Categorie: Cartile Bibliei
Afară din limitele iudaismului
Când Duhul a lucrat în inima unuia dintre naţiuni, acesta a dat la iveală mai multă credinţă decât oricare din copiii lui Israel. Smerit cu inima şi iubind poporul acesta numai din dragoste pentru Dumnezeul căruia acest popor Îi aparţinea, înălţat astfel în sentimentele sale mult deasupra mizeriei practice în care se afla poporul, centurionul ştia să vadă în Isus pe Cineva care avea autoritate asupra oricărui lucru, aşa cum el însuşi, centurionul roman, poruncea soldaţilor şi slujitorilor săi. El nu ştia nimic despre Mesia, dar recunoştea în Isus* puterea lui Dumnezeu. Acestea nu erau idei sau filozofie, ci era credinţă; şi nu se găsea în Israel o astfel de credinţă!
* Am văzut că tocmai acesta este subiectul pe care Duhul îl are în vedere în Evanghelia aceasta.
Puterea exercitată pentru a învia morţii
Apoi (versetele 11-17), Domnul lucrează cu o putere care avea să fie izvorul a ceea ce este nou pentru om: El învie un mort. Aceasta înseamnă cu adevărat să ieşi din sfera poruncilor legii. Domnului are milă de întristările şi de mizeria omului: moartea apăsa asupra lui, iar El îl izbăveşte. Aici nu este vorba numai de curăţirea unui lepros, sau de iertarea şi vindecarea credincioşilor din mijlocul poporului Său; Domnul dă viaţă celui care o pierduse. Israel fără îndoială va profita de aceasta; dar puterea esenţială pentru împlinirea unei astfel de lucrări face toate lucrurile noi, oriunde aceasta se manifestă.
Schimbarea despre care vorbim şi despre care cele două exemple sunt izbitoare, este constatată şi în discuţiile pe care le găsim aici cu privire la legătura dintre Hristos şi Ioan Botezătorul. Acesta auzise despre minunile lui Isus şi a trimis pe ucenicii săi ca să afle din gura Lui care era caracterul Celui care le făcea. Ioan era atunci în închisoare şi fără îndoială îşi zicea în sine că Mesia, când avea să-Şi exercite puterea, îl va izbăvi din lanţurile lui. Era deci Isus Mesia, sau Ioan avea să aştepte un altul? Ioan are suficientă credinţă ca să depindă de răspunsul Aceluia care făcea minuni; dar, fiind în închisoare, duhul lui căuta ceva mai mult; iar această împrejurare care este rânduită din partea lui Dumnezeu, face loc unei explicaţii cu privire la poziţia lui Ioan şi a lui Isus. Domnul nu primeşte aici, ca în alte părţi, mărturie din partea lui Ioan; ci Ioan trebuia să primească pe Hristos pe baza mărturiei pe care Isus o dă despre Sine, mărturie cu privire la o poziţie a Domnului care putea să-i scandalizeze pe aceia care judecau potrivit unor idei evreieşti şi fireşti - poziţie pentru înţelegerea căreia era nevoie de o credinţă întemeiată pe o mărturie divină. Iar în această poziţie, Domnul Se înconjura, în consecinţă, de cei pe care o schimbare morală lăuntrică îi făcea capabili să aprecieze această mărturie.
Domnul, ca răspuns la mesajul lui Ioan, face minuni care demonstrează puterea lui Dumnezeu prezentă în har şi în lucrare, exercitându-se în favoarea celor sărmani; El numeşte fericit pe cel care nu se va poticni de poziţia smerită pe care o luase pentru a împlini această lucrare. Dar El nu primeşte mărturie de la Ioan, ci El dă mărturie lui Ioan. Ioan atrăsese pe bună dreptate atenţia poporului; el era mai mult decât un profet, pregătind calea Domnului Însuşi. Dar, deşi aşa stăteau lucrurile, chiar dacă el pregătea acest drum, exista o schimbare imensă şi completă care trebuia să aibă loc şi care nu se împlinise încă. Această lucrare de vestire îl punea pe Ioan, prin însăşi natura ei, în afara efectului acestei schimbări: el se afla cu totul înainte de momentul schimbării, tocmai pentru a vesti pe Acela care urma s-o ducă la îndeplinire şi a Cărui prezenţă introducea puterea unei noi ordini de lucruri pe pământ. Cel mai mic în Împărăţia cerurilor era deci mai mare decât Ioan (versetul 28).
