Categorie: Cartile Bibliei
Părţile şi conţinutul predicii de pe munte
Se pot observa în cuvântarea aceasta următoarele părţi *:
* Împărţirea pe care am dat-o textului ar putea fi de folos într-un mod practic la înţelegerea predicii de pe munte. În ce priveşte subiectele cuprinse în predica aceasta, ele s-ar putea împărţi mai bine, deşi diferenţa n-ar fi prea mare, astfel: Capitolul 5:1-16 cuprinde tabloul complet al caracterului şi al poziţiei rămăşiţei care primeşte învăţăturile Domnului, poziţia rămăşiţei acesteia aşa cum trebuia să fie potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Tabloul acesta este complet în el însuşi. Versetele 17-48 din capitolul 5 stabilesc autoritatea legii care a trebuit să fie regula de conduită a credinciosului până la venirea Împărăţiei, lege pe care ei ar fi trebuit s-o împlinească, la fel ca şi cuvintele profeţilor, pentru ca ei (rămăşiţa) să fie aşezaţi pe acest teren nou; oricine va fi vinovat de nesocotirea legii acesteia va fi exclus din Împărăţie. Dar, deşi stabilind astfel autoritatea legii, El reia cele două aspecte mari ale răului, tratate numai în faptele exterioare ale legii, violenţa şi corupţia, şi judecă răul din inimă (versetele 22,28); trebuie, oricât ar costa, să scapi de rău şi de orice ocazie de a-l face; El arată astfel cum ar trebui să fie purtarea ucenicilor Săi şi starea lor de suflet - ce ar trebui să-i caracterizeze în privinţa aceasta. Domnul arată apoi unele lucruri îngăduite de Dumnezeu în Israel şi rânduite potrivit cu ceea ce puteau ei purta. După aceea El aduce în lumina unei estimări morale adevărate, divorţul - căsătoria fiind baza stabilită de Dumnezeu pentru toate relaţiile omeneşti - şi jurămintele, acţiunea voinţei omului în legătură cu Dumnezeu; apoi vorbeşte despre suferirea răului şi plinătatea harului, adică despre caracterul Său binecuvântat care aducea cu sine un titlu moral decurgând din poziţia Sa: fii ai Tatălui lor care era în ceruri. În loc de a reduce din ceea ce Dumnezeu cerea sub lege, El voia nu numai ca legea să fie ţinută până la împlinirea ei, dar şi ca ucenicii Săi să fie desăvârşiţi, după cum şi Tatăl lor care este în ceruri este desăvârşit. Aceasta adaugă la revelarea Tatălui, umblarea morală şi starea morală care se potrivesc caracterului de fii, aşa cum era descoperit acest caracter în Hristos. În capitolul 6 avem motivele, scopul care trebuie să stăpânească inima când face bine, ducând o viaţă religioasă. Ochii ucenicilor trebuiau îndreptaţi spre Tatăl lor. Este un aspect personal, individual. Capitolul 7 se ocupă îndeosebi de ceea ce se potriveşte ucenicilor lui Isus în relaţiile lor cu alţii - a nu judeca pe fraţii tăi şi a te păzi de cei fără Dumnezeu (versetele 1-6). Apoi Domnul îndeamnă pe ai Săi să se încreadă în Tatăl lor, să-I ceară ceea ce le trebuie; îi învaţă să se poarte faţă de alţii potrivit cu acelaşi har pe care ei ar vrea să-l vadă pus în practică faţă de ei înşişi. Lucrul acesta este întemeiat pe cunoaşterea bunătăţii Tatălui (versetele 7-12). În sfârşit, Domnul îndeamnă pe ai Săi să manifeste energia care îi va face să intre pe poarta cea strâmtă şi să meargă pe calea lui Dumnezeu, oricât ar costa lucrul acesta (pentru că mulţi ar dori să intre în Împărăţie, dar nu pe poarta aceasta). Îi avertizează cu privire la cei care ar căuta să-i înşele, pretinzând că ar avea Cuvântul lui Dumnezeu. Nu numai propria noastră inimă şi răul propriu-zis sunt de temut atunci când este vorba de a urma pe Domnul, ci şi şiretlicurile şi agenţii vrăjmaşului. Iar aceştia se vor trăda prin roadele lor.
Caracterul şi partea acelora care vor fi în Împărăţie: Matei 5:1-12 .
Poziţia lor în lume: Matei 5:13-16 .
Raporturile de principii între Împărăţie şi lege: Matei 5:17-48 *.
