Evanghelia după Matei. Capitolul 10 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Cei doisprezece ucenici trimişi la oile pierdute ale lui Israel; mesajul şi autoritatea lor

Deşi El nu căuta propria Sa glorie, conştient fiind de nelegiuirea care stăpânea poporul, îndeamnă pe ucenicii Săi să ceară ca noi lucrători să fie trimişi la seceriş, şi El Însuşi începe să lucreze potrivit dorinţei acesteia. Cheamă pe cei doisprezece ucenici, le dă puterea de a alunga demonii şi de a vindeca pe cei bolnavi şi îi trimite la oile pierdute ale casei lui Israel.

Se vede în misiunea aceasta, a celor doisprezece, cât de mult căile lui Dumnezeu faţă de Israel formează subiectul acestei Evanghelii. Ucenicii trebuiau să vestească acestui popor, şi numai lui, apropierea Împărăţiei, folosind în acelaşi timp puterea pe care o primiseră: mărturie izbitoare dată Aceluia care venise şi care putea nu numai să facă El Însuşi minuni, ci să dea şi altora puterea de a le face. De aceea Isus dă ucenicilor Săi autoritate asupra demonilor. Şi aceasta caracterizează Împărăţia: omul vindecat de orice rău şi demonii scoşi afară. De aceea minunile sunt numite în Evrei 6:5 "puterile veacului viitor" *.

* Pentru că în veacul viitor Satan va fi legat şi omul va fi eliberat prin puterea lui Hristos. Au fost atunci eliberări parţiale de acelaşi fel.

Dependenţa de Domnul pentru lucrurile care le erau necesare; acceptarea sau respingerea trimişilor Împăratului

Ucenicii trebuiau de asemenea, cu privire la nevoile lor, să depindă în întregime de Acela care îi trimitea. Emanuel era acolo. Dacă minunile erau pentru lume o dovadă a puterii Stăpânului lor, faptul că ei nu duceau lipsă de nimic trebuia să fie pentru inimile lor o dovadă a acestei puteri. Porunca aceasta a fost desfiinţată pentru timpul slujirii ucenicilor care a urmat plecării lui Isus din lumea aceasta (vedeţi Luca 22 .35-37). Ceea ce le este poruncit aici (în Matei 10 ) ţine de prezenţa Sa ca Mesia, ca Yahve Însuşi pe pământ. Astfel, primirea sau respingerea trimişilor Săi hotăra soarta celor la care ei fuseseră trimişi. A-i respinge însemna a respinge pe Domnul, Emanuel, Dumnezeu cu poporul Său *.

* Este o împărţire a cuvântării Domnului care se face odată cu versetul 15. Până la versetul acesta este misiunea din acel moment. Pornind de la versetul 16 avem gânduri mai generale cu privire la misiunea ucenicilor, văzută în ansamblul ei în mijlocul lui Israel, până la sfârşit. Desigur, aceasta merge dincolo de misiunea lor de atunci şi presupune venirea Duhului Sfânt. Misiunea la care Adunarea este chemată ca atare este deosebită. Cele de aici se aplică numai la Israel: le era interzis să se ducă la naţiuni. Aceasta a luat sfârşit în mod necesar odată cu nimicirea Ierusalimului şi împrăştierea poporului evreu, dar se va reînnoi la sfârşit, până la venirea Fiului Omului. Exista şi un aspect de mărturie faţă de naţiuni arătat însă Israelului ca să poată judeca corect; aşa a fost cu Pavel, iar partea aceasta a istoriei lui, chiar până la Roma, în cartea Faptele Apostolilor, se petrecea în mijlocul iudeilor. Cea din urmă parte, începând cu versetul 16, are mai puţin a face cu evanghelia Împărăţiei.

Într-adevăr, Isus trimitea pe ucenicii Săi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Ei aveau nevoie de prudenţa şerpilor şi trebuiau să arate simplitatea porumbeilor (virtuţi rar unite şi care nu se întâlnesc decât în aceia care, prin Duhul Domnului, sunt înţelepţi în ce priveşte binele şi simpli în ce priveşte răul).

Dacă ucenicii nu se păzeau de oameni (tristă mărturie dată despre aceştia din urmă, în versetul 17), nu puteau decât să sufere; dar când erau bătuţi cu nuiele, aduşi înaintea sinedriilor, a guvernatorilor şi a împăraţilor, toate aceste necazuri vor deveni pentru ei o mărturie - un mijloc divin de a prezenta evanghelia Împărăţiei către regi şi prinţi, fără a-i strica din caracter şi fără a o potrivi lumii sau a amesteca pe ucenicii lui Isus cu obiceiurile şi măreţia falsă a lumii acesteia. De fapt, împrejurări ca acestea puneau mărturia lor şi mai mult în evidenţă decât ar fi făcut-o asocierea cu cei mari ai pământului.

