Evanghelia după Luca. Capitolul 19 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Harul aduce mântuire în Ierihon pentru cel pierdut
 

Intrat în Ierihon, Isus prezintă măreţia harului în ciuda duhului fariseilor, şi îl recunoaşte pe Zacheu ca fiind fiu al lui Avraam deşi, este adevărat, el se afla într-o poziţie nepotrivită. Totuşi, prin har, el avea o conştiinţă delicată şi o inimă generoasă*. Harul făcea ca faptul că era vameş să nu constituie în ochii Domnului o piedică în a-l considera fiu al lui Avraam (altfel cine ar fi putut să primească oare vreo binecuvântare?), şi să nu stingherească ajungerea mântuirii la cei care erau pierduţi, din moment ce mântuirea intra odată cu Isus în casa acestui fiu al lui Avraam. Isus aducea mântuirea oricui trebuia să o moştenească.

* Nu mă îndoiesc că Zacheu prezintă lui Isus lucrurile pe care obişnuia să le facă, înainte ca Domnul să vina la el. Totuşi, în acea zi a intrat mântuirea în casă la el.

Vestirea plecării Domnului; responsabilitatea slujitorilor Săi în timpul absenţei Sale
 

Totuşi Domnul nu le ascunde plecarea Sa şi caracterul pe care Împărăţia urma să-l ia în absenţa Lui. Iudeii erau preocupaţi de Ierusalim şi aşteptau curând instaurarea Împărăţiei, de aceea Domnul trebuie să le explice lucrurile care urmau să se întâmple (versetul 11 şi următoarele). El este Cel care urmează să plece şi să primească o Împărăţie, urmând să revină; până atunci El încredinţează bunurile Sale (darurile Duhului) slujitorilor Săi pentru a fi puse în valoare în timpul absenţei Sale. Diferenţa dintre pilda de aici şi cea din Matei 25 este următoarea: în Matei este prezentată suveranitatea şi înţelepciunea Celui care dă talanţii, şi care dăruieşte potrivit aptitudinii fiecărui slujitor; în timp ce în descrierea lui Luca se scoate în evidenţă, în mod deosebit, responsabilitatea slujitorilor, care au primit fiecare aceeaşi sumă. Aici unul aduce mai mult profit decât altul, pentru interesul Stăpânului său; de asemenea nu se spune ca în Matei „intră în bucuria Stăpânului tău“ expresie minunată adresată tuturor de a intra în aceeaşi parte de binecuvântare, care reprezintă măsura cea mai înaltă a fericirii. Aici se spune unuia: „primeşte autoritate peste zece cetăţi, iar altuia peste cinci cetăţi“, adică este dată fiecăruia o parte în gloria Împărăţiei potrivit cu slujirea lui. Slujitorul nu pierde ceea ce a câştigat, deşi cele câştigate aparţin de fapt Stăpânului; dar slujitorul se bucură de câştigul său, cu excepţia celui care nu a folosit mina încredinţată, mină dată aceluia care câştigase zece. Ceea ce am câştigat aici, în spiritualitate, în pricepere şi în cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul, nu este pierdut în lumea viitoare, dimpotrivă, vom primi mai mult. Gloria moştenirii ne este dată şi ea potrivit lucrării noastre, dar totul este har.
 

Vestirea lepădării lui Isus de către iudei
 

Dar mai este un element în istoria Împărăţiei. Concetăţenii omului de neam ales, iudeii, nu numai că şi-au respins Împăratul, dar atunci când El a plecat să Îşi primească Împărăţia, au trimis în urma Lui un mesager, pentru a-I spune că nu doresc ca El să împărăţească peste ei. Astfel iudeii, atunci când Petru în Fapte 3 le arată păcatul lor, şi le vesteşte (dacă ei s-ar fi pocăit) revenirea lui Isus şi odată cu El a vremurilor de înviorare, resping această mărturie şi, ca să zicem aşa, îl trimit pe Ştefan în urma lui Isus pentru a confirma faptul că nu Îl vor sub nici o formă. Astfel această naţiune stricată este deja judecată pentru momentul când Domnul va reveni în glorie. Vrăjmaşii declaraţi ai lui Hristos vor primi răsplata răzvrătirii lor.
 