* Este totuşi important de observat că aici nu este deloc vreo spiritualizare a legii, cum se pretinde deseori. Este vorba de cele două principii de imoralitate printre oameni (violenţa şi pofta rea), la care se adaugă jurămintele de bunăvoie. În privinţa aceasta este un contrast între cerinţele legii şi ceea ce cerea Hristos.
Duhul în care ucenicii lui Isus trebuie să facă faptele bune: Matei 6:1-18 .
Despărţirea de duhul lumii şi de îngrijorările ei: Matei 6:19-34 .
Duhul în care se arată legăturile ucenicilor cu ceilalţi oameni: Matei 7:1-6 .
Încrederea în Dumnezeu care li se potriveşte: Matei 7:7-12 .
Energia care trebuie să-i caracterizeze pentru a intra în Împărăţie; totuşi nu numai pentru a intra în ea (pentru că mulţi vor încerca să intre), ci pentru a intra în ea potrivit acelor principii greu de îndeplinit pentru om; a intra acolo potrivit gândului lui Dumnezeu - pe poarta cea strâmtă; şi apoi mijlocul pentru ei de a recunoaşte pe cei care vor încerca să-i înşele, de asemenea vegherea necesară pentru a nu se lăsa înşelaţi: Matei 7:13-23 .
În sfârşit, ascultarea practică şi reală faţă de cuvintele Domnului, înţelepciunea cea adevărată a celor care ascultă cuvintele Lui: Matei 7:23-29 .
Descoperirea numelui Tatălui
Este şi un alt principiu care caracterizează cuvântarea aceasta: introducerea numelui Tatălui. Isus pune pe ucenicii Săi în legătură cu Tatăl Său, ca fiind Tatăl lor; El le descoperă numele Tatălui pentru ca ei să fie în legătură cu El şi să se poarte potrivit cu ceea ce este El.
Respingerea Împăratului; poziţia şi purtarea celor care Îl urmează
Cuvântarea aceasta dă principiile Împărăţiei, subînţelegând în acelaşi timp respingerea Împăratului; arată poziţia în care se vor afla ai Săi în urma acestei respingeri, poziţie în care ei sunt chemaţi să aştepte o răsplată cerească. Ei trebuiau să fie o mireasmă divină prin care Dumnezeu să fie cunoscut şi prin care să lucreze, şi aveau să devină o privelişte pentru lumea întreagă. Acesta era, de altfel, scopul lui Dumnezeu. Mărturia lor trebuia să fie atât de clară, încât lumea să facă legătură între faptele lor şi Tatăl. Ei trebuiau să se poarte pe de o parte potrivit unei judecăţi a răului care atingea inima şi motivele, şi, de altă parte, potrivit caracterului Tatălui în har, raportându-se la aprobarea Tatălui care vede în ascuns, acolo unde ochiul omului nu poate pătrunde. Ei trebuiau să aibă o încredere deplină în El, pentru toate nevoile lor. Voia Sa era regula pentru intrarea în Împărăţie.
Cuvântarea rostită în Israel înaintea stabilirii Împărăţiei
Se poate observa că această cuvântare se referă la vestirea Împărăţiei ca fiind aproape; şi toate principiile acestea de purtare sunt prezentate aici ca fiind caracteristice Împărăţiei şi ca fiind condiţiile de intrare. Fără îndoială, rezultă de aici că ele se potrivesc celor care au intrat în ea. Însă cuvântarea este rostită în mijlocul lui Israel *, înainte ca Împărăţia să fi fost stabilită, ca stare cerută mai dinainte pentru a intra în ea şi pentru a pune în evidenţă principiile ei fundamentale, în legătură cu poporul acesta şi în contrast moral cu ideile pe care ei şi le făcuseră despre ea.
* Trebuie totdeauna să ne amintim că, în timp ce Israel are, într-un mod dispensaţional, o mare importanţă ca centru al cârmuirii lumii acesteia de către Dumnezeu, el era din punct de vedere moral "omul" în care toate căile şi toate relaţiile lui Dumnezeu au fost desfăşurate, în aşa fel încât să aducă la lumină ce era omul. Cel dintre naţiuni era omul lăsat la propria latitudine în ce priveşte căile speciale ale lui Dumnezeu, şi astfel el nu era pus în lumină. Hristos era o lumină (eis apokalipsin ethnon) care expunea starea şi a celor dintre naţiuni.
