Categorie: Cartile Bibliei
Scopul Evangheliei după Luca; Mijlocitorul, Fiul Omului, care-L descoperă pe Dumnezeu în harul Său mântuitor
Mântuitorul ne este prezentat în Luca sub caracterul de Fiu al Omului, desfăşurând puterea Domnului în har în mijlocul oamenilor. Din acest motiv această Evanghelie menţionează mai des lucrarea harului şi efectele acestuia şi raportează chiar profeţia la timpul prezent, pe care nu-l înlocuieşte ca în Matei cu alte dispensaţii, ci îl umple cu harul ceresc care mântuieşte. La început, fără îndoială (şi tocmai pentru că trebuia să fie descoperit ca om şi manifestat în har faţă de oameni), Îl vedem - într-un fel de prefaţă, în care avem un tablou minunat al rămăşiţei credincioase - prezentat lui Israel căruia îi fusese promis şi în relaţie cu care, după trup, S-a plasat prin naşterea Sa în lumea aceasta. Dar apoi, această Evanghelie ne prezintă principii morale care se aplică omului, oricare ar fi el, Domnul manifestând în acelaşi timp în mijlocul poporului în diverse feluri această putere a lui Dumnezeu în har, manifestare întotdeauna potrivită cu nevoile oamenilor.
După transfigurarea care este istorisită în Luca mai devreme decât în celelalte Evanghelii*, găsim judecata acelora care au respins pe Isus şi caracterul ceresc al harului care, din moment ce este har, se adresează naţiunilor, păcătoşilor, fără a ţine cont în mod deosebit de iudei, răsturnând principiile Legii prin care aceştia pretindeau că sunt în relaţie cu Dumnezeu, şi pe principiul cărora din punct de vedere al poziţiei exterioare fuseseră chemaţi la început pe muntele Sinai.
* Adică, având în vedere conţinutul acestei Evanghelii. Descrierea ultimului drum al Domnului mergând spre Ierusalim începe în capitolul 9 şi până la capitolul 18. În versetul 31 din capitolul acesta este menţionat faptul că El Se urcă la Ierusalim şi de atunci evanghelistul dă în mod deosebit o serie învăţături cu o însemnătate morală şi arată căile lui Dumnezeu în har, acelea care urmau să fie introduse. În Luca 18:35 găsim întâmplarea cu orbul din Ierihon, despre care am spus deja că formează începutul ultimei vizite a Domnului la Ierusalim.
Promisiunile necondiţionate făcute lui Avraam, etc., şi confirmarea lor profetică sunt un alt subiect. Ele vor fi împlinite în har şi trebuiau până la momentul împlinirii lor să fie primite prin credinţă. Apoi ne este anunţat ceea ce trebuia să se întâmple cu poporul acesta potrivit dreptei guvernări a lui Dumnezeu; iar la sfârşit găsim descrierea morţii şi a învierii Mântuitorului, evenimente care împlinesc răscumpărarea. Este de remarcat faptul că Luca, acela care sub aspect moral pune deoparte sistemul iudaic pentru a întemeia relaţiile omului cu Dumnezeu pe baza descoperirii lui Dumnezeu Însuşi, dă, spre deosebire de ceilalţi evanghelişti, nişte descrieri mult mai detaliate ale acelor împrejurări care se referă la relaţiile lui Isus cu iudeii. El este acela care-L prezintă pe Fiul Omului ca om înaintea lui Dumnezeu potrivit inimii lui Dumnezeu, prezentându-L ca fiind plin de toată plinătatea lui Dumnezeu locuind trupeşte în El. Omul înaintea lui Dumnezeu potrivit inimii lui Dumnezeu, Isus, este Mijlocitorul între om şi Dumnezeu, şi centrul unei sfere morale mult mai vaste decât ceea ce însemna Mesia în mijlocul iudeilor; iar Luca se ocupă în mod deosebit tocmai de aceste relaţii noi (şi totuşi vechi ţinând cont de faptul că ele erau de mult în planurile lui Dumnezeu). Totuşi vom găsi în primele capitole ale Evangheliei sale mult mai multe detalii decât în altă parte cu privire la intrarea lui Isus în mijlocul iudeilor (reprezentaţi de rămăşiţa evlavioasă a acestui popor), atunci când El a devenit trup, ca şi detalii asupra faptelor care s-au succedat în timpul acela, rânduite spre a sluji acestui popor ca dovezi ale misiunii lui Isus venind în această lume, ca să-i atragă atenţia şi s-o fixeze asupra Copilului care le fusese născut.
