Categorie: Cartile Bibliei
Caracterul specific al Evangheliei după Marcu; subiectul ei
Evanghelia după Marcu are un caracter care diferă în anumite aspecte de toate celelalte. Fiecare evanghelie, aşa cum am văzut, are un caracter anume; fiecare dintre ele se ocupă de Persoana Domnului Isus dintr-un punct de vedere diferit: ca o Persoană divină, Fiul lui Dumnezeu; ca Fiu al Omului; ca Fiu al lui David, Mesia prezentat iudeilor, Emanuel. Dar Marcu nu se ocupă de nici unul dintre aceste titluri. Aici El este Slujitorul - mai ales în lucrarea Sa de a prezenta Cuvântul - slujirea activă a lui Hristos în evanghelie. Este adevărat că pe parcursul întregii Sale lucrări se arată într-un mod cu totul deosebit gloria Sa divină, deşi El nu caută manifestarea acestei glorii, şi chiar îi evită consecinţele; însă subiectul cărţii rămâne slujirea. Fără îndoială, vom vedea dezvoltat caracterul învăţăturii Domnului (şi în consecinţă vom vedea adevărul desprinzându-se de formele iudaice sub care era ţinut), precum şi descrierea morţii Sale de care depindea tot ceea ce ţine de temelia credinţei. Dar ceea ce distinge această Evanghelie este caracterul de slujire şi de Slujitor care este ataşat vieţii Domnului Isus - lucrarea pe care a venit s-o facă în mod personal în viaţa Sa pe pământ. De aceea descrierea naşterii Sale nu se găseşte în această Evanghelie. Marcu începe istorisirea sa cu începutul predicării evangheliei. Ioan Botezătorul este crainicul, înainte-mergătorul Aceluia care a adus această veste bună oamenilor.
Misiunea lui Ioan Botezătorul
Mesajul este nou - cel puţin în caracterul absolut şi complet pe care îl ia în aplicaţia sa directă şi imediată. Nu era vorba de privilegiile iudaice care se obţineau prin pocăinţă şi întoarcerea la Domnul. Domnul urma să vină, conform promisiunii Sale. Ioan, ca să pregătească drumul înaintea Lui, predica pocăinţa pentru iertarea păcatelor. Acesta era lucrul necesar; iertarea păcatelor celor care se pocăiau era elementul esenţial, scopul precis al misiunii lui Ioan.
Pocăinţa şi iertarea păcatelor
Pocăinţa şi iertarea păcatelor sunt în mod clar în legătură cu responsabilitatea omului; aici este prezentată responsabilitatea lui Israel în poziţia sa naţională înaintea lui Dumnezeu. Şi, punând această responsabilitate într-o lumină clară în ce priveşte starea omului înaintea lui Dumnezeu, în condiţia sa morală de responsabilitate, această pocăinţă şi iertare de păcate îl califică pe om pentru a putea primi binecuvântarea pe care Dumnezeu o avea în vedere - îl califică din punct de vedere moral prin faptul că omul priveşte păcatul aşa cum îl priveşte Dumnezeu; şi îl califică din punct de vedere al responsabilităţii, prin aceea că Dumnezeu iartă toate păcatele. De asemenea, iertarea păcatelor este în mod necesar un lucru prezent şi actual. Este o iertare în guvernare sau în cârmuire, aşa cum este o iertare care aduce îndreptăţirea, dar principiul este acelaşi, şi ultima este temelia celei dintâi. Însă iertarea în guvernare poate fi însoţită de felurite căi de a lucra ale lui Dumnezeu, totuşi păcatul nu mai apare în relaţia prezentă dintre om şi Dumnezeu; în ceea ce priveşte iertarea pentru îndreptăţire, ea apare ca un adevăr etern. Iertarea pentru a avea îndreptăţirea - ca în Romani 4 , care arată prin citarea Psalmului 32 caracterul de neimputare a păcatului - este bazată pe lucrarea lui Hristos; de aceea este un lucru absolut şi de neschimbat. Păcatul nu mai este luat în considerare şi niciodată nu va mai fi amintit, pentru că lucrarea care îl îndepărtează dinaintea ochilor lui Dumnezeu este îndeplinită şi sfârşită; această lucrare - eternă, absolută şi