Evanghelia după Luca. Capitolul 15 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Energia suverană a harului; harul lui Dumnezeu în contrast cu dreptatea proprie a omului
 

După ce a dezvoltat astfel diferenţa de caracter între cele două dispensaţii, a legii şi a harului, şi împrejurările tranziţiei de la una la cealaltă, Domnul dezvoltă principii mai înalte şi prezintă izvoarele dispensaţiei care era atunci introdusă prin har. Se păstrează în continuare acelaşi contrast în prezentare ca şi în capitolele precedente. Dar acest contrast se ridică până la sursa glorioasă, până la harul lui Dumnezeu, care este într-adevăr cu totul diferit de sărmana dreptate proprie a omului.
 

Vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus pentru a-L asculta. Pentru cei care aveau nevoie de har, harul acesta avea o demnitate adevărată. Dar dreptatea proprie, ea însăşi vrednică de dispreţuit, respingea harul şi-L respingea pe Dumnezeu în natura dragostei Lui: fariseii şi cărturarii murmurau împotriva Aceluia care era martor al harului pe care îl aducea la îndeplinire.
 

Nu pot medita la acest capitol, care a produs bucurie atâtor suflete şi a fost izvorul atâtor mărturii date harului încă din vremea în care Domnul a pronunţat aceste cuvinte, fără să vorbesc pe larg despre harul desăvârşit în aplicaţia lui pentru inimă. De aceea, mă voi limita la a prezenta aici câteva principii de bază, lăsând pe cei care predică Cuvântul să dezvolte mai departe subiectul.
 

Bucuria pe care Dumnezeu o are în a prezenta harul
 

Marele principiu pe care Domnul îl expune şi pe care întemeiază îndreptăţirea căilor lui Dumnezeu, este faptul că Dumnezeu Îşi găseşte propria bucurie în a acorda acest har. Tristă este starea inimii care are nevoie de harul acesta şi cât de minunat este el, precum şi răbdarea lui Dumnezeu care-l acordă! Ce răspuns faţă de duhul deplorabil al fariseilor, care găseau pricină de poticnire în acest har şi obiectau faţă de Isus.
 

Păstorul este cel care se bucură când găseşte oaia pierdută; de asemenea femeia, când are drahma în mână; şi tatăl, când fiul este în braţele sale. Ce expresie a ceea ce este Dumnezeu! Şi ce potrivit este Isus pentru a ne spune aceste lucruri! Numai pe aceasta se poate întemeia binecuvântarea omului şi prin aceasta Dumnezeu este glorificat în harul Său.
 

Dragostea care caută; oaia pierdută şi banul pierdut; lucrarea lui Hristos şi cea a Duhului Sfânt
 

Acest har are două părţi distincte: dragostea care caută pe cel pierdut şi dragostea cu care cel pierdut este primit. Primele două parabole descriu primul dintre aceste două caractere. Păstorul îşi caută oaia, femeia îşi caută drahma; oaia şi drahma nu fac nimic pentru a fi găsite. Păstorul caută (şi femeia de asemenea) până când găseşte, pentru că obiectul căutat are importanţă pentru el. Şi când oaia este obosită de rătăcirile ei, ea nu trebuie să ia drumul înapoi, ci păstorul este cel care o pune pe umeri şi o aduce acasă. El se ocupă de toate, fericit să-şi recupereze oaia. Acesta este gândul cerului, indiferent de cum este inima omului pe pământ: este lucrarea lui Hristos, Bunul Păstor. Pilda cu femeia ilustrează grija dragostei lui Dumnezeu, manifestată în special prin Duhul Sfânt. Femeia aprinde lumina, mătură casa, până când găseşte drahma. Aşa lucrează Dumnezeu în lume căutându-i pe păcătoşi. Dreptatea proprie a omului, cu gelozia oribilă şi vrednică de a fi urâtă, nu-şi poate găsi loc în aceste gânduri ale cerului, unde locuieşte Dumnezeu şi unde produce, prin fericirea care-L înconjoară, o reflectare a propriilor Sale perfecţiuni.
 