Hristos prezentat ca Om pe pământ
Trebuie adăugat de asemenea că ceea ce caracterizează istorisirea lui Luca şi dă un interes anume acestei Evanghelii, este faptul că Hristos ne este prezentat în ceea ce este El - El Însuşi; nu gloria oficială sau poziţia Sa pe care Şi-a asumat-o vizavi de alte lucruri, nici descoperirea naturii Sale divine în ea însăşi şi nici misiunea Sa ca fiind marele Profet. Ci este prezentat El aşa cum era ca Om pe pământ; persoana pe care aş fi întâlnit-o în fiecare zi, dacă în acel timp aş fi trăit în Iudeea sau în Galileea.
Stilul lui Luca şi scopul Evangheliei sale
Voi adăuga o remarcă privind stilul lui Luca, care va putea uşura cititorului studiul acestei Evanghelii. El condensează adesea o mare cantitate de fapte într-o descriere generală scurtă şi dezvoltă apoi un fapt izolat, unde expune principii morale şi harul manifestat în acea împrejurare.
Capitolul 1
Mai multe persoane încercaseră însă să rezume în scris acele lucruri care din punct de vedere istoric fuseseră primite în mijlocul creştinilor, potrivit cu ceea ce însoţitorii Domnului le istorisiseră. Iar Luca, urmărind lucrurile acestea de la începutul lor şi având astfel o cunoaştere exactă, a găsit potrivit să scrie metodic lui Teofil, pentru ca acesta să aibă certitudinea lucrurilor în care fusese instruit. În felul acesta Dumnezeu a purtat de grijă pentru instruirea Bisericii în întregime, prin învăţătura conţinută în tabloul vieţii lui Isus pe care o datorăm acestui om al lui Dumnezeu, care, mişcat personal de motive creştine, a fost călăuzit şi inspirat de Duhul Sfânt pentru binele tuturor celor credincioşi*.
* Perfecta armonie dintre motive şi inspiraţie, pe care necredincioşii au vrut să le pună în contradicţie, se găseşte pe fiecare pagină a Cuvântului; astfel aceste două lucruri (motivele pentru care un lucru a fost scris şi inspiraţia în scrierea acelui text) nu sunt incompatibile decât în spiritul limitat al acelora care nu cunosc căile lui Dumnezeu. Nu poate oare Dumnezeu să dea o motivaţie şi în această motivaţie să angajeze un om să întreprindă o lucrare anume, iar apoi să-l dirijeze perfect şi absolut pe omul acela în tot ceea ce face? Chiar dacă motivul pentru care se face lucrarea ar fi un gând omenesc (ceea ce nu cred), n-ar putea Dumnezeu dacă ar dori, să vegheze asupra îndeplinirii acelui lucru, pentru ca rezultatul să fie în întregime potrivit voii Sale?
Primele descoperiri ale unor evenimente miraculoase; Zaharia şi Elisabeta
În versetul 5, evanghelistul începe cu prezentarea descoperirilor Duhului lui Dumnezeu în legătură cu aceste evenimente de care depindea în întregime şi starea poporului Său şi a lumii întregi, şi în care Dumnezeu urma să fie glorificat pentru eternitate.
Descrierea ne prezintă apoi atmosfera iudaică, în mijlocul instituţiilor iudaice: poruncile iudaice ale Vechiului Testament, gândurile şi aşteptarea care se legau de acestea şi care formau cadrul în care marele şi solemnul eveniment este plasat. Irod, împăratul iudeilor, este acela în timpul căruia se întâmplă aceste lucruri; întâlnim apoi un preot din una din cele douăzeci şi patru de cete, un om drept şi integru, pe care îl găsim la începutul descrierii. Soţia lui era dintre fiicele lui Aaron şi împreună erau oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără reproş în poruncile şi în toate rânduielile Domnului (Yahve). Totul în ceea ce-i privea era în regulă înaintea lui Dumnezeu potrivit Legii, în sens iudaic; dar ei nu se bucurau de binecuvântarea dorită de orice iudeu: nu aveau nici un copil. Totuşi aşa era în căile obişnuite (dacă se poate spune aşa) ale lui Dumnezeu în guvernarea Sa în mijlocul poporului Său: să împlinească binecuvântarea manifestând slăbiciunea instrumentului de care Se slujeşte; slăbiciune care, în gândurile omeneşti, era de natură să îndepărteze orice speranţă. Aşa fusese istoria Sarei, a Rebecăi, a Anei şi a multor altora despre care Cuvântul ne vorbeşte pentru a ne învăţa căile lui Dumnezeu.
Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune
Binecuvântarea aceasta, obiect al cererilor adesea expuse de către preotul acesta evlavios înaintea lui Dumnezeu, nu îi fusese acordată până atunci: împlinirea întârzia. Dar acum, în clipa în care pentru a-şi exercita slujba sa obişnuită, Zaharia se apropia pentru a aduce tămâia care, potrivit Legii, trebuia să se înalţe (imaginea mijlocirii Domnului) ca un parfum plăcut înaintea lui Dumnezeu, şi în timp ce poporul se ruga în afara Locului Sfânt, îngerul Domnului se prezintă preotului la dreapta altarului pentru arderea tămâiei (versetul 8 şi următoarele). La vederea acestui personaj glorios, tulburarea pune stăpânire pe duhul lui Zaharia; dar îngerul îl încurajează, spunându-i că îi aduce veşti bune şi făcându-i cunoscut faptul că cererile i-au fost ascultate, acele cereri care fuseseră mult timp prezentate lui Dumnezeu şi în aparenţă fără rezultat: „Nu te teme, Zaharia, pentru că cererea ta a fost ascultată şi soţia ta Elisabeta îţi va naşte un fiu şi îi vei pune numele Ioan“, adică „favoarea Domnului“. „Şi va fi pentru tine un motiv de bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui.“ Acest copil avea să bucure inima multor oameni, dar nu numai din poziţia sa de fiu al lui Zaharia. Domnul îi dă acest copil lui Zaharia, iar „el va fi mare înaintea Domnului“; va fi nazireu „umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale“. Şi astfel va întoarce inima multor copii ai lui Israel către Domnul Dumnezeul lor. Va merge înaintea Domnului în duhul lui Ilie şi cu aceeaşi putere pentru a restabili ordinea morală în Israel, chiar în izvoarele ei, pentru a aduce pe cei neascultători la gândirea celor drepţi şi pentru a pregăti Domnului un popor cu o atitudine de inimă potrivită.
Duhul lui Ilie
„Duhul lui Ilie“ era un zel ferm şi arzător pentru gloria Domnului şi pentru restabilirea prin pocăinţă a relaţiilor dintre Israel şi Domnul. Inima lui Ioan era profund interesată de această legătură dintre popor şi Dumnezeu, potrivit puterii şi gloriei acestei legături, dar el era în acelaşi timp conştient de starea de decadenţă a poporului şi înţelegea şi drepturile lui Dumnezeu care decurgeau din aceste relaţii. Pentru că, într-adevăr, deşi harul lui Dumnezeu faţă de popor li-l trimisese pe Ioan, totuşi duhul lui Ilie era un duh legal într-un anumit sens; el vorbea despre drepturile lui Dumnezeu în judecată. Harul deschidea uşa către pocăinţă; harul, dar nu harul suveran care aduce mântuirea, ci harul care pregăteşte calea spre mântuire. Ioan este aici comparat cu Ilie din punct de vedere al puterii morale a slujbei sale de chemare la pocăinţă, în scopul acesta de a-l aduce înapoi pe Israel la Yahve. Iar Yahve, într-adevăr, se afla acolo în persoana Domnului Isus.
Lipsa de credinţă a lui Zaharia este folosită de Dumnezeu; evlavia Elisabetei
Dar credinţa lui Zaharia în Dumnezeu şi în bunătatea Sa nu era - caz frecvent - la înălţimea cerinţelor Domnului; şi când această cerere este ascultată la o vârstă care făcea necesară o intervenţie particulară a puterii lui Dumnezeu, el nu ştie să calce pe urmele lui Avraam sau ale Anei şi întreabă cum s-ar putea face aceasta.
Bunătatea lui Dumnezeu găseşte în lipsa de credinţă a slujitorului Său o ocazie pentru a da o pedeapsă instructivă pentru el şi pentru popor, precum şi o dovadă că Zaharia a fost vizitat de sus: Zaharia va rămâne mut până în clipa în care Cuvântul Domnului se va împlini; iar semnele pe care le face faţă de poporul mirat de lunga lui şedere în Locul Sfânt, sunt o explicaţie a acelui eveniment.
Cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte în favoarea lui Zaharia; iar Elisabeta, recunoscând mâna bună a Domnului care o binecuvântase, se ascunde cu acel tact care ţinea de evlavia ei. Harul care o binecuvânta n-o făcea insensibilă la acele lucruri care ar fi fost o ruşine în Israel şi, chiar dacă această ruşine fusese îndepărtată, ochii oamenilor puteau vedea urmele ei tocmai prin împrejurările supranaturale ale binecuvântării care îi fusese acordată. Este în aceasta un simţământ just potrivit unei femei sfinte. Dar lucrurile ţinute pe drept departe de oameni au toată valoarea înaintea lui Dumnezeu. Iar Elisabeta este vizitată de mama Domnului în locul unde se retrăsese.
Naşterea Mântuitorului este anunţată Mariei
Aici scena se schimbă pentru a-L introduce pe Domnul Însuşi în această imagine minunată care se desfăşoară înaintea ochilor noştri. Dumnezeu, care pregătise toate dinainte, trimite acum un vestitor pentru a anunţa Mariei naşterea Mântuitorului. În acel loc la care oamenii s-ar fi gândit cel mai puţin, în acel loc al cărui renume ar fi fost suficient în ochii lumii pentru condamnarea tuturor celor care ieşeau de acolo, o tânără fată necunoscută lumii bune din acea vreme era logodită cu un sărman tâmplar; numele ei era Maria. Însă în Israel totul era nelalocul lui: tâmplarul era din casa lui David. Iar promisiunile lui Dumnezeu pe care El niciodată nu le uită şi care îi implică întotdeauna pe cei care sunt obiecte ale acestor promisiuni, găsesc aici locul împlinirii lor; puterea şi afecţiunile lui Dumnezeu se îndreaptă spre locul acesta potrivit energiei lor divine. Ce conta dacă Nazaretul era mare sau mic; acesta nu era decât un prilej ca să se arate că Dumnezeu nu aşteaptă nimic de la om, ci omul trebuie să aştepte totul de la Dumnezeu! Gabriel este trimis la Nazaret, „la o fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din casa lui David“ (versetul 27).
Harul suveran este manifestat
Naşterea lui Ioan fusese pentru Zaharia un răspuns la rugăciunile lui - Dumnezeu era credincios în bunătatea Sa faţă de un popor care aşteaptă totul de la El. Dar aici este o vizită a harului suveran: Maria, un vas ales, găsise în sensul acesta har înaintea ochilor lui Dumnezeu; ea era favorizată* de harul suveran - şi binecuvântată între femei. Ea urma să conceapă şi să nască un Fiu pe care Îl va numi Isus. „Iată, vei concepe în pântecele tău şi vei naşte un Fiu, şi Îl vei numi Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiu al Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul tatălui Său David. Şi El va împărăţi peste casa lui Iacov pentru totdeauna şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (versetele 31-33).
* Expresiile „ai găsit har“ (versetul 30) şi „favorizată prin har“ [lit. hăruită] (versetul 28), n-au nicidecum aceeaşi semnificaţie. În mod personal Maria găsise har, aşa încât nu trebuia să se teamă; dar Dumnezeu în suveranitatea Sa, îi acordase acest har, această favoare imensă de a fi mama Domnului; prin aceasta era obiectul favorii suverane a lui Dumnezeu.
Naşterea Copilului prezentată de Duhul Sfânt în două feluri
Vom observa că subiectul pus aici înaintea ochilor noştri prin Duhul Sfânt este naşterea Copilului, aşa cum avea El să fie aici în lume, născut din Maria: Acela care Se va naşte. Învăţătura Duhului Sfânt în această privinţă este divizată în două părţi: una privindu-L pe Copilul care Se va naşte; cealaltă cu referire la modul în care va fi conceput şi la gloria care va decurge din aceasta. Ceea ce ni se prezintă aici nu este doar natura divină a lui Isus, Cuvântul care era Dumnezeu şi care S-a făcut trup, ci ceea ce era născut din Maria şi felul cu totul deosebit în care a avut loc această naştere. Ştim bine că este vorba de acelaşi Mântuitor preţios şi divin proclamat de apostolul Ioan; tot despre El se vorbeşte şi în Luca; dar El este prezentat aici sub un alt aspect de un interes infinit pentru noi, iar noi trebuie să-L privim şi în această lumină în care Duhul Sfânt Îl prezintă ca fiind născut din fecioara Maria în mijlocul acestei lumi a lacrimilor.