de neschimbat în ea însăşi - este baza tuturor relaţiilor lui Dumnezeu cu omul, în har. Harul domneşte prin dreptate. Capitolele 9 şi 10 din Evrei dovedesc aceasta atunci când este vorba de conştiinţă, de apropierea de Dumnezeu în locurile sfinte. Tot aşa este în Romani 3 - 5 , unde problema se pune în mod juridic, iar subiectul este cu privire la judecată, mânie şi îndreptăţire. Pacea cu Dumnezeu şi împăcarea, oricât de mari ar fi, nu sunt un final, ci un început sau o temelie a binecuvântărilor. Aici, în Marcu, aceasta era temelia tuturor binecuvântărilor pe care Israel le va avea prin noul legământ (bazat pe moartea lui Hristos); dar naţiunea respingând împăcarea, cei care credeau intrau în binecuvântări mai bune, cereşti. În Exod 32:14,34 ne este prezentată iertarea în cârmuire, şi nu îndreptăţirea. În cazul marelui păcat al lui David, păcatul, odată recunoscut, era iertat; nelegiuirea era îndepărtată, dar rămânea în urma păcatului o disciplină severă, pentru că David dăduse vrăjmaşilor Domnului ocazia de a-L huli. Gloria lui Dumnezeu în dreptate trebuia menţinută în faţa întregii lumi (2. Samuel 12:13,14 ).
Aici găsim oferta făcută lui Israel pentru iertarea actuală, care se va împlini în zilele din urmă; şi atunci, când lunga perioadă de respingere se va termina prin iertarea în guvernare, ei vor fi de asemenea - rămăşiţa cel puţin - iertaţi şi îndreptăţiţi prin moartea lui Hristos şi vărsarea sângelui Său, pentru a se putea bucura de promisiunile de sub noul legământ (comparaţi Fapte 3 ).
Conştiinţa poporului mişcată; mărturisirea păcatelor
Profeţii anunţaseră deja iertarea dacă poporul se întorcea la Domnul; dar aici iertarea era scopul însuşi al predicării. Poporul iese în mare număr ca să profite de ea. Cel puţin conştiinţa lor era mişcată; şi indiferent de orgoliul căpeteniilor acestui popor, Israelul îşi simţea starea în care se găsea, îndată ce un lucru din afara rutinei religioase putea să lucreze cu adevărat asupra inimii şi conştiinţei lor - adică atunci când Dumnezeu vorbea. Ei îşi mărturisesc păcatele (versetele 4,5). Poate la unii dintre ei nu exista această conştiinţă atinsă profund; adică nu era cu adevărat o lucrare de aducere la viaţă spirituală; dar această conştiinţă era totuşi pusă în activitate prin mărturia lui Dumnezeu.
Vestirea lui Ioan
Dar Ioan (versetele 6-8), separat într-un mod rigid de restul poporului, şi trăind în afara societăţii omeneşti, vesteşte sosirea Unuia mai mare decât el, Căruia nu este vrednic să-I dezlege cureaua sandalelor. Acela va predica nu numai pocăinţa acceptată prin botezul cu apă; El va da Duhul Sfânt, această putere, acelora care vor primi mărturia Sa. Aici Evanghelia trece rapid la descrierea slujbei Aceluia pe care Ioan Îl desemnase cu aceste cuvinte. Descrierea prezintă doar sumar acele aspecte referitoare la intrarea Domnului în slujba Sa.
Poziţia Domnului în slujire pe pământ
Domnul ia locul în mijlocul celor pocăiţi din poporul Său şi, supunându-Se botezului lui Ioan, priveşte cum cerul I se deschide şi Duhul Sfânt coboară asupra Lui în chip de porumbel. Tatăl Îl recunoaşte pe pământ, ca fiind Fiul în care Îşi găseşte plăcerea. Apoi Isus este condus de Duhul Sfânt în pustiu şi acolo este supus ispitirilor lui Satan pentru patruzeci de zile. El este alături de animalele sălbatice şi îngerii îşi desfăşoară lucrarea lor faţă de El (versetele 9-13). Aici vedem întreaga Sa poziţie - caracterul pe care-L ia Domnul pe pământ - toate trăsăturile acestui caracter şi relaţiile Sale cu ceea ce-L înconjura sunt concentrate în aceste două sau trei versete. Sunt lucruri pe care le-am văzut în detaliu în Evanghelia după Matei.
