Categorie: Cartile Bibliei
Trimiterea celor doisprezece ucenici: o mărturie clară împotriva poporului
În capitolul 9, Domnul îi însărcinează pe cei doisprezece cu aceeaşi misiune faţă de Israel, pe care o împlinise El Însuşi. Ei predică Împărăţia, vindecă bolnavi, alungă demoni, dar se adaugă ceva aici, şi anume faptul că lucrarea lor are caracterul unei misiuni finale. Finale nu în sensul că Domnul nu mai lucra, pentru că El avea să-i trimită pe cei şaptezeci, ci finală în sensul că devenea o mărturie clară împotriva poporului, dacă acesta urma s-o respingă. Cei doisprezece trebuiau să scuture praful de pe picioarele lor, ieşind din cetăţile care-i respingeau. Acest lucru se înţelege în punctul la care am ajuns în Evanghelia aceasta şi se repetă cu şi mai multă putere în misiunea celor şaptezeci despre care vom vorbi în capitolul următor şi care are loc după manifestarea glorioasă a lui Isus faţă de cei trei ucenici. Dar Domnul, atât timp cât era prezent, continua să-Şi exercite puterea harului, pentru că El era de fapt harul personificat aici pe pământ, iar bunătatea suverană care era în El, era mai presus de orice rău pe care l-ar fi întâlnit aici.
Faima lucrărilor minunate ale Domnului
Reluând studiul capitolului, vedem în ceea ce urmează versetului 7 că vestea despre lucrările minunate ale lui Isus ajunsese până la urechile împăratului. Israel era deci fără scuză, pentru că acea puţină conştiinţă pe care o mai avea, era totuşi atinsă de efectul puterii lui Isus; de asemenea o mare mulţime Îl urma. Retras deoparte cu ucenicii întorşi din misiunea lor, Domnul este în curând înconjurat de mulţime. El Se dovedeşte slujitor în har al acestor oameni, oricât de mare era necredinţa lor, le predică şi vindecă pe cei bolnavi din mijlocul lor. El vrea să le dea o dovadă nouă şi cu totul specială a puterii şi a prezenţei divine care se afla în mijlocul lor. Se spusese în Scriptură că în timpul de binecuvântare a lui Israel de către Yahve, când El va ridica cornul lui David, va sătura de asemenea cu pâine pe cei săraci (Psalmul 132 ). Iar Isus face lucrul acesta înaintea lor acum. Dar aici este ceva mai mult. Am văzut că în toată Evanghelia după Luca Isus exercită această putere în umanitatea Sa prin energia nelimitată a Duhului Sfânt, de unde decurge o binecuvântare minunată pentru noi, acordată potrivit planurilor suverane ale lui Dumnezeu, prin înţelepciunea perfectă a lui Isus în mijloacele pe care le foloseşte. El vrea ca ucenicii să distribuie pâinea; şi totuşi puterea Lui este aceea care împlineşte minunea, pentru că ucenicii nu vedeau nimic mai mult decât ceea ce ochii lor fireşti puteau observa. El este cu adevărat Yahve care satură, dar în firea omenească pe care a îmbrăcat-o, El Îşi ia apoi locul de dependenţă: Se retrage apoi cu ucenicii Săi şi acolo, departe de lume, Se roagă (versetul 18). Şi la fel ca şi în celelalte două împrejurări remarcabile*, aceea a coborârii Duhului Sfânt şi aceea a alegerii celor doisprezece, şi aici rugăciunea Sa este o ocazie de manifestare a gloriei Sale, glorie care I se cuvenea, dar pe care Tatăl I-o dădea ca Om, o glorie care se lega de suferinţa şi smerenia Sa, pe care în marea Sa dragoste le-a primit de bunăvoie.
