Categorie: Cartile Bibliei
Alţii sunt chemaţi să se alăture Lui în lucrarea Sa glorioasă
Ca Om, Isus venise pentru oameni. Şi El vrea să-Şi asocieze alţi oameni, care să fie tovarăşii Săi în această lucrare glorioasă; are şi dreptul să facă aceasta. Dacă El este slujitor în har, El este slujitor potrivit puterii depline a Duhului Sfânt. El face o minune de natură să izbească pe cei pe care voia să-i cheme, o minune care îi făcea să simtă că El dispunea de toate, că totul depindea de El şi că El putea totul, exact acolo unde omul nu era în stare de nimic (versetele 4-7). Petru, mişcat până în adâncul conştiinţei sale de prezenţa Domnului, mărturiseşte faptul că nu este vrednic; el cade în genunchi spunând: „Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt un om păcătos!“ (versetul 8). Harul îl ridică şi îi face inima gata să vorbească şi altora despre harul acesta, adică îl face capabil să pescuiască oameni. Isus Însuşi nu era un predicator al dreptăţii în mijlocul poporului lui Dumnezeu, ci Acela care atrăgea în năvodul Său pe cei care erau departe de această dreptate. El atrăgea pe cei din jurul Lui, ca fiind El Însuşi manifestarea pe pământ a puterii lui Dumnezeu şi a caracterului Său: harul se găsea cu adevărat acolo. Era acolo cu voinţa şi cu puterea de a vindeca ceea ce era o imagine a păcatului, lepra, acest rău incurabil înaintea oamenilor şi vindecabil numai printr-o intervenţie directă a puterii lui Dumnezeu; iar Dumnezeu intervenea cu adevărat în har. Isus poate să spună, şi spune cu adevărat aceluia care recunoaşte puterea Sa, dar se îndoia de voinţa Sa: „Vreau, fii curăţit“*. Totuşi Domnul Se supune rânduielilor ca un iudeu ascultător sub lege; El Se roagă ca un om dependent de Dumnezeu (versetul 16); aceasta era perfecţiunea Sa, ca om născut sub lege. De altfel trebuia ca Hristosul să recunoască autoritatea şi rânduielile lui Dumnezeu, care încă nu erau abrogate atât timp cât El nu era respins; Se afla încă în mijlocul lui Israel. Dar această ascultare ca om era o mărturie pe care o dădea; pentru că numai puterea lui Yahve putea să vindece lepra, iar preoţii trebuiau să recunoască ceea ce se întâmplase cu acel lepros şi astfel să constate intervenţia lui Dumnezeu.
* Când un om atingea un lepros, devenea necurat. Dar aici harul lucrează şi Isus, care nu putea să fie întinat de nimic, Îl atinge pe lepros (era Dumnezeu în har, cu neputinţă de a fi întinat, dar Om, care atinge pe cel întinat pentru a-l curăţi).
Fiul Omului exercitându-Şi puterea şi drepturile Sale ca fiind Yahve, în vederea iertării păcatelor
Dar Isus aduce nu numai curăţire, ci şi iertare; şi dă dovadă de lucrul acesta, îndepărtând orice infirmitate şi dând putere aceluia care n-o avea (versetul 17 şi următoarele). Aici nu este vorba de învăţătura că Dumnezeu ar putea să ierte, pentru că lucrul acesta era deja crezut, ci că Dumnezeu intervenea şi iertarea se afla acolo. Oamenii nu trebuiau să aştepte până în ziua de pe urmă sau până într-o zi a judecăţii pentru a şti ce se va întâmpla cu ei; nu mai trebuia ca odinioară să vină un profet ca Natan din partea Dumnezeului din ceruri, pentru a vesti iertarea alor Săi pe pământ (2. Samuel 12:13 ); iertarea sosise în persoana Fiului lui Dumnezeu venit pe pământ. Iar în toate acestea, Domnul dădea dovezi ale puterii şi ale drepturilor lui Yahve (cazul pe care-l studiem acum este o împlinire a versetului din Psalmul 103:3 ); dar puterea şi drepturile lui Yahve sunt prezentate în acelaşi timp ca fiind împlinite prin puterea Duhului fără măsură aflat în om, în Persoana adevăratului Fiu al lui Dumnezeu. „Fiul Omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele“ (versetul 24). Într-adevăr, Yahve venise ca om pe pământ. Fiul Omului era acolo înaintea ochilor tuturor, în har, pentru a exercita această putere, dovadă a prezenţei lui Dumnezeu aici pe pământ.
