Evanghelia după Marcu. Capitolul 4 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Caracterul prezent şi viitor al slujbei Domnului şi rezultatul acesteia

Acest capitol prezintă adevăratul caracter şi rezultatul lucrării Sale, şi toată istoria slujirii care urma să fie împlinită într-un viitor foarte îndepărtat; de asemenea responsabilitatea ucenicilor în raport cu lucrurile binecuvântate de care urmau să aibă parte; cum şi calmul Aceluia care Se încredea în Dumnezeu atunci când împlinea această lucrare; furtunile care aveau să urmeze şi care aveau să încerce credinţa în clipele în care Isus în aparenţă nu Se ocupa de ai Săi; şi de asemenea siguranţa îndreptăţită a credinţei, la fel şi puterea care o susţine.

Întregul caracter al lucrării, fie în acest moment, fie până la revenirea lui Isus, este descris în acest capitol 4.

Semănătorul şi sămânţa

Domnul reîncepe lucrarea Sa obişnuită de învăţătură, dar face lucrul acesta de pe acea poziţie nouă pe care Se afla acum în relaţiile Sale cu iudeii. El seamănă sămânţa. Nu mai caută rod în via Sa. Vedem în versetul 11 cum este scoasă în evidenţă deosebirea dintre iudei şi ucenicii Săi. Ucenicilor le era dat să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei care erau afară, toate lucrurile erau spuse în parabole. Nu voi repeta aici observaţiile pe care le-am făcut vorbind despre această parabolă în Matei. Ceea ce urmează de la versetul 21 aparţine în mod esenţial Evangheliei după Marcu.

Am văzut cum Domnul Se ocupa de predicarea evangheliei Împărăţiei şi încredinţa şi altora predicarea acestei evanghelii. El era Semănătorul şi semăna Cuvântul: iată lucrarea Sa, care era şi a lor. Dar se aprinde oare o lumină pentru a o ascunde apoi? De altfel, nimic nu va fi ascuns. Dacă omul nu face să se vadă în viaţa lui adevărul pe care l-a primit, Dumnezeu va scoate totul în evidenţă; fiecare să ia seama la lucrul acesta!

Obiectul slujirii încredinţate ucenicilor

În versetul 24, Domnul aplică acest principiu ucenicilor Săi. Ei trebuiau să fie atenţi la ceea ce auzeau, pentru că Dumnezeu Se va purta faţă de ei în conformitate cu credincioşia pe care au manifestat-o în administrarea Cuvântului care le-a fost încredinţat. Dragostea lui Dumnezeu trimitea oamenilor Cuvântul harului şi al Împărăţiei; iar scopul slujirii încredinţate ucenicilor era acela de a face să ajungă acest Cuvânt la conştiinţa oamenilor. Hristos comunica acest cuvânt ucenicilor, iar ei trebuiau să-l transmită altor oameni în toată plinătatea lui. În căile guvernării lui Dumnezeu li se va măsura după măsura credincioşiei cu care au dat curs liber acestei mărturii a dragostei (potrivit darului pe care l-au primit). Dacă ei ascultau ceea ce El le transmitea, atunci urmau să primească şi mai mult; pentru că, este un principiu general, cel care îşi va însuşi practic lucrurile pe care le-a primit, va primi şi mai mult, iar aceluia care nu şi le va însuşi, i se va lua chiar şi ceea ce i se pare că are.

Absenţa Împăratului; reîntoarcerea Sa la timpul secerişului

Apoi Domnul arată ceea ce se va întâmpla în privinţa Lui Însuşi. Domnul semănase; şi după cum sămânţa germinează şi creşte fără intervenţia directă a semănătorului, tot aşa Hristos va lăsa să crească evanghelia în lume fără să intervină într-un mod văzut; iar acesta era un caracter cu totul aparte al Împărăţiei: Împăratul nu era în ea. Dar când vine timpul secerişului, semănătorul are din nou de a face cu sămânţa. La fel va fi şi cu Isus: El va reveni pentru a Se ocupa de seceriş. În acest interval dintre semănat şi secerat toate lucrurile au continuat ca şi cum ar fi fost lăsate la întâmplare, fără intervenţia personală a Domnului Isus.