Primirea de către popor a lui Ioan şi a Domnului
Poporul care primise cu smerenie cuvântul trimis de Ioan Botezătorul, dă mărturie lăuntrică cu privire la căile şi înţelepciunea lui Dumnezeu; dar cei care se încredeau în ei înşişi respingeau planurile lui Dumnezeu care se împlineau în Hristos. În această privinţă (versetul 31 şi următoarele), Domnul declară răspicat starea acestora din urmă: ei resping avertismentele şi harul lui Dumnezeu; dar copiii înţelepciunii, cei în care înţelepciunea lui Dumnezeu lucra, recunosc harul lui Dumnezeu şi îl glorifică în căile lor (versetele 32-35); faţă de această stare lăuntrică se raportează primirea fie a lui Ioan, fie a lui Isus. Înţelepciunea oamenilor nu putea să înţeleagă căile lui Dumnezeu. Dreapta severitate a mărturiilor lui Dumnezeu împotriva răului şi a stării poporului Său nu era pentru om decât o influenţă demonică. Perfecţiunea harului care a coborât de sus până la păcătoşii aflaţi în nenorocire, ajungând până în locul atât de rău în care aceştia se aflau, toată această coborâre nu înseamnă pentru oameni decât o complacere în păcat şi un mod de a te face cunoscut prin aceia cu care te asociezi! Era un lucru pe care propria dreptate a omului nu putea să o suporte. Şi totuşi înţelepciunea lui Dumnezeu va fi recunoscută de aceia şi numai de cei, care vor fi învăţaţi de ea.
Căile lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi în contrast cu spiritul fariseic
Căile lui Dumnezeu faţă de cei mai josnici dintre păcătoşi şi efectul lor (căi aşezate în contrast cu duhul fariseic), sunt prezentate în această istorie a femeii păcătoase care intră în casa fariseului (versetele 36-50). Istorisirea aceasta descoperă o iertare nu în ceea ce priveşte căile cârmuirii lui Dumnezeu pe pământ în favoarea poporului Său (cârmuire de care se lega vindecarea unui israelit aflat sub disciplina lui Dumnezeu), ci o iertare absolută, implicând în sine pacea sufletului, acordată celui mai josnic dintre păcătoşi. În casa fariseului era mai mult decât un profet, dar fariseul, din cauza propriei sale îndreptăţiri, nu-L poate recunoaşte nici măcar ca profet. Tot acolo se găsea şi un suflet care-L iubea pe Dumnezeu şi Îl iubea pentru că Dumnezeu este dragoste; un suflet care, văzându-L pe Isus, a descoperit această dragoste privindu-şi păcatele, deşi nu cunoscuse încă iertarea. Acesta este harul! Nimic mai mişcător decât modul în care Domnul arată aceste calităţi care acum o făceau pe această femeie cu adevărat deosebită, calităţi care ţineau de modul în care ea Îl privea pe Domnul prin credinţă. Ea avea această înţelegere divină cu privire la Persoana lui Hristos, nu privită ca o raţionare sau ca o înţelegere doctrinară, ci simţită prin efectele pe care le are în inimă, un sentiment profund al propriului păcat, un sentiment de smerenie şi ataşarea de ceea ce este bun, împreună cu devotamentul faţă de Acela care singur era bun. Toate aceste lucruri arătau o inimă stăpânită de sentimente potrivite relaţiei cu Dumnezeu, care decurg din prezenţa Lui revelat în inimă, Dumnezeul care Se făcuse cunoscut. Nu este aici timpul să stăruim asupra acestui subiect, dar este important de remarcat ceea ce are o mare valoare morală, şi anume ce se întâmplă în suflet atunci când el primeşte o iertare gratuită, care este efectul practic al harului ce se manifestă din partea lui Dumnezeu atunci când harul este primit în inimă. Afecţiunile care răspund acestui har, afecţiuni pe care numai harul le-ar putea produce, se află în raport cu harul însuşi şi cu sentimentul pe care harul îl produce faţă de păcat; sunt sentimente care dau conştienţa profundă a păcatului, dar aceasta în raport cu bunătatea lui Dumnezeu, iar aceste două sentimente cresc într-o proporţie reciprocă. Lucrul nou, harul suveran, numai el poate produce aceste calităţi care răspund naturii lui Dumnezeu Însuşi, al cărei caracter inima l-a înţeles şi cu care este în comuniune, judecând păcatul aşa cum păcatul merită să fie judecat în prezenţa unui astfel de Dumnezeu.
Inima fariseului, a păcătosului şi cea a lui Dumnezeu manifestat în har
Vom remarca două lucruri: în primul rând că toate acestea se leagă de cunoaşterea lui Hristos Însuşi, care este manifestarea acestui caracter al naturii lui Dumnezeu, adevăratul izvor prin har al acestor sentimente care se dezvoltă într-o inimă zdrobită. Iar în al doilea rând vedem cum cunoaşterea iertării de păcate* vine după ce sufletul discerne Persoana lui Isus Însuşi.