Domnul, întotdeauna gata de a sluji; Cuvântul puterii Lui
Apoi (versetul 14) Ioan dispare de pe scenă pentru a face loc lucrării publice a lui Hristos, pentru care el nu era decât înainte-mergător; şi Hristos Însuşi Se prezintă în poziţia de mărturie, spunând că vremea s-a împlinit; că adică nu mai era vorba acum nici de profeţii, nici de timpuri viitoare; că Dumnezeu urma să-Şi întemeieze Împărăţia şi că oamenii trebuiau să se pocăiască şi să primească vestea bună care le era adusă chiar în aceste momente.
Evanghelistul trece repede1 la toate aspectele slujbei lui Hristos. Prezentându-L pe Mântuitorul ca Acela care întreprinde lucrarea publică de a chema sufletele să primească vestea bună ca pe un lucru prezent (deoarece sosise timpul împlinirii căilor lui Dumnezeu), evanghelistul Îl prezintă pe Isus atunci când cheamă şi pe alţii să împlinească, urmându-L pe El, aceeaşi lucrare în Numele Său. Cuvântul Său nu rămâne fără efect: cei pe care-i cheamă părăsesc totul şi Îl urmează2. În ziua sabatului El intră în cetate pentru a da învăţătură (versetele 21,22). Cuvântul Său nu constă în raţionamente, care nu fac decât să demonstreze incertitudinea omului, ci ele se prezintă cu autoritatea Aceluia care cunoaşte adevărul pe care-l vesteşte - autoritate care era cu adevărat aceea a lui Dumnezeu, care poate să transmită adevărul. El vorbeşte ca Unul care are această autoritate şi dă dovadă despre lucrul acesta. Cuvântul care se prezintă aici oamenilor are putere asupra demonilor. Un om posedat de un demon se afla acolo (versetele 23-26). Duhul rău dădea fără să vrea mărturie despre Acela care vorbea şi a cărui prezenţă nu o putea suporta; dar Cuvântul care trezise pe demon avea de asemenea putere să-l alunge. Isus îl mustră - îi ordonă să tacă şi să iasă din om; şi duhul necurat, după ce şi-a manifestat realitatea prezenţei şi a răutăţii sale, se supune şi iese din om. Aceasta era puterea Cuvântului lui Hristos.
1 Această rapiditate caracteristică în Marcu este ilustrată prin acel cuvânt "îndată" (eutheos).
2 Aici, ca şi în Matei, este prezentat faptul în sine. Descrierea din Luca va da ocazia să intrăm mai mult în detalii asupra acestei chemări a ucenicilor. Ei fuseseră mai mult sau mai puţin asociaţi cu Domnul chiar din timpul zilelor lui Ioan Botezătorul - cel puţin aceia care ne sunt prezentaţi aici.
Caracterul slujbei Sale în dependenţă de Dumnezeul şi Tatăl Său
Nu este de mirare că vestea despre această minune s-a răspândit în toate împrejurimile (versetul 28); dar Domnul urmează lucrarea slujbei Sale în toate locurile unde are ocazia (versetul 29 şi următoarele). El intră în casa lui Petru, a cărui soacră avea febră. O vindecă îndată; apoi, după trecerea sabatului Îi sunt aduşi toţi bolnavii. Iar El, întotdeauna gata să slujească (scump Domn!), îi vindecă pe toţi.