Fericirile: caracterul şi partea celor din Împărăţie
Cercetând fericirile, vom găsi că partea aceasta a cuvântării ne arată în general caracterul lui Hristos Însuşi. Fericirile acestea presupun două lucruri: stăpânirea viitoare a ţării lui Israel de către cei blânzi şi persecuţia rămăşiţei credincioase, cu adevărat dreaptă în căile ei şi care proclamă drepturile adevăratului Împărat (cerul fiind prezentat acestei rămăşiţe ca speranţă pentru a-i susţine inima) *.
* Trebuie să remarcăm care sunt caracterele cu adevărat binecuvântate. Ele presupun existenţa răului în lume şi chiar în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Este vorba, mai întâi, de a nu căuta lucruri mari pentru sine, acceptând un loc dispreţuit în mijlocul unei scene opuse lui Dumnezeu. Iată de ce ei sunt caracterizaţi aici de întristare şi blândeţe, de o voinţă care nu se ridică împotriva lui Dumnezeu sau care nu-şi susţine poziţia sau drepturile. Se arată apoi dorinţa după un bine pe care încă nu îl au; ei sunt flămânzi şi însetaţi, aspecte care se referă la starea lăuntrică şi la activitatea duhului lor. Doar aşa se manifestă harul faţă de alţii, la fel şi curăţia inimii şi absenţa lucrurilor care L-ar înlătura pe Dumnezeu şi - ceea ce este întotdeauna legat de acestea - pacea şi lucrurile care aduc pace. Cred că în aceste versete este un progres, o succesiune de aspecte morale prezentate progresiv, fiecare decurgând din cele precedente. În ultimele două se văd consecinţele menţinerii unei bune conştiinţe şi a legăturii cu Hristos într-o lume de păcat. Sunt, ca în 1 Petru, două principii ale suferinţei: pentru dreptate şi din dragoste pentru Hristos.
Poziţia ucenicilor în lume
Aşa va fi poziţia rămăşiţei în zilele din urmă, înainte de introducerea Împărăţiei. Din punct de vedere moral aşa era cu Israel în timpul ucenicilor Domnului, aspectul pământesc al Împărăţiei fiind amânat. Înaintea cerului, ucenicii sunt priviţi ca martori faţă de Israel; dar ei erau şi o mărturie faţă de lume, fiind în acelaşi timp singurul principiu activ care păzeşte pământul de stricăciune. Ucenicii sunt înfăţişaţi astfel în legătură cu Israel, dar în acelaşi timp ca martori înaintea lumii din partea lui Dumnezeu (Împărăţia fiind avută în vedere, dar nu încă stabilită). Legătura cu zilele din urmă este evidentă; totuşi mărturia ucenicilor avea atunci acest caracter (al zilelor din urmă) doar din punct de vedere moral. Însă stabilirea Împărăţiei pământeşti a fost amânată şi a fost introdusă Adunarea, care este cerească. Matei 5:25 face aluzie în mod evident la poziţia lui Israel în timpul lui Hristos; de fapt Israel rămâne captiv, în închisoare, până ce va fi primit pedeapsa deplină şi numai atunci va ieşi din ea.
Omul ascultător, Domnul din ceruri
Domnul vorbeşte şi lucrează totdeauna ca om ascultător, condus şi călăuzit de Duhul Sfânt; dar în Evanghelia după Matei vedem în modul cel mai izbitor cine este Acela care Se comportă astfel. Iată ce dă Împărăţiei cerurilor adevăratul ei caracter moral. Ioan Botezătorul putea vesti Împărăţia cerurilor ca schimbare de dispensaţie, dar slujba lui era pământească. Hristos de asemenea putea vesti acelaşi adevăr (şi schimbarea aceasta de dispensaţie era de toată însemnătatea), dar în El era mai mult decât aceasta. El era din cer, Domnul care venea din cer. Vorbind despre Împărăţia cerurilor, El vorbea din adâncul şi plinătatea divină a inimii Sale. Nimeni nu fusese în cer, decât Cel care coborâse de acolo, Fiul Omului care era în cer (Ioan 3:13 ). Astfel, când vorbea despre cer, Isus spunea ce ştia şi dădea mărturie despre ceea ce văzuse. Acest adevăr, aşa cum este prezentat în Matei, se realiza în două feluri:
1. nu mai era o cârmuire pământească potrivită legii;
2. Domnul (Yahve), Mântuitorul, Emanuel era prezent. Putea El să fie altfel decât ceresc în caracterul Său, în spiritul şi în principiile de seamă ale întregii Sale vieţi?