* Pentru a explica expresia din versetul 47, „iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult“, trebuie să distingem între harul revelat în Persoana lui Isus şi iertarea pe care El o vestea celor care fuseseră atinşi de harul acesta. Domnul putea să dea această iertare şi este exact ceea ce El descoperă acestei sărmane femei. Tocmai acest lucru ea îl văzuse în Isus Însuşi, văzuse ce era El pentru păcătoşii la fel ca ea, El care prin har îi zdrobise inima şi produsese în ea această dragoste. De acum ea nu se mai gândeşte decât la El. El a luat în stăpânire inima ei în aşa fel încât exclude orice alte influenţe. Aflând că Isus este acolo, ea intră în casa orgoliosului fariseu, fără să se gândească la altceva decât la faptul că Isus este acolo: prezenţa lui Isus era suficientă ca să treacă peste toate dificultăţile care ar fi putut sta în cale. Ea vedea bine ce era Isus pentru un păcătos şi ce resurse găsea în El chiar şi cel mai nefericit şi mai dispreţuit dintre oameni. Ea îşi simţea păcatele, sentiment pe care numai harul perfect lucrând în inimă îl poate da. Şi trăind acest sentiment, ea dobândeşte în acelaşi timp încredere şi astfel iubeşte mult. Harul care era în Hristos produsese acest efect: această femeie Îl iubea pe Isus din cauza dragostei Lui. De aceea Domnul spune: „iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult“. Aceasta nu înseamnă că femeia avea vreun merit prin faptul că iubea. Însă prin aceste cuvinte, Dumnezeu revela acest fapt glorios şi anume că păcatele aceleia care avea inima întoarsă către Dumnezeu erau deplin iertate, oricât de numeroase şi de murdare ar fi fost. Există însă destule suflete întoarse către Dumnezeu şi care iubesc pe Isus, dar care nu ştiu că păcatele lor sunt în întregime iertate. Isus pronunţă aceste cuvinte şi în cazul lor şi-i poate trimite în pace cu toată autoritatea Sa. Este o revelaţie sau un răspuns faţă de nevoile şi afecţiunile produse prin har în inima omului care se pocăieşte prin descoperirea acestui har în Persoana lui Hristos. Dacă Dumnezeu Se manifestă în lumea aceasta cu o astfel de dragoste, El trebuie să pună deoparte orice raţionament al inimii. Şi iată cum, fără să-şi dea seama, această sărmană femeie, în împrejurarea pe care o avem în faţa noastră, este singura care se poartă aşa cum s-ar fi cuvenit, pentru că numai ea a apreciat toată importanţa Aceluia care era acolo, şi anume un Dumnezeu Mântuitor; dar dacă El era prezent acolo, ce mai conta Simon şi casa lui? Isus o făcea să uite de toate celelalte lucruri. Să păstrăm acest gând în inimile noastre.
Începutul căderii omului a fost lipsa de încredere în Dumnezeu, provenind din sugestia înşelătoare a lui Satan, care pretindea că Dumnezeu refuzase să dea omului ceea ce l-ar fi făcut să fie asemenea Lui. Odată pierdută încrederea în Dumnezeu, omul căuta să fie fericit împlinindu-şi propria voinţă; pofte, păcate, nelegiuiri şi toate care urmează după aceea. Însă Hristos este Dumnezeu în dragostea Sa infinită, recâştigând încrederea inimii omului faţă de Dumnezeu. Dar această încredere în Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu conştienţa îndepărtării vinovăţiei şi cu puterea de a trăi pentru Dumnezeu. Acestea se găsesc şi ele la locul lor în descoperirea lui Hristos, aşa cum şi iertarea deplină se găseşte prezentată aici. Această femeie simţise prin har că cel puţin exista o inimă în care putea să-şi pună încrederea; şi aceasta era inima lui Dumnezeu.
Dumnezeu este lumină şi dragoste. Iată cele două nume esenţiale ale Lui, care se găsesc amândouă în relaţie cu adevărata întoarcere la El. Aceste două esenţe ale lui Dumnezeu se întâlnesc la cruce. Păcatul este adus acolo în lumină deplină, care face ca dragostea să fie cunoscută deplin. Astfel, lumina descoperă păcatul din inimă, adică Dumnezeu care este lumină îl scoate la iveală, dar această lumină vine dintr-o dragoste perfectă. Dumnezeu, când arată păcatele, o face în dragostea Lui desăvârşită. Aşa a făcut Hristos în această lume, iar atunci când Se revelează, neapărat El trebuie să fie aceste două lucruri. Astfel Hristos era dragoste în lumea aceasta, dar era şi lumina lumii. La fel este şi pentru inimă. Dragostea prin har dă încredere. Şi apoi, lumina este primită cu bucurie, încrezându-se în dragostea aceasta, în aşa fel încât toate se văd în lumină; în momentul acesta inima întâlneşte pe deplin inima lui Dumnezeu. Iată lucrurile pe care le trăia această sărmană femeie. Numai pe acest teren se întâlneşte inima omului cu Dumnezeu şi întotdeauna se vor întâlni numai pe terenul acesta. Fariseul nu poseda aceste lucruri. El se găsea într-o întunecime profundă, fără dragoste şi fără lumină. Dumnezeu manifestat în carne era în casa lui şi el nu vedea nimic; el se mulţumea să spună că Isus nu era profet. Ce scenă uimitoare când privim la aceste trei inimi: cea a omului natural care se bazează pe o falsă dreptate omenească, cea a lui Dumnezeu, şi cea a femeii păcătoase. Cine era aici copilul înţelepciunii? Pentru că istorisirea în întregul ei nu este decât un comentariu al acestei expresii.