Domnul Isus, Om adevărat
Să ne ocupăm mai întâi de versetele 31-33. Cel care fusese vestit de înger era un Copil conceput cu adevărat în pântecele Mariei, care L-a născut la timpul rânduit pentru firea omenească, rânduială lăsată de Dumnezeu Însuşi: ea L-a purtat până la termen şi L-a născut. Aceasta nu ne spune încă nimic cu privire la modul cum s-au făcut aceste lucruri: ci este doar descoperirea faptului în sine, fapt care are o importanţă pe care nu o putem măsura sau exagera: El era cu adevărat şi în realitate om născut ca noi dintr-o femeie, bineînţeles neavând aceeaşi sursă sau aceeaşi manieră de concepţie, dar nu vorbim încă despre aceasta, ci accentuăm aici realitatea existenţei Sale ca Om. Era, s-o spunem încă o dată, o Persoană cu adevărat şi în realitate omenească. Mai sunt descrise şi alte lucruri care se raportează la Persoana Aceluia care urma să Se nască. Numele Lui va fi Isus, adică „Yahve Mântuitorul“: El Se va manifesta sub caracterul acesta şi cu putere, pentru că El era cu adevărat Cel al Cărui nume îl purta.
Copilul născut ca Om este Fiul Celui Preaînalt
Iar aici acest Mântuitor nu este prezentat în legătură cu faptul că „va mântui pe poporul Său de păcatele sale“, ca în Matei, unde găsim manifestarea puterii Domnului, a Dumnezeului lui Israel faţă de acest popor în împlinirea promisiunilor făcute lor. Aici vedem că Isus are dreptul la acest nume; dar titlul divin rămâne ascuns sub forma unui nume personal; pentru că Luca ni-L prezintă pe Domnul ca Fiu al Omului, care păstra bineînţeles puterea Sa divină.
Apoi, potrivit cuvintelor îngerului, Cel care Se va naşte „va fi mare“; şi născut în lumea aceasta, El „va fi numit Fiu al Celui Preaînalt“. Înainte de a fi lumea, El era Fiul Tatălui; dar, născut în această lume, Copilul acesta, aşa cum va fi pe pământ, va fi numit Fiu al Celui Preaînalt, titlu pe care va demonstra că are dreptul să-l poarte, atât prin faptele Sale cât şi prin tot ce dovedea ceea ce era El în fiinţa Sa. Gând preţios şi plin de glorie pentru noi! Un Copil născut dintr-o femeie Se bucură pe bună dreptate de acest nume, suprem şi glorios pentru Cineva care avea poziţia unui om şi era cu adevărat om înaintea lui Dumnezeu. „Fiul lui David“; împărăţia lui fără sfârşit şi gloria lui Dar Cel care avea să Se nască Se afla în relaţie şi cu alte lucruri: Dumnezeu Îi va da tronul lui David, tatăl Său. Din nou vedem lucrul acesta, anume că El este privit ca Om născut în lumea aceasta. Tronul lui David, tatăl Său, Îi aparţine: Dumnezeu I-l va da. El are dreptul, prin naştere, la moştenirea promisiunilor pământeşti care, în ceea ce priveşte Împărăţia, se concentrau în familia lui David; dar toate se vor împlini după gândurile şi puterea lui Dumnezeu. El va împărăţi „peste casa lui Iacov“, nu numai peste Iuda, în virtutea unei puteri trecătoare şi a unei vieţi efemere, ci „pentru totdeauna şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (versetul 33) - într-adevăr, aşa cum Daniel spusese (Daniel 2:44 ), Împărăţia aceasta „nu va fi nimicită niciodată“ şi „nu va trece la un alt popor“, ci va fi întemeiată potrivit planurilor lui Dumnezeu, care nu se schimbă, potrivit puterii Sale care este întotdeauna suficientă. Până în momentul în care va da Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, Isus va exercita o domnie indiscutabilă pe care, atunci când toate vor fi împlinite, o va da lui Dumnezeu, dar forţa acestei împărăţii nu va scădea nici o clipă atât timp cât se va afla în mâinile Sale. Aşa urma să fie Copilul care Se va naşte, acest Copil cu adevărat născut într-un mod miraculos ca om. Pentru cel care ştia să înţeleagă numele Său, El era Yahve Mântuitorul şi avea să fie Împărat peste casa lui Iacov, potrivit unei puteri desăvârşite, până când ea se va contopi cu puterea veşnică a lui Dumnezeu ca atare*.
