Evanghelia după Matei. Capitolul 19 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Principii care guvernează natura umană; caracterul legăturii căsătoriei

Acest capitol continuă subiectul pe care l-am văzut mai înainte şi anume duhul care se potriveşte cu Împărăţia cerurilor şi pătrunde adânc în principiile care guvernează natura umană, ca şi în acele aspecte care erau introduse atunci, în mod divin. Domnul Se apropiase de Iudeea; şi o întrebare a fariseilor face loc unei expuneri a doctrinei Sale cu privire la căsătorie. Lăsând la o parte rânduiala dată din cauza împietririi inimii lor, El Se întoarce* la instituţia rânduită de Dumnezeu, după care un singur bărbat şi o singură femeie trebuiau să se unească pentru a fi în ochii lui Dumnezeu una.

* Lucrurile sunt privite aici aşa cum fuseseră rânduite de Dumnezeu de la început, trecând peste lege, privită aici ca un lucru intermediar. În urma intervenţiei păcatului trebuia desfăşurată o nouă putere din partea lui Dumnezeu; însă creaţia Lui este recunoscută, arătându-se în acelaşi timp starea de inimă a acelora care nu-şi recunosc slăbiciunea. Păcatul a stricat ceea ce Dumnezeu a creat bine. Puterea Duhului lui Dumnezeu care ne-a fost dată prin răscumpărare îl aşează pe om şi căile lui cu totul în afara firii pământeşti, a cărnii şi oferă o nouă putere divină prin care omul umblă în această lume după exemplul lui Hristos. Iar aceasta se petrece în deplină conformitate cu ceea ce Dumnezeu a rânduit la început. Este un lucru bun, deşi pot exista şi lucruri mai bune. Ceea ce frapează aici este modul în care legea este pusă deoparte pentru a reveni la instituţia primară creată de Dumnezeu, fără ca această putere spirituală să scoată inima din scena în care ea continuă să trăiască. Domnul recunoaşte în căsătorie, în copii, în caracterul tânărului, lucrurile care sunt de la Dumnezeu şi care sunt bune. Dar cercetează în acelaşi timp inima omului. Starea acestei inimi nu depinde de caracter, ci de motivele, de mobilurile care o domină, iar această stare de inimă este deplin pusă la încercare prin Hristos, şi anume prin Hristos care este respins (fiind aici o schimbare dispensaţională completă, pentru că iudeului credincios din vechime îi fuseseră promise bogăţii pe pământ). Dumnezeu l-a făcut pe om drept şi l-a aşezat în anumite relaţii de familie. Păcatul a corupt pe deplin această veche (primă) creaţie. Venirea Duhului Sfânt a adus o putere care în al doilea Om ne mută din vechea creaţie în cea nouă şi ne dă lucrurile cereşti cu excepţia a ceea ce încă nu avem, adică vasul, sau trupul ceresc; dar această putere nu poate nici să nege, nici să condamne ceea ce Dumnezeu a creat la început. Aceasta ar fi imposibil. La început Dumnezeu a făcut aceste lucruri. Când ajungem la starea cerească toate acestea dispar, dar nu şi roadele care provin din ele prin har. Dacă un om prin puterea Duhului Sfânt poate să producă astfel de roade şi să rămână în întregime ceresc, cu atât mai bine. Dar este oricum absolut rău de a vorbi împotriva relaţiilor pe care Dumnezeu le-a creat la început, de a le condamna, de a le diminua ca importanţă sau de a tăgădui autoritatea pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru aceste lucruri de la început. Dacă un om poate să trăiască în sfinţenie fiind deasupra şi în afara acestor relaţii de căsătorie pentru a-L sluji pe Hristos, aceasta este foarte bine, dar este un lucru rar şi de excepţie.

Domnul stabileşte, sau mai degrabă restabileşte, adevăratul caracter al legăturii indisolubile din căsătorie; spun indisolubilă, pentru că excepţia prezentată pentru cazul desfrânării nu este de fapt cu adevărat o excepţie; persoana vinovată a rupt deja această legătură. Nu mai poate fi vorba de bărbatul şi femeia care ar fi o singură carne. În acelaşi timp, dacă Dumnezeu dă puterea spirituală, este mai bine pentru cineva să fi putut rămâne singur (versetele 10-12).

