Evanghelia după Matei. Capitolul 20 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Lucrători în via lui Dumnezeu; chemarea şi harul Său

Putem remarca faptul că atunci când îi răspunde lui Petru, acest răspuns vine ca o consecinţă a faptului că Petru, la chemarea lui Hristos, părăsise totul pentru El. Motivul era Hristos Însuşi. De aceea spune: "Voi care M-aţi urmat". El vorbeşte de cei care au părăsit totul din dragoste pentru Numele Său. Iată motivul! Recompensa este o încurajare când suntem deja pe 162 drumul acesta din dragoste pentru Hristos. Când este vorba de răsplătire în Noul Testament*, totdeauna lucrurile stau aşa.

* În adevăr, răsplătirea în Scriptură este întotdeauna o încurajare a celor care sunt în întristare, în necaz şi suferinţă, dar care au intrat pe drumul acesta potrivit voii lui Dumnezeu din motive mai înalte. Aşa a fost şi cu Moise, şi cu Hristos, ale Cărui motivaţii se găseau într-o dragoste desăvârşită, aşa cum ştim, şi totuşi se spune, "pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea". El era arhegos kai teleiotes (adică, Iniţiator şi Desăvârşitor, n.tr.) pe calea credinţei.

Cel care a fost chemat în ceasul al unsprezecelea depindea de această chemare pentru a intra în slujbă. Şi dacă stăpânul său în bunătatea sa a vrut să-i dea la fel ca şi celorlalţi, aceştia ar fi trebuit să se bucure. Cei dintâi s-au bazat pe dreptate; au primit ceea ce fusese convenit cu ei. Ultimii s-au bucurat de harul stăpânului lor. Şi este de observat că ei acceptaseră principiul harului, al încrederii în acest har. "Vă voi da ce este drept". Acesta este punctul esenţial al parabolei şi anume încrederea în harul stăpânului viei şi harul acesta ca punct de plecare al lucrării lor. Dar cine înţelegea aceasta? Unul ca Pavel avea să intre mai târziu în lucrare - atunci l-a chemat pe el Dumnezeu - şi să fie totuşi o mărturie mai puternică în ceea ce priveşte harul decât lucrătorii care se aflau în lucrare din dimineaţa zilei evangheliei.

A avea parte de suferinţele Domnului

Domnul Îşi continuă gândurile în discuţia cu ucenicii. Se urcă la Ierusalim unde Mesia ar fi trebuit să fie primit şi încoronat, dar acolo avea să fie respins şi omorât şi apoi urma să învie; iar când fiii lui Zebedei vin să-i ceară primele două locuri în Împărăţie, le răspunde că El poate să-i conducă spre suferinţe, dar în ceea ce priveşte aceste locuri El nu le poate acorda decât, potrivit cu planurile Tatălui, acelora pentru care Tatăl le-a pregătit. Minunată renunţare la El Însuşi! El lucrează pentru Tatăl, pentru noi. El nu dispune de nimic. El poate da celor care Îl urmează o parte în suferinţele Sale; toate celelalte lucruri vor fi date după planurile Tatălui. Dar ce har real pentru Hristos şi ce desăvârşire în El şi ce privilegiu pentru noi de a nu avea alt motiv şi de a fi părtaşi suferinţelor Domnului! Şi ce curăţire a inimilor noastre carnale, curăţire care ne este pusă aici înainte lucrând numai pentru un Hristos care suferă, luând parte la crucea Sa şi încredinţându-ne lui Dumnezeu în tot ceea ce priveşte răsplătirea.

Duhul lui Hristos, un duh de slujire

Domnul foloseşte această ocazie pentru a explica sentimentele care se potriveau celor care Îl urmează, sentimente care au fost văzute desăvârşit la El Însuşi. În lume se urmărea autoritatea, dar duhul lui Hristos era un duh de slujire care alege întotdeauna locul din urmă şi arată un devotament absolut faţă de ceilalţi. Principii frumoase şi perfecte a căror desăvârşire a fost manifestată în Hristos în toată splendoarea Sa. Să părăseşti totul pentru a depinde cu încredere de harul Celui pe care-L slujim; şi, ca o consecinţă, dorinţa arzătoare de a lua ultimul loc şi a fi astfel slujitorul tuturor - iată cum trebuia să fie duhul acelora care au parte de Împărăţie, aşa cum rânduieşte acum Domnul, Cel respins. Aceasta se potriveşte celor care-L urmează*.

* Remarcaţi modul cum fiii lui Zebedei şi mama lor caută primul loc chiar în momentul când Domnul este dispus să ia fără rezerve ultimul loc. Şi în mod trist vedem atâtea exemple în sensul acesta. Aceasta scoate în evidenţă modul desăvârşit în care Domnul a renunţat la tot. Iată principiile Împărăţiei cereşti: abnegaţie desăvârşită, mulţumire însoţită de devotament complet. Acesta este rodul dragostei care nu caută binele propriu - condescendenţa care decurge din aceea că cineva nu caută propriile sale interese; supunere atunci când eşti dispreţuit, blândeţe şi smerenie de inimă. Dragostea produce în acelaşi timp şi duhul de slujire faţă de ceilalţi şi smerenia care este mulţumită cu această poziţie. Domnul a împlinit aceasta până la moarte, dându-Şi viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.

Ultima prezentare a lui Hristos către Israel ca Fiu al lui David

Această parte a Evangheliei se termină la sfârşitul versetului 28 din capitolul nostru şi atunci încep ultimele scene din viaţa scumpului nostru Mântuitor. În a doua parte a versetului 29* începe ultima Sa prezentare către Israel ca Fiu al lui David, ca Domnul, ca adevăratul Împărat al lui Israel, Mesia. El începe în această privinţă drumul Său la Ierihon, locul unde Iosua intrase în ţară - locul unde blestemul a dominat atât de mult. El deschide ochii orbiţi ai poporului Său, a celor care cred în El şi-L primesc ca Mesia, pentru că El era cu adevărat Mesia, deşi Se afla în această poziţie de a fi respins. Orbii I se adresează ca Fiu al lui David şi El răspunde credinţei lor deschizându-le ochii. Ei Îl urmează, ca o imagine a adevăratei rămăşiţe a poporului Său care-L va aştepta într-o vreme viitoare.

*Cazul orbului de la Ierihon este, în toate cele trei Evanghelii sinoptice, începutul împrejurărilor finale din viaţa lui Hristos, care conduc către cruce, conţinutul general şi învăţăturile fiecărei Evanghelii fiind încheiate. De aici înainte El este numit Fiul lui David, aceasta fiind poziţia în care El este prezentat pentru ultima oară poporului Israel, Dumnezeu dând mărturie despre El sub titlul acesta.

sursa: https://comori.org/