Evanghelia după Marcu. Capitolul 8 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Intervenţia neobosită a lui Dumnezeu, în ciuda respingerii

Tocmai de aceea, cred, ne este prezentată această a doua minune a înmulţirii pâinilor. Domnul Se manifestă în favoarea lui Israel, dar nu ca Acela care administrează puterea mesianică în mijlocul poporului (ceea ce, aşa cum am văzut, era indicat de numărul doisprezece), ci în ciuda respingerii Sale de către Israel, El continuă să-Şi manifeste puterea într-un mod divin aparte de starea omului. Numărul şapte* exprimă întotdeauna perfecţiunea supraomenească - ceea ce este complet; complet însă atât în ce priveşte puterea binelui cât şi a răului, atunci când această putere a răului nu este omenească. Aici este vorba despre aspectul divin.

* Putem remarca faptul că numărul şapte este cel mai mare număr prim, adică indivizibil; doisprezece este numărul cel mai divizibil cu putinţă.

Scopul principal al acestei minuni care se desfăşoară iarăşi este tocmai intervenţia Dumnezeului care nu oboseşte şi care lucrează potrivit propriei Sale puteri.

Starea mai-marilor lui Israel şi a rămăşiţei

După aceasta ni se arată starea căpeteniilor lui Israel şi starea rămăşiţei. Fariseii cer un semn; dar nici un semn nu va fi dat acestei generaţii. Cererea lor era o manifestare de necredinţă atât timp cât aveau înaintea lor dovezi abundente cu privire la ceea ce era El; şi tocmai aceste minuni îi conduseseră pe ei să pună întrebarea.

Domnul Se îndepărtează de ei. Dar starea de orbire şi lipsa de inteligenţă a rămăşiţei se arată de asemenea (versetul 16). Domnul îi avertizează pe ai Săi să evite spiritul şi învăţătura fariseilor care pretindeau să aibă un zel sfânt pentru Dumnezeu, şi al irodianilor care erau nişte sectari aserviţi duhului lumii şi care, pentru a plăcea împăratului, Îl puneau cu totul deoparte pe Dumnezeu.

Folosind cuvântul "aluat", Domnul dă ucenicilor ocazia de a manifesta puţina lor inteligenţă spirituală. Dacă iudeii nu învăţau nimic din minunile Domnului, ci cereau alte semne, ucenicii înşişi nu realizează puterea divină care se manifesta în ei. Nu mă îndoiesc că orbul din Betsaida ilustrează exact această stare (versetele 22-26).

Orbul din Betsaida; anunţarea suferinţelor şi morţii lui Isus

Isus îl ia de mână şi-l conduce departe de cetate şi de mulţime. El foloseşte pentru a produce1 vindecarea, ceva care era al Lui, ceva ce avea virtutea propriei Sale persoane. Primul efect descrie starea ucenicilor. Ei vedeau, fără îndoială, dar confuz, "oameni, ca nişte copaci, umblând". Dar dragostea Domnului nu oboseşte în faţa încetinelii înţelegerii lor, datorată necredinţei; El lucrează faţă de ei potrivit puterii propriei Sale intenţii şi îi face să vadă lucrurile clar. Apoi - departe de Israel - incertitudinea necredinţei este văzută în contrast cu certitudinea credinţei (oricât de obscură ar fi inteligenţa acesteia din urmă); şi Isus, oprindu-i pe ucenici să vorbească despre lucrurile care le erau certe (timpul pentru convingerea lui Israel cu privire la drepturile lui Hristos ca Mesia trecuse), vesteşte ceea ce trebuie să I se întâmple pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu în har, ca Fiu al Omului, şi ca urmare a respingerii Sale de către Israel 2. În acest fel acum totul este la locul lui, ca să spunem aşa. Israelul nu-L vede în Isus pe Mesia; Isus nu Se mai adresează deci poporului ca atare. Ucenicii Săi, care-L recunoşteau ca Mesia, aud din gura Lui anunţul despre moartea şi învierea Sa.

1 Scuipatul, având în vedere legătura lui cu sfinţenia rabinilor, era foarte preţuit de iudei din acest motiv; aici însă eficacitatea lui este în raport cu Persoana Celui care-l folosea.

2 Nu se vorbeşte aici nimic nici despre Adunare, nici despre cheile Împărăţiei. Ele depind de acele aspecte care nu sunt prezentate aici în mărturisirea lui Petru - nu găsim aici cuvintele "Fiul Dumnezeului celui viu". Găsim gloria Împărăţiei venind în putere, în contrast cu Hristosul respins, Profet Slujitor în Israel.

Împotrivirea lui Petru ca instrument al lui Satan

Un adevăr practic foarte important este că poţi să ai adevărata credinţă fără ca inima să fie formată potrivit cu deplina descoperire a lui Hristos şi fără ca firea păcătoasă să fie răstignită practic în aceeaşi proporţie cu măsura cunoaşterii cu privire la subiectul credinţei. Petru recunoştea bine prin învăţătura lui Dumnezeu că Isus era Hristosul; dar era departe de a avea o inimă în totul potrivită gândurilor lui Dumnezeu în Hristos. Când Domnul le vorbeşte despre respingerea, umilinţele şi moartea Sa, lucruri care urmau să se petreacă în faţa întregii lumi, firea lui Petru, deranjată de ideea de a avea un Stăpân respins şi dispreţuit în felul acesta, îşi arată energia, îndrăznind să-L mustre pe Domnul Însuşi (versetul 32). Această tentativă a lui Satan de a-i descuraja pe ucenicii care află despre ruşinea crucii, provoacă o reacţie hotărâtă din partea Domnului. Motivul mustrării atât de violente a lui Petru, care era în acele momente instrumentul lui Satan şi vorbea din partea acestuia, este tocmai iubirea Sa pentru ucenici, mai ales atunci când privea aceste sărmane oi în faţa cărora vrăjmaşul punea o piatră de poticnire. Motivul faptei lui Petru era simplu: gândurile sale erau la lucrurile oamenilor şi nu la cele ale lui Dumnezeu; însă crucea conţine în ea însăşi toată gloria lui Dumnezeu. Omul preferă însă gloria omului şi din cauza aceasta Satan poate să-l conducă.

Domnul cheamă poporul şi pe ucenicii Săi şi le explică în mod clar că, dacă vor să-L urmeze, trebuie să îşi ia partea cu El şi să-şi ducă crucea. În felul acesta, pierzându-şi viaţa, o vor salva; iar sufletul valora mai mult decât orice alt lucru. Mai mult, dacă cineva se ruşina de Isus şi de cuvintele Sale, Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri. Pentru că, oricât de mare a fost smerenia Lui, gloria Îi aparţinea. Este o glorie pe care o dezvăluie pentru un moment în faţa celor mai de seamă dintre ucenicii Săi, pentru a le întări credinţa.

sursa: https://comori.org/