* Observaţi aici că rugăciunile Sale sunt aduse nu numai cu ocazia unor fapte de putere sau de mărturie dată gloriei Persoanei Sale, ca răspuns la rugăciunea Sa. Convorbirea cu ucenicii cu privire la schimbarea care avea să se împlinească în căile lui Dumnezeu, în care vorbeşte cu ei despre suferinţe şi în care le interzice să spună că El este Hristosul, este introdusă şi ea tot prin rugăciune. Retras cu ucenicii Săi într-un loc izolat de zgomotul lumii, El prezintă Tatălui Său cererile. Inima Sa este la fel de mult preocupată de părăsirea pentru un timp a poporului Său, cum este preocupată de glorie. De fapt El Îşi revarsă inima în prezenţa lui Dumnezeu, indiferent care ar fi fost subiectul care Îl preocupa potrivit căilor lui Dumnezeu.
Suferinţa Fiului Omului
Atenţia poporului fusese atrasă asupra Mântuitorului, dar nu depăşea speculaţiile spiritului omenesc. În Isus, credinţa ucenicilor recunoştea fără ezitare pe Hristos (versetul 20). Dar El nu mai trebuia vestit în felul acesta; trebuia ca Fiul Omului să sufere. Planuri de cea mai mare importanţă, o glorie mai mare decât aceea a lui Mesia, urmau să se realizeze, dar toate acestea prin suferinţă, o suferinţă pe care, în ce priveşte încercările omeneşti, aveau să o împărtăşească şi ucenicii Săi urmându-L pe El. În această situaţie, cine urma să-şi piardă viaţa pentru El, avea s-o câştige; pentru că urmându-L pe Isus, era vorba de viaţa veşnică a sufletului, nu numai de Împărăţie. Cu adevărat, Acela care era acum respins, urma să revină în propria Sa glorie, şi anume ca Fiu al Omului (potrivit caracterului pe care îl ia în Evanghelia aceasta), în gloria Tatălui, ca Fiu al lui Dumnezeu şi în gloria îngerilor, ca Yahve, Mântuitorul, care ia locul Său mai presus decât cel al îngerilor (fiind demn de locul acesta chiar ca Om, din moment ce El Însuşi îi crease pe îngeri). Mântuirea sufletului, gloria lui Isus recunoscută potrivit drepturilor Sale, toate acestea constituiau pentru ucenici un avertisment pe care trebuiau să-l recunoască, chiar dacă Domnul era dispreţuit şi nerecunoscut.
Dar Isus întăreşte credinţa acelora pe care voia să-i facă stâlpi (vedeţi şi Galateni 2:9 ) şi prin credinţa lor întăreşte credinţa tuturor; El declară că sunt unii care nu vor gusta moartea înainte să vadă Împărăţia lui Dumnezeu.
Vom remarca aici că această manifestare a gloriei şi a împărăţiei Mântuitorului are loc în favoarea unor oameni care nu ştiau că moartea era un câştig datorită faptului că aveau viaţa veşnică, în favoarea acelora care nu ştiau că urmau să-L aştepte pe Isus ca El Însuşi să vină şi să-i ia la El.
Transfigurarea
Ca urmare a declaraţiei din versetul 27, Îl găsim opt zile mai târziu pe Isus retras pe un munte cu cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, pentru a Se ruga. Acolo are loc transfigurarea; El apare în glorie şi ucenicii Îl văd. Dar Moise şi Ilie sunt părtaşi gloriei Lui, pentru că sfinţii Vechiului Testament au cu Hristos prin moartea Sa o parte în gloria împărăţiei. Moise şi Ilie discută cu El despre această moarte (versetul 31). Ei au vorbit despre alte lucruri în vremea când erau vii pe pământ; ei fie instituiseră legea, fie căutaseră să aducă poporul înapoi la ea pentru introducerea binecuvântării. Dar în momentul când se discută despre gloria cea nouă, atunci totul depinde de moartea lui Hristos şi numai de ea, iar restul dispare. „Şi, pe când era glasul acesta, Isus S-a aflat singur“ (versetele 30-36). Gloria cerească a împărăţiei şi moartea sunt puse într-o relaţie directă; Petru nu vede decât introducerea lui Hristos într-o glorie egală cu cea a lui Moise şi Ilie, punându-L pe Domnul în legătură în mintea lui cu ceea ce fiecare din aceşti doi mari oameni ai credinţei reprezentau pentru un iudeu, iar pe Isus Îl asociază cu ei. Dar tocmai atunci aceşti doi oameni ai lui Dumnezeu dispar în întregime şi rămâne doar Isus: ucenicii trebuie să asculte numai de El. Legătura lui Moise şi Ilie cu Isus în glorie pe munte ţinea de respingerea mărturiei lor de către poporul faţă de care ei se adresaseră în timpul vieţii lor.