Caracterul lui Hristos identificat cu cerul
Mai mult, când Hristos Şi-a început lucrarea publică şi a fost pecetluit cu Duhul Sfânt, cerul I s-a deschis. El a fost identificat cu cerul, ca om pecetluit cu Duhul Sfânt pe pământ. Era astfel expresia continuă a atmosferei, a realităţii cerului. Nu se manifesta încă puterea de judecată faţă de tot ceea ce era împotrivă; ci era manifestarea caracterului ceresc în răbdare, cu toată împotrivirea a tot ceea ce Îl înconjura şi cu toată incapacitatea ucenicilor de a-L înţelege. Astfel, în predica de pe munte găsim descrierea a ceea ce se potriveşte Împărăţiei cerurilor şi chiar asigurarea unei recompense în cer pentru cei care vor suferi pentru Hristos pe pământ. Descrierea aceasta, aşa cum am văzut, este în esenţă cea a caracterului lui Hristos Însuşi. Acesta este felul în care o inimă cerească se exprimă pe pământ. Dacă Domnul învăţa lucrurile acestea, făcea aşa pentru că le iubea, pentru că El Însuşi era realitatea lor şi Îşi găsea plăcerea în ele. Fiind Dumnezeul cerului, umplut, ca om, cu Duhul Sfânt dat fără măsură, inima Lui era în mod desăvârşit la unison cu un cer pe care El îl cunoştea perfect. De aceea El termină cu cuvintele acestea descrierea caracterului care avea să împodobească pe ucenicii Săi: "Voi deci fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit" (Matei 5:48 ). Toată purtarea lor trebuia să fie în legătură cu Tatăl lor ceresc.
Cu cât cunoaştem gloria divină a lui Isus şi felul în care El a fost ca om în legătură cu cerul, cu atât mai mult înţelegem ce însemna pentru El Împărăţia Cerurilor, din punct de vedere a ceea ce se potrivea pentru ea. Când Împărăţia aceasta va fi stabilită mai târziu în putere, lumea va fi cârmuită după principiile acestea, deşi ele nu sunt, propriu-zis, principiile lumii. Rămăşiţa în zilele din urmă, nu mă îndoiesc, găsind toate lucrurile în jurul ei contrare credincioşiei şi văzând speranţa iudaică decăzând sub ochii ei, va fi nevoită să privească mai sus şi va avea din ce în ce mai mult caracterul acesta care, deşi este în raport cu aspecte pământeşti este în întregime asemenea lui Hristos *.
* Cei care vor fi omorâţi se vor urca la cer, aşa cum ne mărturisesc Matei 5:12 şi Apocalipsa. Ceilalţi, făcuţi asemenea cu Hristos ca iudeu care suferă, vor fi cu El pe Muntele Sionului; ei vor învăţa cântecul intonat în cer şi vor însoţi pe Miel oriunde va merge El (pe pământ). Putem de asemenea observa aici că, în fericiri, pământul este promis celor blânzi (5:5), şi aceasta se va împlini literal în zilele din urmă. În versetul 12 din acelaşi capitol se află promisiunea unei răsplătiri în ceruri pentru cei care suferă pentru Hristos, promisiune adevărată pentru noi acum şi adevărată în acelaşi fel pentru cei care vor suferi moartea pentru El în zilele din urmă, care îşi vor avea locul în ceruri, deşi ei vor fi o parte din rămăşiţa iudaică şi nu din Adunare. Acelaşi lucru se găseşte în Daniel 7 ; însă trebuie observat că vremurile şi legea - nu cei sfinţi - vor fi date în mâna fiarei.
Mulţimile şi puterea Domnului
Sunt două lucruri legate de prezenţa mulţimii în Matei 5:1 . În primul rând, momentul acela cerea ca Domnul să dea o idee adevărată despre caracterul Împărăţiei Sale, pentru că El deja atrăgea mulţimea la El. Puterea Lui se făcea simţită, deci era important să fie cunoscut caracterul Lui. De altă parte, mulţimea aceasta care urma pe Isus era o piedică pentru ucenicii Săi; şi Domnul îi face să înţeleagă contrastul total care exista între efectul pe care mulţimile puteau să-l aibă asupra lor şi adevăratul duh care trebuia să-i stăpânească. Astfel, plin El Însuşi de ce era cu adevărat bun, aduce imediat înainte ceea ce umplea inima Sa. Acesta era caracterul adevărat al rămăşiţei, care în general se asemăna cu Hristos în privinţa aceasta. Aşa este deseori şi în Psalmi.