Dar Domnul nu face acest lucru pentru a Se înconjura cu o mare mulţime; dimineaţa, cu mult înainte de ivirea zorilor El merge în pustiu pentru a Se ruga. Aşa era caracterul slujbei Sale - împlinit în comuniune cu Dumnezeul şi Tatăl Său şi în dependenţă de El. El merge singur într-un loc pustiu. Ucenicii Îl găsesc şi Îi aduc la cunoştinţă că toţi Îl caută; dar inima Sa este în întregime pentru lucrarea pe care o are de făcut. Ceea ce-L pune în mişcare nu este nicidecum aşteptarea mulţimilor. El urmează drumul Său pentru a împlini lucrarea care-I fusese încredinţată - vestind adevărul în mijlocul poporului; aceasta era lucrarea căreia i Se dedicase.
Vindecarea leprosului: slujire în puterea dragostei
Dar oricât de mult a fost Isus devotat acestei slujbe, inima Sa nu a devenit rigidă prin preocuparea cu activitatea Sa. El a rămas întotdeauna acelaşi, în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu. Un sărman lepros I se prezintă recunoscând puterea Sa, dar dovedind incertitudine în ceea ce priveşte voinţa şi dragostea Sa care exercitau această putere (versetul 40 şi următoarele). Iar această groaznică boală, nu numai că îl izola de societate pe omul bolnav, dar de asemenea îi pângărea pe toţi cei care l-ar fi atins. Însă nimic nu-L poate opri pe Isus în lucrarea la care Îl chema dragostea Sa. Leprosul era un nefericit îndepărtat din societatea semenilor săi şi exclus din casa Domnului. Dar puterea lui Dumnezeu se afla înaintea lui. Leprosul trebuia să fie sigur cu privire la bunăvoinţa pe care inima sa întristată nu ştia dacă se putea baza. Cine s-ar fi ocupat de un mizerabil ca el? El avea credinţă în ceea ce priveşte puterea care se afla în Hristos; dar gândurile lui cu privire la sine însuşi nu-i permiteau să vadă întinderea dragostei care venise la el. Atunci Isus întinde mâna Sa şi îl atinge.
Acela care era cel mai smerit dintre oameni Se apropie de păcat şi de semnele acestui păcat şi le îndepărtează; Omul, care în puterea dragostei Sale, atingea pe lepros fără să Se pângărească, era Dumnezeu, singurul în stare să alunge lepra care îl făcea mizerabil şi proscris pe cel contaminat.
Autoritatea Domnului arătând dragostea şi dumnezeirea Sa
Domnul vorbeşte cu o autoritate care descoperă imediat întreaga Sa dragoste şi divinitatea Sa: "Vreau, fii curăţit" (versetul 41). Vreau - era chiar dragostea de care leprosul se îndoia, autoritatea lui Dumnezeu care este singurul îndreptăţit să spună: Vreau . Efectul cuvintelor Sale este expresie a voinţei Sale. Aşa se întâmplă întotdeauna când Dumnezeu vorbeşte. Şi cine ar fi fost în stare să vindece lepra dacă nu Yahve? Oare să fi fost tocmai El Însuşi care a coborât suficient de mult pentru a atinge această fiinţă întinată, care la rândul ei întina pe oricine intra în relaţie cu ea? Da, El era singurul, Cel coborât era Dumnezeu, dragostea care ajunsese atât de jos şi care făcând aceasta se dovedea puternică pentru a salva pe fiecare om care se încredea în ea. Era o curăţie care nu putea fi întinată, manifestată în putere, care putea în consecinţă să lucreze în dragoste faţă de cel care se găsea în cea mai rea stare, şi găsea plăcere să facă lucrul acesta. El a venit la omul întinat nu pentru a fi întinat prin contactul cu omul, ci pentru a-i îndepărta acestuia întinăciunea. El, prin har, îl atingea pe lepros şi lepra era îndepărtată.
Isus Se retrage departe de aclamaţiile oamenilor şi îl îndeamnă pe cel care fusese vindecat să meargă să se prezinte preoţilor, aşa cum spunea legea lui Moise. Dar această supunere faţă de lege, de fapt, dădea mărturie că El era Domnul, pentru că numai Domnul în perioada legii putea să dea curăţirea suverană a leprosului. Preotul era doar martorul împlinirii acestui lucru. Vindecarea leprosului devine un fapt auzit de toţi şi atrage mulţimile, ceea ce face ca Isus să plece în pustiu.
sursa: https://comori.org/