Puterea harului manifestată în mijlocul lui Israel
În aceste două cazuri1 Domnul, deşi desfăşoară o putere care trebuia şi putea să se întindă dincolo de limitele lui Israel, o desfăşoară totuşi în legătură cu Israel. Curăţirea era dovada puterii lui Yahve în mijlocul lui Israel; iar iertarea care se raporta la guvernarea Sa în mijlocul poporului, era demonstrată de vindecarea perfectă a celui care suferea, potrivit cu Psalmul 103 deja citat2. Fără îndoială, astfel de drepturi nu se limitau la poporul Israel, dar se exercitau în momentul acesta în raport cu acest popor. Isus îl curăţa în har de acele lucruri de care numai Yahve putea să-l cureţe. El ierta ceea ce numai Yahve putea să ierte, înlăturând toate consecinţele păcatului lor. Era în acest sens o iertare guvernamentală; puterea lui Yahve era prezentă pentru a restabili deplin pe Israel, atât în comuniune, cât şi în poziţie, cel puţin în acele aspecte în care credinţa lor ar fi profitat de lucrarea aceasta. Abia mai târziu vom găsi iertarea pentru pacea sufletului.
1 Chemarea lui Petru este mai generală prin aceea că este prezentată în relaţie cu persoana lui Hristos. Totuşi, deşi Petru a fost pescar de oameni (cuvânt folosit în mod evident în contrast cu peştii cu care se ocupase mai înainte), a manifestat lucrarea sa mai ales în raport cu Israel. Dar ceea ce a guvernat inima sa a fost puterea în persoana lui Isus, astfel încât aceasta de fapt era un lucru cu totul nou; totuşi a fost exercitată în sfera raporturilor lui Mesia cu Israel, deşi această putere în sine se întindea mai departe decât limitele acestui popor. Însă abia în capitolul 7 şi în capitolul 8 la sfârşit intrăm pe un teren în afara limitelor strâmte ale lui Israel.
2 Comparaţi cu Iov 33 şi Iov 36 şi Iacov 5:14-15 , primul text pentru a vedea ce se întâmplă în afara oricărei dispensaţii, iar cel din Iacov pentru a avea o imagine despre creştinism. În Israel Domnul Însuşi este prezentat în harul Său suveran.
Chemarea lui Levi şi ceea ce urmează (versetele 27-39) arată nu numai că o astfel de putere de har care aduce pace şi viaţă trebuia să se extindă dincolo de limitele lui Israel, ci de asemenea că „vasele vechi“ nu puteau să o poarte; ea însăşi avea să-şi formeze nişte „vase“ în care să sălăşluiască.
Perseverenţa credinţei şi puterea lui Dumnezeu
Putem de asemenea se remarcăm aici, de altă parte, perseverenţa ca un caracter al credinţei. Sentimentul răului, un rău fără remediu, împreună cu certitudinea că Acela care poate să vindece se află cu adevărat acolo, ne face să nu ne descurajăm, nici să amânăm rezolvarea nevoii noastre. Iar puterea lui Dumnezeu se găsea acolo, ca răspuns la această nevoie. Cu aceasta se încheie descrierile care descoperă într-o manieră pozitivă puterea divină vizitând pământul în har prin persoana Fiului Omului şi exercitându-se în Israel în condiţia în care se găsea acest popor atunci.
