Evanghelia după Luca. Capitolul 13 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Smochinul din via lui Dumnezeu; lipsa de rod urmată de judecată
 

I se aminteşte acum Domnului despre judecata teribilă care a căzut asupra unora dintre evrei, galileeni al căror sânge Pilat îl amestecase cu jertfele lor (versetul 1). Domnul le declară că nici cazul acesta, nici un altul despre care le aduce aminte, nu sunt excepţionale şi dacă nu se pocăiesc, se va întâmpla cu ei acelaşi lucru (versetele 2-5). La aceste lucruri, Domnul le mai adaugă o pildă pentru a explica ascultătorilor Săi câte ceva despre poziţia poporului. Israel era smochinul plantat de Dumnezeu în vie, care deja de trei ani era ameninţat să fie tăiat, pentru că smochinul nu făcea decât rău viei, nu făcea decât să umbrească pământul degeaba şi să-l ocupe inutil; totuşi Isus face un ultim efort ca să-l facă să producă roade, iar dacă şi această ultimă încercare ar fi rămas fără rezultat, harul nu putea decât să lase loc dreptei judecăţi a Stăpânului viei, pentru că ce motiv ar fi fost să fie cultivat ceva care nu făcea decât rău? (versetele 6-9). Totuşi Isus Se manifestă în har şi în putere faţă de fiica lui Avraam potrivit promisiunilor făcute acestui popor (versetele 10-17), arătând acestui popor că împotrivirea sa prin pretenţia de a se opune harului cu argumentul legii, nu era decât pură ipocrizie.
 

Totuşi (versetele 18-21), ca urmare a respingerii lui Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu trebuia să ia o formă neaşteptată: semănată prin Cuvânt şi neintrodusă încă în putere, ea urma să crească în lume până ce va deveni o putere lumească; iar ca doctrină şi mărturie exterioară, va pătrunde în toată sfera rânduită ei în planurile suverane ale lui Dumnezeu. Aceasta nu era Împărăţia întemeiată prin putere şi care se manifestă în dreptate, ci era ceva lăsat în responsabilitatea omului, deşi împlinea în acelaşi timp planurile lui Dumnezeu (vezi Matei 13 , Daniel 4 şi Ezechiel 31 ).
 

Poarta cea strâmtă a împărăţiei
 

În final, Domnul dezbate direct problema poziţiei rămăşiţei şi a sorţii Ierusalimului (versetele 22-35). Călătorind prin cetăţi şi sate, şi împlinind lucrarea harului, în ciuda dispreţului din partea poporului, Domnul a fost întrebat dacă rămăşiţa, adică cei ce vor scăpa din judecata ce se va abate asupra lui Israel, va fi numeroasă. El nu dă un răspuns cu privire la număr, ci Se adresează conştiinţei celui care adresa întrebarea, îndemnându-l să intre pe poarta cea strâmtă şi să-şi desfăşoare pentru aceasta întreaga lui energie. Nu numai că cei mulţi nu vor intra, dar va fi un număr mare care, încercând să evite această poartă, vor dori să intre în împărăţie şi nu vor putea; şi, în plus, în clipa când Stăpânul casei se va ridica şi va închide poarta, va fi deja prea târziu. El le va spune: „Nu vă ştiu de unde sunteţi“. Vor insista în zadar asupra faptului că El a predicat în cetăţile lor; le va spune că nu-i cunoaşte şi că nu sunt altceva decât lucrători ai nelegiuirii: „Pentru cei răi nu este pace“. Poarta împărăţiei era una de ordin moral, iar intrarea se putea face doar prin convertire. Cei mai mulţi din Israel nu vor intra, iar de afară, în plâns şi groază, îi vor vedea pe cei dintre naţiuni şezând împreună cu moştenitorii promisiunilor; în timp ce ei, copiii împărăţiei, potrivit cărnii, vor fi ţinuţi afară, şi într-o poziţie cu atât mai deplorabilă cu cât fuseseră cei mai apropiaţi. Prin urmare, cei care păreau a fi primii, vor fi cei de pe urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi.
 

Cea din urma cercetare; vestirea sorţii Ierusalimului
 

Sub pretextul grijii pentru Isus, fariseii Îl îndeamnă să plece de acolo (versetele 31-35). Domnul Se referă în acest ultim punct la voinţa lui Dumnezeu în ce priveşte împlinirea lucrării. Puterea pe care omul ar fi avut-o asupra Lui nu intra în discuţie; Isus trebuia să-Şi termine lucrarea şi abia apoi să plece, pentru că Ierusalimul nu cunoscuse timpul cercetării sale, împlinită de El Însuşi, adevăratul Domn, Yahve. De câte ori dorise El să strângă sub aripile Sale pe copiii cetăţii răzvrătite, dar ei n-au vrut! Iar acum, după ce ultimul efort al harului Său a fost împlinit, casa le va fi lăsată pustie, până se vor pocăi şi se vor întoarce la Domnul, spunând potrivit cu Psalmul 118 : „Binecuvântat fie Cel care vine în numele Domnului“. Atunci El va apărea şi ei Îl vor vedea.
 

Nimic nu poate fi mai clar şi mai puternic decât urmarea acestor avertismente din partea Domnului. Era un ultim mesaj pentru Israel, o ultimă cercetare din partea lui Dumnezeu, pe care ei au respins-o. Ei erau abandonaţi de Dumnezeu (deşi încă iubiţi din pricina părinţilor), până când vor ajunge să-L invoce pe Cel pe care L-au respins; abia după aceea acelaşi Isus Se va arăta din nou, tot Israelul Îl va vedea, şi aceasta va fi „ziua pe care a făcut-o Domnul“. Domnul fiind respins, în timpul absenţei Sale Împărăţia se va întemeia sub forma unui copac, sau potrivit imaginii aluatului, aducându-şi rodul printre iudei până la sfârşit. Deznodământul tuturor acestor lucruri în mijlocul acestei naţiuni în zilele din urmă şi revenirea lui Isus atunci când ei se vor pocăi, va fi într-o anumită măsură un rezultat al actului de păcat şi de răzvrătire pe care-l comiteau atunci iudeii respingându-L pe Domnul. Aceste gânduri fac loc altor instrucţiuni importante în legătură cu Împărăţia.

sursa: https://comori.org/