Dragostea care primeşte; fiul risipitor şi tatăl
 

Totuşi, deşi nici oaia, nici drahma nu fac nimic pentru a fi găsite, există o lucrare reală în inima aceluia care este adus înapoi; dar, oricât de necesară ar fi această lucrare pentru ca un om să aibă, sau măcar să caute, pacea, ea nu reprezintă temelia pe care se sprijină această pace.
 

Întoarcerea şi primirea păcătosului sunt descrise în a treia parabolă. Lucrarea harului împlinit prin puterea exclusivă a lui Dumnezeu, lucrare completă prin efectele ei, este descrisă în primele două parabole. În cea de-a treia îl vedem pe păcătosul care se întoarce, marcat de gânduri pe care le vom examina mai îndeaproape, gânduri pe care harul le-a produs, dar care n-au reuşit să ajungă la înălţimea harului manifestat atunci când este primit de tatăl.
 

Inima tatălui: singura măsură a căilor lui Dumnezeu
 

Cuvântul ne descrie mai întâi îndepărtarea omului de Dumnezeu. La fel de vinovat în momentul în care întoarce spatele tatălui său şi părăseşte casa părintească, ca şi atunci când mănâncă roşcove împreună cu porcii, omul, înşelat de păcat, este prezentat aici în starea ultimă de degradare în care păcatul l-a condus. Cheltuind tot ceea ce avusese la dispoziţie, el nu se îndreaptă spre Dumnezeu, nici chiar când ajunge la faliment, ci se îndreaptă să caute o resursă în ţara lui Satan, unde nu se dă nimic gratis; aşa ajunge la porci. Multe suflete simt în acelaşi fel foamea pe care şi-au atras-o asupra lor, un gol adânc în tot ce le înconjoară, fără a avea totuşi o dorinţă după Dumnezeu şi după sfinţenie, persistând şi avansând adesea în păcat. Dar harul lucrează, iar gândul fericirii din casa tatălui său se trezeşte în inima lui ca şi gândul la bunătatea care umplea totul de binecuvântări în jurul ei. Când Duhul lui Dumnezeu lucrează, două lucruri se manifestă constant: convingerea conştiinţei şi atragerea sufletului. Este rezultatul descoperirii lui Dumnezeu în inimă, iar Dumnezeu este lumină şi este dragoste; lumina aduce convingere lăuntrică, iar dragostea lucrează prin acea atracţie pe care o produce bunătatea, ajungându-se astfel la o mărturisire autentică. Nu este vorba doar că am păcătuit, ci că avem de a face cu Dumnezeu, dorind să ne apropiem de El şi totuşi fiind rezervaţi din teamă pentru ceea ce El este, dar ridicându-ne pentru a ne întoarce la El. La fel au stat lucrurile cu femeia din capitolul 7 şi cu Petru în corabie. Rezultatul este o convingere cu privire la propria pierzare, alături de un sentiment, slab poate, dar real, cu privire la bunătatea lui Dumnezeu şi la fericirea care se găseşte în prezenţa Sa, deşi inima poate să nu fie încă sigură că va fi primită; dar oricum nu mai poate rămâne în acel loc în care va pieri cu siguranţă. Inima simte păcatul şi smerirea, simte că este bunătate în Dumnezeu, dar nu există încă sentimentul a ceea ce înseamnă cu adevărat harul lui Dumnezeu. Deşi harul atrage, deşi păcătosul se îndreaptă spre Dumnezeu, el s-ar mulţumi totuşi să fie primit ca un slujitor, iar aceasta dovedeşte că omul nu L-a întâlnit încă pe Dumnezeu, deşi harul a lucrat în inima lui. Tot acest parcurs înseamnă un progres real al sufletului în lucrurile spirituale, dar care nu aduce niciodată pacea. Este cu adevărat o stare de linişte a inimii, produsă