Ceea ce urmează caracterizează exercitarea acestui har în contrast cu iudaismul. Dar lucrurile pe care le-am examinat deja se împart în două grupe, având caractere diferite şi merită să examinăm aceste lucruri. Astfel, în Luca 4:31-41 se vede puterea Domnului care se manifestă din partea Sa triumfând (fără legătură deosebită cu gândurile individului) asupra întregii puteri a Vrăjmaşului, fie în ceea ce priveşte bolile, fie în ceea ce priveşte posesiunile demonice. Puterea Vrăjmaşului este acolo; Isus însă alungă pe Vrăjmaş şi vindecă pe cei care suferă. Dar ocupaţia Sa principală era aceea de a predica. Pentru că Împărăţia nu era numai manifestarea unei puteri care s-o alunge pe cea a Vrăjmaşului, ci a unei puteri care punea sufletele în legătură cu Dumnezeu. Este exact ceea ce vedem în Luca 5:1-26 . În acest pasaj se discută despre starea sufletelor înaintea lui Dumnezeu, despre păcat, credinţă, într-un cuvânt, despre tot ceea ce avea de-a face cu relaţia între oameni şi Dumnezeu. Vedem deci aici autoritatea cuvântului lui Hristos asupra inimii, manifestarea gloriei Sale: totul Îl recunoaşte pe Isus ca Domn. Convingerea de păcat, zelul potrivit pentru gloria Domnului în sentimentul sfinţeniei Sale care nu trebuia atinsă de nimic întinat, fac ca sufletul să treacă de partea lui Dumnezeu chiar împotriva omului însuşi, pentru că sufletul iubeşte sfinţenia şi respectă gloria lui Dumnezeu, fiind în acelaşi timp atras de harul Său; în faţa acestor lucruri totul este uitat: şi peşti, şi barcă, şi năvoade şi pericole. Este ceva care deja domină sufletul. Apoi, răspunsul Domnului înlătură orice teamă şi asociază cu Sine pe acel suflet izbăvit în harul care se exercita faţă de el şi în lucrarea pe care voia s-o desfăşoare faţă de alţi oameni.
Sufletul era deja izbăvit din punct de vedere moral de tot ceea ce îl înconjura. Acum, bucurându-se deplin de har şi eliberat prin puterea acestui har, îi aparţine în întregime Domnului. Domnul, perfecta manifestare a lui Dumnezeu, creează afecţiuni noi prin această revelaţie a lui Dumnezeu şi desparte inima de tot ceea ce o mai putea lega de lume şi de rânduielile omului vechi, în aşa fel încât inima să fie pusă deoparte pentru El Însuşi, pentru Dumnezeu. Domnul este Acela care din punct de vedere moral eliberează sufletele, devenind centrul afecţiunilor lor, suflete transformate tocmai prin această revelaţie a lui Dumnezeu în persoana Domnului Isus.
Apoi Domnul curăţă lepra (ceea ce numai Yahve putea să facă); totuşi Domnul nu iese din poziţia aceasta de ascultare faţă de lege; oricât de mare ar fi renumele Său, El păstrează locul de perfectă dependenţă ca om înaintea lui Dumnezeu. Dar leprosul, cel întinat, poate de acum să revină înaintea lui Dumnezeu.
Apoi Domnul iartă (versetele 17-26). Vinovatul se află de acum fără vină înaintea lui Dumnezeu: este iertat; în acelaşi timp el primeşte şi putere. Totuşi mereu Fiul Omului este prezent. Şi fără îndoială, în amândouă cazurile despre care a fost vorba, credinţă caută pe Domnul prezentându-i nevoile.
Acum (versetul 27 şi următoarele) Domnul arată caracterul acestui har faţă de obiectul de care Se ocupa. Fiind suveran, fiind de la Dumnezeu, harul lucrează în virtutea drepturilor sale. Condiţiile omeneşti nu-l ţin pe loc. El se adaptează prin însăşi natura sa unor nevoi şi nu unor privilegii omeneşti. El nu este supus unor rânduieli1, nici nu vine prin ele. Puterea lui Dumnezeu prin Duhul era acolo, lucrând de la sine. Şi ea producea aceste rezultate, lăsând deoparte ce era vechi, de care omul se ataşa2 şi de care puterea Duhului nu putea fi limitată.