Ultima prezentare a împărăţiei făcută de Domnul către locuitorii Ierusalimului
 

După ce Isus declară starea prezentă şi starea viitoare a Împărăţiei, vine pentru a o prezenta într-o ultimă încercare, în propria Sa persoană, înaintea locuitorilor Ierusalimului, potrivit profeţiei din Zaharia 11 . În studiul Evangheliilor după Matei şi Marcu, am meditat deja asupra acestei scene remarcabile, cel puţin în aspectele ei generale, dar câteva detalii se cer prezentate aici. Toată mulţimea ucenicilor Săi se reuneşte în locul în care Mântuitorul Îşi face intrarea; ucenicii şi fariseii sunt puşi în contrast. Ierusalimul se afla în ziua cercetării sale, pe care însă nu o recunoaşte. Din gura ucenicilor mişcaţi de Duhul lui Dumnezeu se aud cu această ocazie cuvinte remarcabile. Dacă ar fi tăcut ei, pietrele ar fi strigat pentru a proclama gloria Celui respins. Iar aici ucenicii în aclamaţiile lor triumfătoare nu salută doar partea pământească a Împărăţiei, ca în Matei; acolo, aşa cum am văzut, ucenicii strigă: „Osana, Fiul lui David!“ şi „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului! Osana în locurile preaînalte!“ În fond, cele două afirmaţii exprimă acelaşi lucru; dar aici este mai mult. Nu se mai spune nimic despre Fiul lui David. Sigur că El este Împăratul care vine în Numele Domnului. Dar aici nu mai este prezentată rămăşiţa lui Israel care caută izbăvirea în Numele lui David, recunoscând că acest titlu aparţine lui Isus, ci aici se spune: „Pace în cer în cele preaînalte!“ Împărăţia este privită aici ca depinzând de pacea statornicită în locurile cereşti; Fiul Omului, ridicat în înălţime şi biruitor al lui Satan, a împăcat cerurile, iar gloria harului este întemeiată acolo pe persoana Sa, spre slava eternă şi supremă a Dumnezeului dragostei. Împărăţia pe pământ este doar o consecinţă a acestei glorii întemeiate prin har. Puterea care l-a alungat pe Satan, statorniceşte pacea în ceruri. În versetul 14 din capitolul 2 al acestei Evanghelii, găsim în harul celebrat de îngeri: „Glorie lui Dumnezeu în locurile preaînalte; iar pe pământ pace şi bună plăcere (a lui Dumnezeu) în oameni“. Pentru întemeierea Împărăţiei se face pace în cer, iar gloria lui Dumnezeu este în întregime statornicită în locurile cele mai înalte.
 

Domnul plânge pentru Ierusalim; prezentarea distrugerii cetăţii; via este dată altora
 

Vedem aici cum Domnul, apropiindu-Se de cetate, plânge pentru ea (versetul 41), ceea ce nu se spune în Matei, unde, discutând cu iudeii, Isus le prezintă cetatea ca aceea care respinsese şi omorâse pe profeţi şi era din acea clipă, până la întoarcerea Lui, sortită pustiirii. Domnul Însuşi, ca fiind Emanuel, fusese respins în modul cel mai josnic, El care de atâtea ori ar fi vrut să strângă sub aripile Sale pe copiii acestei cetăţi.
 

Iată ceasul cercetării ei, pe care nu l-a cunoscut. Dacă ar fi răspuns măcar în această clipa chemării pe care i-o adresa Dumnezeul ei...! Dar ea este abandonata în mâinile naţiunilor, vrăjmaşii ei, care nu vor lăsa piatră peste piatră în ea. Adică din pricină că n-a cunoscut faptul că fusese cercetată de Dumnezeu, în har, în persoana lui Isus, ea urma să fie pusă deoparte. Mărturia nu continuă dincolo de momentul acesta, ci se face loc pentru o altă ordine de lucruri.
 

Ceea ce Domnul vestea aici era distrugerea cetăţii prin Titus. Domnul are în vedere caracterul moral al templului (versetul 46). Duhul nu menţionează aici că templul ar fi o casă de rugăciune pentru toate popoarele, făcând astfel din acest templu un centru de închinare şi pentru alţii din afara lui Israel. În acelaşi sens, în Luca 20:16 se spune ca va da via altora. „Via o va da altora.“ Au căzut peste piatra de poticnire, iar când ea va cădea asupra lor - la venirea lui Isus pentru judecată - ea îi va spulbera.

sursa: https://comori.org/