Şi să mai remarcăm că dacă Hristos a primit dispreţul fără să spună nimic, totuşi nu rămânea insensibil la neglijenţa care i-a refuzat atenţia cea mai elementară. Pentru Simon, Isus nu era decât un simplu predicator, ale Cărui pretenţii putea să le judece; cu siguranţă, nu-L privea ca pe un profet. Pentru sărmana femeie, El era Dumnezeu în dragoste, inima ei şi inima Lui fiind la unison, atunci când era vorba de păcatele ei şi de propria ei fiinţă, pentru că şi-a pus încrederea în dragoste. Remarcaţi de asemenea că, numai printr-o alipire strânsă de Isus se poate găsi adevărata lumină; aici, în ceea ce priveşte o revelaţie eficientă a evangheliei, iar în cazul Mariei din Magdala, cu privire la privilegiile cele mai înalte acordate sfinţilor.
Isus Însuşi, Persoana Sa, harul Său, au atras pe această femeie şi produc efectul moral asupra inimii ei; ea pleacă în pace când înţelege întinderea harului care îi este acordat în iertarea pe care Isus o pronunţă. Iar această iertare îşi avea puterea tocmai în faptul că Isus era totul pentru sufletul ei: dacă El ierta, ea era mulţumită. În loc să-i ceară socoteală pentru păcatele ei, Dumnezeu Se descoperă inimii ei. Sursa mulţumirii acestei femei era revelaţia lui Dumnezeu primită în inimă. Ea nu mai este interesată dacă este primită de alţii sau de felul cum o judecă alţii pe ea sau schimbarea care s-a produs în inima ei; nu este interesată nici măcar de felul cum se vedea ea pe sine însăşi. Harul o domina într-atât, harul personificat în Isus, iar Dumnezeu era manifestat în aşa măsură faţă de această femeie, încât primirea ei în har şi iertarea erau mai importante decât orice alt lucru. Dacă Domnul era mulţumit, aşa era şi ea. Privindu-L pe Isus în această poziţie, dându-I Lui atâta importanţă, ea avea de acum totul. Aşa este întotdeauna harul, se bucură atunci când binecuvântează; iar inima care dă mare valoare lui Isus este mulţumită de binecuvântarea pe care harul i-o acordă.
Cât de mişcătoare este fermitatea cu care harul rămâne întotdeauna la standardele lui fără să se teamă de judecata omului care îl dispreţuieşte - harul care, fără cea mai mică ezitare, preia cauza sărmanului păcătos pe care l-a atins. Judecata pe care omul o face nu dovedeşte altceva decât că omul nu-L cunoaşte, nici nu-L apreciază pe Dumnezeu în cea mai perfectă manifestare a naturii Sale. Pentru om, cu toată înţelepciunea lui, Isus nu era decât un predicator modest, care Se înşela pe Sine dându-Se profet, o persoană căreia nu merita să-I dai puţină apă să-Şi spele picioarele. Pentru credincios dragostea este perfectă şi divină, cum şi pacea este perfectă atunci când există credinţă în Hristos. Roadele acestei credinţe nu sunt încă vizibile pentru om; însă ele există înaintea lui Dumnezeu, dacă Hristos este preţuit. Iar acela care preţuieşte pe Isus nu se ocupă nici de el însuşi, nici de roadele lui (cu excepţia roadelor rele, pentru a le judeca), ci se ocupă cu Acela care, atunci când omul se afla încă în păcatele lui, a venit în lume pentru a da mărturie despre acest har.
Iată deci un lucru nou, harul şi chiar roadele lui în toată perfecţiunea lor. Inima lui Dumnezeu s-a manifestat în har şi inima omului păcătos răspunde tot prin har, după ce a înţeles manifestarea perfectă a acestui har în Hristos. Şi chiar şi această înţelegere nu este decât un rezultat al harului.
sursa: https://comori.org/