1 Hristos, născut sub lege, se supunea lor; dar aceasta este alt lucru. Aici este puterea divină acţionând în har.
2 Dar şi aici, Domnul, dând motivele pentru care ucenicii nu urmăreau instituţiile şi rânduielile lui Ioan şi ale fariseilor, le leagă de două principii pe care le-am semnalat deja - de poziţia Sa în mijlocul lui Israel şi puterea harului care trecea dincolo acestui popor, har potrivit căruia Domnul Se numea „Eu sunt Domnul care te vindecă“ (Exod 15:26 ). El aşa era, cu toată căderea poporului sub lege, cu toată subjugarea lor faţă de naţiuni - cel puţin El era acolo pentru credinţă, în supremaţia harului. Cei care Îl recunoşteau ca Mesia, soţul lui Israel, puteau ei să postească atât timp cât El era prezent? El îi va părăsi; fără îndoială, atunci va fi timpul să postească. Mai mult, El nu putea (pentru că lucrul acesta este totdeauna imposibil) să adapteze haina cea nouă a creştinismului la cea veche a iudaismului care, prin natura lui este incapabil de a primi energia sa şi de a se adapta harului, fiind uzat în acelaşi timp ca dispensaţie prin păcat şi sub care, în judecată, Israel era subjugat naţiunilor. Apoi, puterea Duhului lui Dumnezeu în har nu se putea restrânge la rânduielile legii. Ea le-ar fi desfiinţat prin chiar tăria sa. Chemarea lui Levi încălca în modul cel mai deschis toate prejudecăţile iudeilor. Chiar compatrioţii lor erau instrumentele de asuprire din partea stăpânilor lor şi le aminteau în felul cel mai dureros subjugarea lor faţă de naţiuni. Dar Domnul era acolo în har, pentru a căuta pe cei păcătoşi.
Ceea ce este pus aici înaintea ochilor noştri de Duhul Sfânt este prezenţa Domnului. Sunt drepturile Lui, care se leagă în mod necesar de Persoana Lui şi de harul Său suveran, care a intrat în mijlocul lui Israel, dar depăşind în mod necesar limitele acestei naţiuni şi prin urmare punând deoparte sistemul legii, care nu putea primi noua stare de lucruri. Iată cheia tuturor istorisirilor de care ne-am ocupat. De asemenea, în ceea ce urmează cu privire la sabat, cel dintâi caz despre care este vorba (Luca 6:1-3 ) arată supremaţia pe care Persoana Sa glorioasă o avea asupra a ceea ce era semnul legământului însuşi. Celălalt caz (Luca 6:6-11 ) face să se vadă că bunătatea lui Dumnezeu nu putea înlătura drepturile Sale şi natura Sa. El voia să facă bine chiar şi în ziua sabatului.
Fariseii şi cărturarii nu vor ca Domnul să fie asociat cu cei răi, cu oamenii de proastă reputaţie. Dar Dumnezeu caută în har pe cei care au nevoie de El, pe păcătoşi. Când Domnul este întrebat de ce ucenicii Săi nu urmează obiceiurile şi rânduielile lui Ioan şi ale fariseilor şi prin care îi conduceau pe ucenicii lor spre o pietate legalistă, răspunsul Lui este că lucrul nou pe care îl aducea nu putea să se supună formelor care ţineau de lucrurile vechi, acelor lucruri care n-ar fi putut suporta energia şi tăria a ceea ce venea de la Dumnezeu. Cele vechi erau formele prin care omul în carne căuta să fie religios; cele noi reprezentau energia din partea lui Dumnezeu potrivită Duhului Sfânt. Nu era timpul atunci pentru o evlavie care să ia în clipa aceea un caracter de mortificare a eului. Căci ce altceva putea omul să facă? Însă Mirele era acolo. Totuşi, deşi în momentele acelea era o mare ocazie de bucurie şi o manifestare a puterii din partea lui Dumnezeu, omul prefera lucrurile vechi, pentru că veneau de la oameni şi nu de la energia lui Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/