Ajutor şi încurajare

Şi pentru a împlini mărturia aceasta, Domnul va da alor Săi puterea şi îndrumarea Duhului Tatălui lor, care va face cuvintele lor să fie nu ale lor, ci ale Aceluia care îi va inspira (versetele 19,20).

Aici din nou, relaţia ucenicilor cu Tatăl lor, care caracterizează atât de evident predica de pe munte, devine baza capacităţii lor pentru lucrarea pe care aveau s-o împlinească. Trebuie să ne reamintim că mărturia aceasta nu era adresată decât lui Israel; însă Israel fiind din timpul lui Nebucadneţar sub jugul naţiunilor, mărturia avea să ajungă până la căpeteniile acestora.

Respingerea mesajului prevăzută; mărturia reluată faţă de Israel

Dar mărturia aceasta avea să ridice o împotrivire care va rupe orice legătură de familie şi va descoperi o ură care nu va cruţa viaţa fiinţelor celor mai scumpe. Cel care va stărui prin toate acestea va fi salvat (versetele 21,22). Însă situaţia era presantă. Ei nu trebuiau să se împotrivească şi, dacă respingerea lua forma persecuţiei, ei aveau să fugă şi să predice evanghelia în alte părţi, pentru că mai înainte ca ei să fi străbătut cetăţile lui Israel, Fiul Omului va veni *. Ei trebuiau să vestească Împărăţia. Yahve Emanuel era acolo în mijlocul poporului Său, iar căpeteniile poporului numiseră Beelzebul pe stăpânul casei. Aceasta n-a oprit mărturia lui Isus, însă a caracterizat foarte puternic împrejurările în care ea trebuia să fie dată. El trimite pe ucenicii Săi şi îi avertizează cu privire la această stare de lucruri, pentru a menţine cât mai mult timp posibil mărturia lor în mijlocul poporului Său preaiubit. Mărturia aceasta era dată în timpul acela; şi este posibil să fie dată, dacă împrejurările permit, până ce va veni Fiul Omului ca să facă judecata; dar atunci stăpânul casei se va ridica să închidă uşa. "Astăzi" din Psalmul 95 nu va mai fi.

* Observaţi aici expresia "Fiul Omului". Acesta este caracterul în care (potrivit cu Daniel 7 ) Domnul va veni, cu o putere şi o glorie mult mai mari decât cele ale arătării Sale ca Mesia, Fiul lui David, şi care se vor desfăşura într-o sferă mult mai vastă. Ca Fiul al Omului, El este moştenitor a tot ceea ce Dumnezeu a rânduit omului (vezi Evrei 2:6-8 şi 1. Corinteni 15:27 ). Trebuia prin urmare, având în vedere starea în care se găsea omul, ca El să sufere pentru a avea moştenirea aceasta. El era acolo ca Mesia, dar trebuia să fie primit în adevăratul Lui caracter, ca Emanuel; şi iudeii trebuiau astfel să fie încercaţi din punct de vedere moral. El nu va avea Împărăţia după principii fireşti. Respins ca Mesia, ca Emanuel, El amână perioada evenimentelor acestora care vor închide lucrarea ucenicilor Săi faţă de Israel, până la venirea Sa ca Fiu al Omului. În timpul acesta Dumnezeu a adus la lumină alte lucruri care fuseseră ascunse de la întemeierea lumii: adevărata glorie a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, gloria Sa ca om înălţat în cer, şi unirea Adunării cu El în cer. Judecata venită asupra Ierusalimului şi împrăştierea poporului au suspendat lucrarea care începuse în momentul despre care Evanghelia vorbeşte aici. Ceea ce a umplut intervalul după acest moment nu este aici subiectul cuvântării Domnului, care se referă numai la iudei. Despre planurile lui Dumnezeu cu privire la Adunare, în legătură cu gloria lui Isus la dreapta lui Dumnezeu, vom vedea că se vorbeşte în altă parte. Luca ne dă mai multe amănunte cu privire la Fiul Omului. În Matei, Duhul Sfânt evidenţiază doar respingerea lui Emanuel.