Învăţături cu privire la copii

Domnul înnoieşte acum învăţăturile Sale în privinţa copiilor, mărturisind dragostea Sa pentru ei; mi se pare că aici El priveşte lucrurile prin prisma absenţei din fiinţa lor a oricărui lucru care poate lega de lume, de distracţiile şi de poftele ei, recunoscând ceea ce este curat în sine. În capitolul 18 însă accentul îl vedem mai degrabă pe caracterul intrinsec al Împărăţiei. După aceasta, Isus arată (în legătură cu introducerea Împărăţiei în Persoana Sa) natura devotamentului absolut şi al deplinului sacrificiu cerut pentru a-L urma pe El, dacă cineva doreşte cu adevărat să-I placă lui Dumnezeu. Duhul lumii, pasiunile carnale, bogăţiile, sunt toate aspecte opuse acestui duh. Legea lui Moise punea, bineînţeles, o frână acestor pasiuni; dar ea le presupune ca existente şi le îngăduie între anumite limite. Din punct de vedere al gloriei lumii, copilul nu avea nici un preţ. Ce putere să aibă el în această lume? Dar el este scump în ochii Domnului.

Motivaţiile inimii puse la încercare; bogăţiile pământeşti

Legea promitea viaţă celui care o păzea. Domnul o face simplă şi practică în cerinţele ei sau mai degrabă aminteşte aceste cerinţe în adevărata lor simplitate. Bogăţiile nu erau interzise de lege; adică, deşi ea menţinea obligaţiile morale în relaţiile dintre oameni, nu judeca lucrurile care legau inima de lume. Sub lege, prin guvernarea lui Dumnezeu, prosperitatea materială era legată de ascultarea de lege, care-l privea pe om ca fiind viu în mijlocul lumii şi-l punea la probă în această condiţie. Hristos recunoaşte aceasta; dar ceea ce se întâmplă aici este faptul că motivaţiile profunde ale inimii sunt puse la încercare. Legea avea un sens spiritual, iar Fiul lui Dumnezeu Se afla acum acolo. Regăsim ceea ce am văzut deja, şi anume omul pus la încercare şi Dumnezeul care Se descoperă. Totul este acum intrinsec şi etern, pentru că Dumnezeu este deja descoperit. Hristos judeca tot ceea ce corupe inima, tot ceea ce lucrează asupra egoismului din ea şi o îndepărtează astfel de Dumnezeu. "Vinde ce ai şi urmează-Mă", spune El. Vai, tânărul nu putea să renunţe la bogăţiile lui, la lucrurile care-i făceau viaţa comodă, la sine însuşi. Şi Isus adaugă: "Cu greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor". Aceasta era evident: era vorba de Împărăţia lui Dumnezeu, de Împărăţia cerurilor; eul, lumea, nu aveau loc în ea. Ucenicii, neînţelegând că nu există nici un bine în om, se miră că un om atât de favorizat şi de bine intenţionat poate fi departe de mântuire. Dacă lucrurile stau aşa, cine ar putea reuşi? Cine ar putea fi mântuit? Şi atunci se descoperă adevărul în întregime. Lucrul acesta este imposibil oamenilor; ei nu pot învinge poftele cărnii. Moral vorbind, aceste pofte sunt de fapt omul însuşi în ceea ce priveşte voinţa şi afecţiunile lui. Nu poţi să albeşti un negru, nici să iei petele de pe un leopard. Lucrurile care apar la exteriorul acestor fiinţe sunt profund înrădăcinate în firea lor. Dar pentru Dumnezeu, binecuvântat fie Numele Său, totul este posibil.

Renunţarea pentru Isus; răsplata ei

Aceste învăţături în privinţa bogăţiilor îl împing pe Petru să întrebe care va fi partea acelora care au renunţat la tot. Suntem aduşi astfel la gloria din capitolul 17. Va fi o regenerare a lucrurilor. Starea lucrurilor va fi în întregime înnoită sub dominaţia Fiului Omului. În acea vreme ucenicii vor sta pe douăsprezece tronuri judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Ei vor avea primul loc în administrarea împărăţiei pământeşti. Totuşi fiecare va avea o anumită parte a lui proprie; pentru că oricare ar fi lucrurile la care cineva ar renunţa din dragoste pentru Hristos, va primi însutit şi va moşteni viaţa eternă. Atunci aceste lucruri nu vor fi decise nici după aparenţe, nici după locul pe care oamenii îl ocupă sau îl ocupau în vechiul sistem sau înaintea semenilor lor; mulţi dintre cei care sunt primii vor fi ultimii şi dintre ultimii vor fi primii. Exista însă, într-adevăr, riscul ca inima firească a omului să ia o astfel de încurajare prezentată sub formă de recompensă, ca un motiv suficient pentru toată lucrarea şi pentru toate sacrificiile lui, într-un duh nepotrivit, căutând cumva să-L facă pe Dumnezeu dator. De aceea, prin parabola prin care Domnul Îşi continuă predica (capitolul 20), El stabileşte clar principiul harului şi al suveranităţii lui Dumnezeu în ceea ce El dă şi, întrun mod distinct, faţă de cei pe care îi cheamă. Domnul face ca darurile Sale către cei pe care îi aduce în via Sa să depindă de harul şi de chemarea Sa.

sursa: https://comori.org/