Ucenicii asociaţi pe pământ cu locuinţa gloriei
Dar aceasta nu este totul. Adunarea propriu-zisă nu intră aici în scenă; dar semnul gloriei minunate sau al prezenţei lui Dumnezeu se arată, şi anume norul în care Domnul locuia în mijlocul lui Israel. Isus îi introduce aici pe ucenici ca martori. Moise şi Ilie dispar, şi Isus aducându-i pe ucenici foarte aproape de glorie, în momentul acesta Dumnezeul lui Israel Se manifestă ca Tată, recunoscându-L pe Isus ca Fiul în care Îşi găseşte plăcerea. Aşa că totul este schimbat în ce priveşte relaţiile lui Dumnezeu cu omul, pentru că Fiul Omului dat la moarte pe pământ este recunoscut în gloria minunată ca Fiu al Tatălui. Ucenicii Îl cunosc astfel prin mărturia Tatălui, ei sunt asociaţi cu El; sunt ca şi introduşi în gloria în care Tatăl recunoaşte El Însuşi pe Isus ca fiind Fiul Său, gloria în care se găsesc Tatăl şi Fiul. Yahve Se face pe Sine cunoscut ca Tată prin descoperirea Fiului. Şi ucenicii se află asociaţi pe pământ cu locuinţa acestei glorii, de unde Yahve Însuşi protejase dintotdeauna pe Israel. Isus era acolo cu ei, şi El era Fiul lui Dumnezeu. Ce poziţie, ce schimbare pentru ei! Era cu adevărat o schimbare de la tot ceea ce era mai excelent în iudaism la o glorie cerească, schimbare care era lucrată la acel moment pentru a face toate lucrurile noi*.
* Este vorba de prezentarea împărăţiei şi nu de Adunare în locurile cereşti. Cred că aceste cuvinte „au intrat“ se referă la Moise şi Ilie. Ei au intrat în nor, dar norul i-a umbrit pe ucenici. Totuşi scena depăşeşte limitele pământului. Cuvântul „umbrit“ este în limba greacă acelaşi cu cel pe care Septuaginta îl foloseşte vorbind de norul care a venit să umple cortul. În Matei, când se descrie aceeaşi scenă aflăm că era vorba de un nor luminos. Era deci vorba de Shekina, de gloria care a fost cu Israel în pustie - aş putea-o numi locuinţa Tatălui. De acolo ieşea glasul Tatălui. Acolo au intrat ei şi tocmai lucrul acesta în Evanghelia după Luca îi umple pe ucenici de teamă. Dumnezeu vorbise lui Moise din nor; acum ei intră în el. Astfel, mai mult decât Împărăţia, aflăm aici adevărata locuinţă a sfinţilor. Numai Luca ne arată acest punct de vedere. Vedem deci Împărăţia, pe Moise şi Ilie în aceeaşi glorie cu Fiul, alături de ei alţi oameni care trăiesc pe pământ, iar pe lângă toate acestea locuinţa eternă a sfinţilor.