Sămânţa de muştar: formarea unei mari puteri pământeşti ca rezultat al predicării adevărului

Domnul foloseşte încă o parabolă pentru a ilustra caracterul Împărăţiei (versetul 30). Grăuntele mic pe care-l seamănă va deveni un mare sistem care se va înălţa mult pe pământ şi care va fi capabil să protejeze pentru un timp pe cei care se vor adăposti sub el.

Astfel găsim aici lucrarea predicării Cuvântului; responsabilitatea lucrătorilor cărora Domnul le va încredinţa această predicare în timpul absenţei Sale; activitatea Domnului la început şi la sfârşit, la semănat şi la secerat, El Însuşi rămânând departe în intervalul dintre aceste două evenimente; şi, în sfârşit, găsim formarea unei mari puteri pământeşti ca rezultat al adevărului pe care El îl predica şi care acum nu forma decât un mic nucleu în jurul Lui.

Furtuna, prezenţa Creatorului, necredinţa ucenicilor

Mai rămânea acum Domnului să arate încă un aspect al istoriei viitoare a celor care aveau să-L urmeze. Ei aveau să întâlnească pe drumul lor mari dificultăţi. Vrăjmaşul va ridica o furtună împotriva lor (versetele 35-41). Hristos în aparenţă nu Se ocupa de situaţia lor. Ei Îl cheamă şi-L trezesc prin strigăte cărora El le răspunde în har. Vorbeşte vânturilor şi mării; şi se face o tăcere mare. În acelaşi timp Domnul mustră necredinţa ucenicilor. Ar fi trebuit să conteze pe El şi pe puterea Sa divină şi să nu fie stăpâniţi de gândul că ar fi putut să fie El Însuşi înghiţit de ape. Ar fi trebuit să-şi aducă aminte de relaţia lor cu El - adică de faptul că, prin har, ei sunt asociaţi cu El.

Ce linişte este aceasta a Domnului Isus! Furtuna nu-L înspăimântă. Devotat slujbei Sale, El Se odihnea într-un moment în care această lucrare a Sa nu-I mai cerea să fie direct activ. Se odihnea în timpul traversării mării. Aşa era slujba Sa care nu-I acorda decât aceste puţine momente, smulse din mijlocul împrejurărilor în care se desfăşura lucrarea Sa. Liniştea Sa divină de nezdruncinat Îi permitea să doarmă în timpul furtunii. Cu ucenicii nu era la fel. Uitând puterea, ignorând gloria Aceluia care Se afla alături de ei, nu se gândeau decât la ei înşişi, ca şi cum Isus îi uitase. Şi într-o astfel de situaţie un singur cuvânt din partea Sa dezvăluie în Persoana Lui pe Acela care este Domnul creaţiei.

Aceasta este adevărata stare a ucenicilor atunci când Israelul este pus deoparte. Furtuna se ridică şi Isus pare să nu-i dea atenţie. Dar credinţa ar fi trebuit să recunoască faptul că se aflau în aceeaşi corabie cu El. Dacă Isus lasă să crească ceea ce a semănat până la timpul secerişului, totuşi El Se află în aceeaşi corabie; în tot acest timp El nu împărtăşeşte deloc mai puţin soarta alor Săi, sau mai degrabă am putea spune că ei au parte de a Sa. Pericolele Îl aveau în vedere pe El şi lucrarea Lui, dar aceasta înseamnă în acelaşi timp că ele nu-i puteau peticita cu adevărat lucrarea. Cât de mare este nebunia necredinţei! Presupuneţi, chiar şi numai o clipă: când Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a împlini răscumpărarea şi planurile rânduite de Dumnezeu, ei să poată gândi că, în faţa ochilor oamenilor, El şi toată lucrarea Lui ar putea să se piardă într-un lac în timpul unei furtuni întâmplătoare! Binecuvântat fie Numele Său, suntem în aceeaşi corabie cu El! Dacă Fiul lui Dumnezeu nu Se va scufunda, nici noi nu ne vom scufunda.

sursa: https://comori.org/