunt aleşii lui Dumnezeu, dar duşmani cu privire la Evanghelie. Iudeii, poporul ales al lui Dumnezeu, au fost tăiaţi din cauza necredinţei (cum vor fi păgânii în acelaşi caz), apoi vor fi altoiţi din nou. Sistemul iudaic a luat sfârşit, ştim aceasta, pentru a deschide uşa păgânilor; sistemul păgân va lua sfârşit pentru a-i reintroduce pe iudei în locul promisiunii, promisiune care se va întinde atunci asupra întregului pământ. Nu că Dumnezeu a greşit sau putea greşi în împlinirea lucrării lui de har, ci o împietrire în parte i s-a făcut lui Israel, până va fi intrat plinătatea naţiunilor; adică toţi păgânii care au parte de gloria lui Hristos - într-un cuvânt, adevărata Adunare - care completa numărul introdus prin Evanghelie.

Atunci istoria păgână a harului şi a Bisericii va înceta; apoi Israel va fi mântuit ca naţiune, ceea ce nu este posibil atâta timp cât durează timpul Adunării, acolo unde nu este nici iudeu nici grec. Va fi tot Israelul, şi nu numai iudeii, când Hristos, Salvatorul, va veni din Sion, când va veni, nu din cer pentru a ne lua în cer, ci pentru a îndepărta neevlavia de la Iacov în locul puterii Lui, pe pământ. Sistemul păgân mărturisitor va fi tăiat, afară doar dacă putem numi papismul şi necredinţa, stăruinţă în bunătatea lui Dumnezeu. Observaţi, nu este vorba aici de stăruinţa acestei bunătăţi; pentru că tocmai atunci aceasta din urmă va fi arătată în modul cel mai deplin, pentru că plinătatea naţiunilor va fi intrată, şi înălţată atunci în gloria cerească. Cu toate acestea, ca sistem pe pământ, ei nu vor fi stăruit în bunătatea lui Dumnezeu, şi ca atare vor fi tăiaţi. Este vorba aici de planurile lui Dumnezeu pe pământ, nu de siguranţa sfinţilor pentru cer. Este o poziţie a promisiunii în care sunt introduşi oamenii, şi unde ei posedă în mod exterior cele la care pot lua parte pe pământ, fără a fi pentru aceasta în mod necesar participanţi ai lui Hristos; acesta este cazul care ne este prezentat în capitolul 6 al Epistolei către Evrei.

Legământul lui Dumnezeu pentru a îndepărta păcatul lui Israel era sigur; el va fi împlinit când va veni Hristos. Apostolul vorbeşte despre Hristos venind din Sion, într-un timp viitor; pentru că darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău; nu pot fi nici schimbate, nici anulate, şi Israel, ca popor, este al lui Dumnezeu, prin dar şi prin chemare. „În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi”, adică naţiunea respinsă acum; „dar, în ce priveşte alegerea”, sunt încă şi în mod neclintit preaiubiţi ca popor, şi aceasta, în relaţie cu legea, ci cu Avraam, Isaac şi Iacov (versetul 28). Legea, era binecuvântarea condiţională: „Dacă vei asculta glasul Meu, vei fi...”; cu Avraam, Isaac şi Iacov, era hotărârea neclintită a lui Dumnezeu, darul necondiţionat, şi chemarea. Găsim această deosebire în toată Scriptura. Daniel 9 face aluzie la Moise; Levitic 26:42 la Iacov şi Avraam; Exod 32:13 , la fel; şi un mare număr de alte pasaje. Restaurarea finală a lui Israel va fi împlinită pe temeiul promisiunilor făcute părinţilor; „pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna”.

Era acolo o manifestare a înţelepciunii lui Dumnezeu, pe care apostolul nu o uită. Israel avea promisiuni: dacă ar fi fost introdus pe principiul acestor promisiuni, ar fi fost într-o anumită măsură un drept, deşi harul dăduse promisiunile la origine. Cu toate acestea Israel nu a vrut; ci L-a respins pe Hristos, în care promisiunile trebuie să fie toate împlinite; el devine astfel un simplu obiect al îndurării, ca şi păgânul, deşi Dumnezeu rămâne credincios pentru a-Şi împlini promisiunile. Cum păgânii fuseseră necredincioşi şi îndurarea fusese singurul principiu al primirii lor, la fel iudeii, necrezând bunătatea arătată faţă de păgâni, respinseseră harul care le deschidea uşa acestora, şi deveneau ei înşişi simple obiecte ale îndurării suverane.

Vom vedea că am tradus versetul 31 altfel decât alte versiuni care spun: „La fel ei nu au ascultat acum, pentru că, prin îndurarea care vi s-a făcut, să primească şi ei îndurare”; dar care pun astfel acest verset în contradicţie directă cu versetul 28. Iudeii nu sunt mântuiţi prin îndurarea arătată păgânilor, dacă sunt duşmani, în ce priveşte Evanghelia, din cauza păgânilor.

Dumnezeu îi cuprinsese pe toţi, iudei şi naţiuni, sub neascultare, pentru a arăta pur şi simplu îndurare faţă de toţi; acest fapt aduce laudele şi adorarea apostolului, când contemplă adâncul bogăţiilor şi înţelepciunii şi cunoştinţa lui Dumnezeu.

sursa: https://comori.org/