Israel încă îşi stăpânea cetăţile fiind obiectul mărturiei de care ne ocupăm aici; rezultă că această mărturie este în mod necesar suspendată când Israel nu mai este în ţara lui. Mărturia cu privire la Împărăţia viitoare, dată în Israel de apostoli după moartea Domnului, este o împlinire a acestei misiuni, atât timp cât se mărginea la ţara lui Israel; Împărăţia putea fi vestită ca trebuind să se stabilească fie în timpul în care Emanuel era pe pământ, fie prin reîntoarcerea lui Hristos din cer, aşa cum Petru spune în capitolul 3 din Faptele Apostolilor. Şi această proclamare putea avea loc, dacă Israel ar fi rămas în ţara lui, până la venirea lui Hristos. Astfel mărturia poate fi reluată în Israel, când acesta se va afla iar în ţara lui şi când Dumnezeu va da puterea spirituală necesară pentru această mărturie.

Poziţia martorilor lui Dumnezeu pe pământ; Hristos piatra de încercare

În tot acest timp, ucenicii trebuiau să împărtăşească poziţia lui Hristos Însuşi. Dacă pe stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui. Dar ucenicii nu trebuiau să se teamă. Aceasta era situaţia necesară a celor care erau de partea lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Nu era nimic ascuns care să nu urmeze a fi descoperit. Ucenicii nu trebuiau să ţină nimic ascuns, ci să proclame de pe acoperişuri ceea ce au fost învăţaţi. Totul va fi pus în lumină: credincioşia lor faţă de Dumnezeu în privinţa aceasta, la fel şi toate celelalte lucruri. Aceasta avea să caracterizeze calea ucenicilor, descoperind planurile secrete ale vrăjmaşilor lor. Dumnezeu, care este lumină şi vede în întuneric ca în lumină, va aduce totul la lumină, dar ei aveau acum să facă lucrul acesta din punct de vedere moral. De asemenea ei nu trebuiau să se teamă de nimic când împlineau lucrarea aceasta, decât de Dumnezeu Însuşi, dreptul Judecător în ziua de la urmă. De altfel, perii de pe capul lor erau număraţi (versetul 30). Ei erau preţioşi Tatălui lor, care ţine seama şi de moartea unei vrăbii. Aceasta nu se putea întâmpla fără voia Lui, a Aceluia care le era Tată.

În sfârşit, ucenicii trebuiau să fie bine pătrunşi de convingerea că Domnul nu venise pentru a aduce pacea pe pământ; dimpotrivă, va fi dezbinare chiar şi în sânul familiilor (versetul 36). Dar Hristos trebuia să fie mai preţios alor Săi decât un tată sau o mamă; chiar decât propria lor viaţă. Cel care îşi va câştiga viaţa în paguba mărturiei lui Hristos, şi-o va pierde; cel care o va pierde din dragoste pentru Hristos, o va câştiga. De asemenea cel care va primi mărturia aceasta, în persoana ucenicilor, va primi pe Hristos şi, în Hristos, pe Cel care L-a trimis (versetul 40). Dumnezeu fiind astfel recunoscut în persoana martorilor Săi pe pământ, va răsplăti pe toţi cei care îi vor primi, potrivit mărturiei care le-a fost dată. Acela care, recunoscând astfel mărturia Domnului respins, va da chiar numai un pahar de apă rece, nu îşi va pierde răsplata. Într-o lume vrăjmaşă, cel care crede mărturia lui Dumnezeu şi primeşte (cu toată împotrivirea lumii) pe slujitorul care aduce mărturia aceasta, mărturiseşte în adevăr pe Dumnezeu, ca şi pe slujitorul Lui. Este tot ce am putea face. Respingerea lui Hristos a făcut din El o punere la probă, o piatră de încercare.

Judecata asupra naţiunii Începând cu ceasul acesta, găsim judecata definitivă a naţiunii, totuşi nu declarată deschis (lucrul acesta are loc în capitolul 12), nici manifestată prin încetarea slujirii lui Hristos, care lucra, cu toată împotrivirea naţiunii, adunând rămăşiţa şi lucra de asemenea - ceea ce este şi mai important - manifestându-Se ca Emanuel. Dar judecata aceasta se desfăşoară în caracterul cuvântărilor lui Isus, în declaraţiile Lui concrete care zugrăvesc starea poporului, şi în umblarea Domnului în mijlocul împrejurărilor care aveau să devină pentru El ocazia de a exprima care erau relaţiile Sale cu acest popor.

sursa: https://comori.org/