de faptul că omul se întoarce către Dumnezeu, fără a şti însă nimic despre primirea pe care Dumnezeu i-o va face, după ce omul L-a abandonat. Pe măsură ce fiul risipitor se apropie de casă, inima începe să-i bată mai tare la gândul că se va întâlni cu tatăl său. Dar tatăl este pregătit mai dinainte să-l întâmpine şi se poartă faţă de fiul său nu potrivit meritelor acestuia, ci potrivit inimii lui de tată, singura măsură a căilor lui Dumnezeu faţă de noi. El plânge pe gâtul fiului său aflat încă în zdrenţe, înainte ca acesta să-i poată spune: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!“. Primit în felul acesta, fiul nu mai poate pronunţa această frază; fusese doar cererea unei inimi care-şi imaginase înainte un alt fel de primire, o cerere care nu-şi mai are rostul pentru inima care L-a întâlnit pe Dumnezeu. Aceasta ştie modul în care a fost primită. Fiul risipitor vroia să exprime această cerere faţă de tatăl său (unii vorbesc despre „o speranţă smerită“ şi despre „a te vedea mic“); dar deşi mărturisirea este completă, el nu mai poate spune „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!“. Şi cum ar mai fi putut s-o spună? Poziţia lui de fiu era asigurată în inima tatălui, iar aceasta din pricina propriilor sentimente ale tatălui său, din dragostea pe care o purta fiului şi din pricina poziţiei pe care tatăl însuşi i-o dădea faţă de el; poziţia tatălui o decidea pe cea a fiului. Iată pe ce se întemeiau relaţiile dintre tată şi fiu. Dar aceasta nu era totul. Tatăl îl iubea pe fiul său, oricare ar fi fost comportarea lui; totuşi n-a dorit să-l aducă în casă aşa cum era. Aceeaşi dragoste care-l primise ca fiu îl dorea în casă în starea în care se cuvenea să fie fiul unui asemenea tată. Slujitorii sunt îndemnaţi să aducă cea mai frumoasă haină şi să-l îmbrace cu ea; astfel, iubiţi şi primiţi de Dumnezeu în starea noastră mizerabilă, suntem apoi îmbrăcaţi în Hristos pentru a fi introduşi în casă. Această haină nu o aducem noi, ci ne-o dă Dumnezeul şi Tatăl nostru. Ea este un lucru în întregime nou - Hristos Însuşi. Şi astfel devenim „dreptate a lui Dumnezeu în El“. Este cea mai frumoasă haină a cerului. De acum totul este bucurie, mai puţin în inima fratelui plin de dreptatea lui proprie, care îi simbolizează pe iudei. Bucuria este bucuria Tatălui, dar toată casa ia parte la ea. Iar fiul cel mare, care nu este în casă, ci doar aproape de casă, refuză să intre. El nu vrea să aibă nimic de-a face cu harul, care face dintr-un fiu risipitor subiectul bucuriei şi al dragostei. Totuşi harul se manifestă şi în această împrejurarea, pentru că Tatăl iese şi îl roagă să intre. Aşa a fost mesajul lui Dumnezeu prin evanghelie pentru iudei; dar dreptatea omului, care nu este decât egoism şi păcat, respinge harul, iar Dumnezeul nu va abandona harul niciodată, pentru că este propria Lui natură. Dumnezeu vrea să fie Dumnezeu; şi El este dragoste.
 

Această stare de lucruri este deci introdusă în contrast cu pretenţiile iudeilor care L-au respins pe Domnul şi împlinirea făgăduinţelor care în El sunt „da“ şi „amin“. Ceea ce dă pacea şi caracterizează poziţia noastră potrivit harului, nu sunt sentimentele lucrate în inima noastră, deşi ele există acolo cu adevărat, ci cele ale lui Dumnezeu Însuşi.

sursa: https://comori.org/