Evanghelia după Luca. Capitolul 16 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Efectul harului asupra conduitei creştinului; administratorul necredincios
 

Vedem aici efectul harului asupra umblării, precum şi contrastul (datorită schimbării de dispensaţie) între conduita cerută de creştinism faţă de lucrurile lumii şi poziţia pe care o aveau iudeii în această privinţă, care era doar expresia poziţiei omului în lumina legii. Învăţătură conţinută în parabola administratorului necredincios este confirmată în descrierea din parabola cu omul bogat şi Lazăr, în care Duhul Sfânt ridică vălul ce acoperă lumea de dincolo, unde este manifestat rezultatul conduitei oamenilor.
 

Omul este administratorul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu i-a încredinţat bunuri. Israel se găsea în mod deosebit în această poziţie. Dar omul a fost necredincios şi cu atât mai mult Israel. De aceea, Dumnezeu i-a luat administrarea. Totuşi omul dispune încă de aceste bunuri şi le administrează în fapt aşa cum făcea Israel în momentul în care Domnul vorbea. Este vorba aici de lucrurile de pe pământ, de ceea ce omul poate să aibă potrivit cărnii. Deşi şi-a pierdut administrarea datorită necredincioşiei, el dispune încă de lucrurile care i-au fost încredinţate şi se serveşte de ceea ce are pentru a-şi face prieteni printre cei care erau datori stăpânului său, făcându-le bine. Aşa ar trebui să procedeze creştinul cu bunurile pământeşti, adică să le folosească pentru alţii, având în vedere viitorul lui. Administratorul ar fi putut să ia banii care îi erau datoraţi stăpânului său, dar preferă să-şi facă prieteni cu aceşti bani, sacrificând un avantaj prezent pentru un viitor mai bun. Şi noi putem să convertim sărmanele bogăţii ale acestei lumi în mijloace pentru împlinirea lucrărilor de caritate, fiind noi înşine obiecte ale harului; duhul de har care umple inimile noastre ne influenţează conduita şi în privinţa lucrurilor trecătoare, aşa încât ele pot fi folosite în beneficiul altora. Iar pentru noi efectul se va vedea în corturile eterne. Această expresie, „pentru ca ... ei să vă primească“, este echivalentă cu „pentru ca ... să fiţi primiţi“, expresie folosită în Luca pentru a desemna un fapt fără a preciza cine sunt cei care fac acel lucru, deşi se spune „ei să vă primească“.

Bogăţiile pământeşti şi cele cereşti
 

Remarcaţi că bogăţiile de drept ale adevăratului creştin nu sunt cele pământeşti, ci cele cereşti. Primele sunt denumite „nedrepte“, prin faptul că se află în legătură cu omul căzut, şi nu cu omul ceresc, şi nu au avut nici o legătură cu Adam în inocenţă.
 

Contrastul dintre dispensaţia iudaică şi cea creştină
 

Acum, când se ridică vălul de peste lumea cealaltă, adevărul este pus în lumină şi se descoperă clar contrastul dintre cele două dispensaţii, iudaică şi creştină. Creştinismul dă pe faţă starea acestei lumi, iar în ce priveşte esenţa lui el aparţine cerului. Iudaismul, aflat în acord cu principiile guvernamentale ale lui Dumnezeu faţă de lume, promitea celor drepţi binecuvântări pământeşti. Însă totul era în dezordine în privinţa principiilor pe care era întemeiat acest sistem. Capul însuşi al sistemului iudaic, Mesia, era respins. Într-un cuvânt, Israel era privit ca responsabil şi falimentar, neputând să se bucure de fericirea pământească ce era condiţionată de ascultare. Omul în această lume, aflat în aceeaşi poziţie de responsabilitate, nu putea nici el să dea mărturie pentru Dumnezeu în privinţa căilor guvernării Sale. Va veni o vreme de judecată pe pământ, dar nu a sosit încă timpul acela. Iar până atunci, posedarea bogăţiilor nu era nicidecum o dovadă a favorii lui Dumnezeu. Aceste posesiuni, pentru iudeu, însemna egoism şi indiferenţă faţă de un frate sărac aflat la poartă. Descoperirea Domnului aduce cealaltă lume în faţa ochilor noştri. Omul pe pământ este o fiinţă căzută şi rea. Dacă şi-a primit aici bogăţiile, înseamnă că a luat partea omului păcătos, şi din acest motiv va fi chinuit în lumea cealaltă, în timp ce acela pe care l-a dispreţuit va găsi acolo fericire.
 

Parabola despre omul bogat şi Lazăr
 

Aici nu este vorba de ceea ce dă dreptul la a intra în cer, ci de principiile care guvernează lumea văzută şi nevăzută, precum şi de contrastul care există între ele. Iudeul care a ales această lume a pierdut-o şi pe cealaltă, iar cel pe care-l considera de dispreţuit se găseşte în sânul lui Avraam. Toate expresiile acestei parabole demonstrează că ea este prezentată în legătură cu speranţa lui Israel şi cu ideea că bogăţiile ar trebui considerate o dovadă a favorii lui Dumnezeu; idee care era falsă chiar şi în cazul lui Israel şi care nu ar putea fi reală decât dacă această lume ar fi scena fericirii sub guvernarea lui Dumnezeu.
 

Finalul pildei demonstrează şi mai mult sensul celor prezentate. Nefericitul bogat vrea ca fraţii săi să fie avertizaţi prin cineva înviat dintre cei morţi. Avraam îi declară inutilitatea unui asemenea demers: nu se mai putea face nimic cu Israel. Dumnezeu n-a prezentat pe Fiul Său înviat acestei naţiuni care L-a respins, dispreţuind legea şi profeţii. Mărturia dată cu privire la învierea Sa a fost întâmpinată cu aceeaşi necredinţă care-L lepădase în timpul vieţii Sale pământeşti, aşa cum şi profeţii fuseseră lepădaţi înainte de El. Nu există nici o mângâiere în lumea cealaltă pentru cel care pe pământ respinge mărturia cuvântului care se adresează conştiinţei. Adâncul ce separă pe cei fericiţi de cei care şi-au căutat satisfacţia în această lume de păcat, este atât de mare încât nu se poate traversa; şi nici chiar Domnul înviat dintre cei morţi nu ar avea putere de convingere acolo unde Cuvântul fusese respins. Toate acestea sunt în relaţie cu judecata asupra iudeilor, care avea să pună capăt dispensaţiei legii; aşa după cum parabola precedentă arată care trebuie să fie conduita creştinului cu privire la lucrurile trecătoare. Toate acestea erau în cele din urmă rezultatul harului care aducea mântuirea omului din partea lui Dumnezeu manifestat în dragoste şi punea deoparte dispensaţia legii şi principiile ei, pentru a introduce lucrurile cereşti.

sursa: https://comori.org/