Sarea pământului şi lumina lumii
Sarea pământului este altceva decât lumina lumii. Pământul, mi se pare, este aici expresia a tot ce dădea mărturie că a primit lumina din partea lui Dumnezeu - ceea ce era în legătură cu El datorită luminii acesteia - având înaintea Lui o formă conturată. Ucenicii lui Hristos erau principiul de conservare pe pământ. Ei erau însă şi lumina lumii, a unei lumi care nu avea lumina aceasta. Şi aşa era poziţia lor, orice altceva ar fi vrut ei să fie. Aceasta era intenţia lui Dumnezeu, ca ei să fie lumina lumii, iar lumina nu este aprinsă ca să rămână ascunsă.
Împotrivirea oamenilor faţă de stabilirea Împărăţiei
Toate acestea presupun posibilitatea stabilirii Împărăţiei în lumea aceasta, dar şi împotrivirea celei mai mari părţi dintre oameni. Nu este vorba aici de răscumpărarea păcătosului, ci de realizarea caracterului care era potrivit unui loc în Împărăţia lui Dumnezeu; loc pe care cel păcătos trebuia să-l caute în timp ce era pe drum cu adversarul lui, pentru ca să nu fie dat pe mâna judecătorului - şi tocmai lucrul acesta s-a întâmplat într-adevăr cu iudeii.
Relaţia cu Tatăl; rugăciunea în dependenţă
În acelaşi timp, ucenicii sunt aşezaţi individual în legătură cu Tatăl - al doilea principiu mare al cuvântării, consecinţă a faptului că Fiul era prezent - şi Isus le prezintă ceva mai înalt decât poziţia lor de mărturie pentru Împărăţie. Ucenicii trebuiau să se poarte şi ei în har, aşa cum făcea Tatăl lor; şi rugăciunea lor trebuia să caute o ordine de lucruri în care toate să corespundă din punct de vedere moral cu caracterul şi voia Tatălui lor. "Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta!" *, adică totul să corespundă caracterului Tatălui, totul să fie rezultatul puterii Lui. "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ" este ascultarea perfectă (Matei 6:9,10 ). Toate lucrurile supuse lui Dumnezeu în cer şi pe pământ, acesta va fi rezultatul împlinit, până la un anumit punct, prin intervenţia lui Hristos în Împărăţia de o mie de ani - şi în mod perfect atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi. Până atunci, rugăciunea exprimă dependenţa de fiecare zi, nevoia de iertare, nevoia de a fi păzit de puterea vrăjmaşului, dorinţa de a nu fi cernut de el aşa cum au fost Iov şi Petru, şi de a fi scăpaţi de rău.
* Adică a Tatălui. Comparaţi cu Matei 13:43 .
Aplicarea specială a rugăciunii "Tatăl nostru" De asemenea ea este o rugăciune în legătură cu poziţia rămăşiţei; ea nu se aplică dispensaţiei Duhului 1, şi nici la ceea ce este propriu mileniului ca Împărăţie pământească, ci exprimă dorinţele drepte ale rămăşiţei şi vorbeşte despre starea ei şi pericolele ei, până ce va veni Împărăţia Tatălui. Multe dintre principiile acestea sunt totdeauna adevărate, pentru că noi suntem în Împărăţie şi trebuie în duh să-i arătăm trăsăturile; dar aplicarea specială şi literală a pasajului acestuia este cea pe care am arătat-o. Ucenicii sunt puşi în legătură cu Tatăl pentru realizarea caracterului Său care trebuie să se desfăşoare în ei, datorită legăturii acesteia, făcându-i să dorească stabilirea Împărăţiei Tatălui şi să învingă greutăţile unei lumi vrăjmaşe, păzindu-se de şiretlicurile vrăjmaşului şi împlinind voia Tatălui. Isus era Cel care putea să le împărtăşească toate acestea. Astfel Isus trece de la lege2 recunoscută ca venind de la Dumnezeu, la împlinirea legii acesteia când ea va fi, pentru a spune aşa, absorbită în voia Aceluia care a dat-o, sau împlinită în intenţiile ei de Acela, Singurul, care putea s-o facă.
1 Perioada când Duhul Sfânt este pe pământ, în Adunare - perioada harului (n.tr.)
2 Legea este regula perfectă pentru un copil al lui Adam, regula sau măsura a ceea ce trebuie el să fie, dar nu este arătarea lui Dumnezeu în har, cum a fost Hristos, care este modelul nostru în privinţa aceasta; legea este o chemare dreaptă de a iubi pe Dumnezeu şi a umbla în împlinirea datoriei faţă de El, dar nu este o imitare a lui Dumnezeu, umblând în dragoste, aşa cum Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.
sursa: https://comori.org/