Gloria cerească; legătura apropiată dintre cei trei ucenici şi Domnul
Beneficiul pe care îl putem avea fiecare personal din pasajul acesta este mare, prin faptul că ne descoperă într-o manieră mişcătoare starea cerească şi glorioasă. Sfinţii sunt în aceeaşi glorie ca şi Isus. Ei sunt acolo cu El, discută într-o manieră familiară cu El despre ceea ce este cel mai aproape de inima Lui, despre suferinţele şi moartea Sa; ei discută aceste lucruri cu sentimente produse de împrejurări care afectează inima. În loc să primească Împărăţia la Ierusalim, cetatea preaiubită, Isus trebuie să moară acolo. Iar sfinţii discută de asemenea cu o profundă inteligenţă despre planurile lui Dumnezeu, pentru că aceste lucruri nu se întâmplaseră încă la Ierusalim. Acestea sunt relaţiile dintre sfinţi şi Isus în împărăţie; pentru că până aici nu este vorba decât de manifestarea gloriei împărăţiei, aşa cum lumea o va vedea, şi de prezentarea discuţiei pe care o au cu Isus cei glorificaţi. Cei trei ucenici în toată această perioadă se găseau pe munte.
Dar ei sunt conduşi mai departe. Ei sunt învăţaţi de Tatăl, El le comunică prin Fiul propriile Sale afecţiuni. Moise şi Ilie au mărturisit despre Isus şi vor fi în glorie cu El, dar Isus rămâne singur pentru Adunare. Iar aceasta este mai mult decât Împărăţia, este comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus, desigur neînţeleasă în momentul acela, dar înţeleasă acum prin Duhul Sfânt. Ce minune este această intrare a sfinţilor în gloria minunată, Shekina, locul locuinţei lui Dumnezeu, împreună cu aceste comunicări făcute de Tatăl cu privire la afecţiunea pe care o are faţă de Fiul; este mai mult decât gloria însăşi. Iar dincolo de toate acestea Isus rămâne invariabil Cel care umple întreaga scenă pentru inimile noastre.
În ce priveşte poziţia noastră pământească, să remarcăm că Domnul vorbeşte cu ucenicii Săi pe pământ despre moartea Sa într-o manieră la fel de intimă cum a făcut-o cu Moise şi cu Ilie (versetul 44). Cei doi oameni din vechime nu sunt într-o legătură mai intimă cu Domnul decât Petru, Iacov şi Ioan. Ce gând scump şi minunat! Cerul nu este departe de noi cei credincioşi*.
* Remarcaţi de asemenea că (Luca 9:29 ), dacă Isus arată ucenicilor Săi gloria împărăţiei şi intrarea sfinţilor în gloria minunată unde era Tatăl, El coboară de asemenea de pe muntele acesta, pe pământ, pentru a întâlni mulţimea şi puterea lui Satan, exact în teritoriul unde ne-a lăsat pe noi să umblăm.
Lipsa de putere a ucenicilor şi harul lui Hristos neîmpiedicat de ea
Ceea ce urmează (versetul 37 şi următoarele) arată contrastul dintre toate acestea şi starea de lucruri de la poalele muntelui, de pe pământ. Ucenicii sunt incapabili să profite de puterea lui Isus deja arătată, pentru a alunga puterea Vrăjmaşului. Aceasta explică motivele pentru care Dumnezeu Şi-a descoperit pe munte planurile Sale, conducând la punerea deoparte a sistemului iudaic, pentru ca aceste planuri să poată fi duse la îndeplinire. Toată această împrejurare nu împiedică acţiunea harului lui Isus pentru a izbăvi pe oameni, în timpul în care era cu ei, până la vremea în care El Însuşi a fost luat dintre oameni, atunci când aceştia L-au respins definitiv. Poporul se miră de cele întâmplate, dar fără rodul lăuntric care ar fi trebuit să se manifeste. Iar Isus pleacă dintre ei, insistând în faţa alor Săi asupra acestui subiect al respingerii şi crucificării Sale, mergând mai departe în aplicarea acestui principiu până la ceea ce înseamnă renunţarea la sine şi smerenia care ştie să accepte lucrurile mici (versetul 48).
Diferitele trăsături ale egoismului şi ale cărnii, puse în contrast cu harul şi devotamentul lui Hristos
Restul capitolului, începând cu versetul 46, ne prezintă diferitele aspecte ale egoismului şi ale cărnii, aşezate în contrast cu devotamentul şi harul manifestat în Hristos, şi care tind să împiedice pe credincios să umble pe urmele lui Isus. Versetele 46-56 ne prezintă exemplele1. Apoi, în versetele 57-62 Duhul lui Dumnezeu pune înaintea ochilor noştri contrastul dintre voinţa plină de iluzii a omului (versetul 57) şi chemarea eficientă a harului; de asemenea constatarea reacţiei cu totul negative a cărnii în faţa unei astfel de chemări (versetul 59) şi necesitatea renunţării absolute la toate lucrurile pentru a putea răspunde chemării harului (versetul 62)2. În versetul 49 vedem pe Ioan întrebând pe Domnul: „Învăţătorule noi am văzut pe un om scoţând demoni în Numele Tău şi l-am oprit pentru că nu mergea după noi“. Domnul răspunde acestei mentalităţi care uita de cruce şi căuta aici pe pământ interesul şi înălţarea unei grupări de oameni. El explică ucenicilor acel lucru care Lui Îi era prea bine cunoscut, acel aspect al adevărului aşa cum era cunoscut de Dumnezeu şi anume, că toţi erau atât de mult împotriva lor, încât cel care nu le era împotrivă se dovedea prin acest simplu fapt că era pentru ei. Prezenţa lui Hristos punea la probă inima. Un alt motiv prezentat în altă parte (Marcu 9:40 ) nu este repetat aici; Duhul Se mărgineşte la acest subiect din punctul de vedere al acestei Evanghelii.
1 Aceste trei exemple indică în mod succesiv fiecare din ele un anumit fel de egoism: egoismul personal (46-48), egoismul cărnii (49-50) - acela care se leagă de un grup faţă de care cineva este ataşat - şi egoismul care îmbracă o aparenţă de râvnă pentru Hristos, dar care nu poartă chipul lui Hristos, egoism mai subtil decât celelalte şi care este mai greu perceput de oameni (51-56)
2 Observaţi că atunci când este vorba de voinţa omului, el nu realizează dificultăţile şi nu este calificat pentru lucrare. Când este o chemare veritabilă, obstacolele sunt simţite.
Apoi (versetul 51 şi următoarele) Isus Şi-a îndreptat hotărât faţa să Se suie la Ierusalim şi, intrând într-un sat al samaritenilor, n-a fost primit. În ochii ucenicilor, samaritenii care respingeau pe Mesia meritau să fie nimiciţi prin foc din cer. Dar Hristos nu coborâse din cer pentru a pierde viaţa oamenilor, ci pentru a o mântui. Respins fiind, El nu judeca pe nimeni; El nu se răzbună, suportă insulta şi merge mai departe.
În sfârşit (versetul 57 şi următoarele), un om vrea să slujească lui Isus pe pământ. Dar El nu avea o casă în care să primească pe cel care era dispus să-L urmeze în felul acesta. Totodată, pentru acelaşi motiv, predicarea împărăţiei era singurul ţel pentru dragostea Sa neobosită. Un om mort faţă de Dumnezeu putea să se ocupe de morţi, dar cel care era chemat şi care trăia, nu trebuia să se ocupe decât de un lucru, şi anume de mărturia pentru împărăţie şi să facă lucrul acesta fără nici un gând ascuns, fără să fie distras de un alt lucru, oricât de important sau de legitim ar fi fost el. Cel care a pus mâna pe plug nu trebuie să se uite înapoi. Împărăţia se afla pe pământ în prezenţa vrăjmăşiei şi a ruinei omului, în faţa a tot ceea ce se îndrepta împotriva ei din partea lumii. De aici venea cerinţa ca sufletul, prin puterea lui Dumnezeu, să fie în întregime absorbit de interesele Lui. Lucrarea lui Dumnezeu în prezenţa Hristosului respins şi a tuturor consecinţelor acestui fapt al respingerii Sale cerea o consacrare absolută.
sursa: https://comori.org/