* [Dumnezeu este privit aici ca Trinitate]
Întrebarea Mariei; credinţa ei
Marele subiect al revelaţiei date de înger Mariei este faptul că un Copil va fi conceput şi născut: la aceasta se adaugă gloria care Îi aparţine în urma acestei naşteri. Dar Maria nu înţelege modul cum acest Copil va fi conceput; şi Dumnezeu îi permite să-l întrebe pe înger cum se vor întâmpla acestea. Întrebarea Mariei era după voia lui Dumnezeu; nu cred că aici ea dovedeşte lipsă de credinţă. Zaharia ceruse constant un fiu şi el cerea puterea şi bunătatea lui Dumnezeu pentru a-i împlini cererile; iar la un moment dat printr-o declaraţie pozitivă a lui Dumnezeu, el este adus în situaţia în care nu trebuia decât să o creadă, dar tocmai aceasta el nu o face; şi în fond era vorba cu adevărat de exercitarea puterii extraordinare a lui Dumnezeu, dar care avea să se exercite într-o ordine naturală a lucrurilor. Maria însă pune întrebarea cu o sfântă încredere şi vrea să ştie din moment ce Dumnezeu o favorizase, cum s-ar putea împlini, în afara oricărei ordini fireşti, lucrul care îi fusese vestit. Ea nu se îndoieşte sub nici o formă de împlinirea acestui lucru*; ea întreabă cum se vor împlini lucrurile, din moment ce desfăşurarea lor va fi în afara orânduielii fireşti.
* Vedeţi la versetul 45, ce spune Elisabeta: „Fericită este cea care a crezut“.
Îngerul îşi continuă misiunea sa, comunicând Mariei răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea aceasta care în căile lui Dumnezeu a fost, datorită răspunsului pe care l-a primit, o ocazie de a descoperi ceva despre conceperea miraculoasă a lui Isus. Era vorba de naşterea Sa din fecioara Maria: despre aceasta vorbea îngerul. Domnul Isus era Dumnezeu şi devenea om. Această Persoană născută din fecioara Maria şi care a umblat aici jos, pe pământ, era Dumnezeu şi devenise om. Dar aici este adăugat la aceste gânduri şi modul în care conceperea avea să aibă loc: conceperea miraculoasă a Aceluia care S-a născut pentru a fi ceea ce a fost în lumea aceasta. Potrivit cuvintelor îngerului, Duhul Sfânt avea să vină asupra Mariei şi să lucreze cu putere asupra acestui vas de lut, fără voinţa vasului însuşi şi fără voinţa vreunui alt om. Dumnezeu este deci sursa de viaţă a Copilului promis Mariei, pe care avea să-L nască în această lume; şi prin puterea Sa a ieşit Copilul din pântecele Mariei, al acestei femei alese de Dumnezeu: „puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu“ (versetul 35). Sfânt prin naştere, conceput prin intervenţia puterii lui Dumnezeu lucrând asupra Mariei, putere care era principiul divin al existenţei Sale aici jos, în această lume, Cel care Îşi începea astfel existenţa, acest rod al pântecelui Mariei, va purta cu Sine şi titlul de Fiu al lui Dumnezeu; „Sfântul“ care Se va naşte din Maria va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Nu este vorba aici despre doctrina relaţiei veşnice între Fiul şi Tatăl; Evanghelia după Ioan, Epistola către Evrei şi cea către Coloseni stabilesc acest adevăr preţios şi îi dezvăluie importanţa; însă aici se vorbeşte despre faptul că El a fost născut în virtutea unei conceperi miraculoase şi că din acest motiv El este numit Fiu al lui Dumnezeu.
Îngerul vesteşte Mariei binecuvântarea dată Elisabetei
Apoi îngerul vesteşte Mariei binecuvântarea dată Elisabetei prin atotputernicia lui Dumnezeu; şi în faţa voinţei Dumnezeului ei, Maria se înclină supusă faţă de planurile Sale, ca vas al împlinirii acestora, recunoscând în acestea o înălţare a ei; dar ea rămânea un instrument pasiv, având de ocupat doar locul supunerii faţă de ceea ce voia Dumnezeu. Aceasta era gloria sa, prin favoarea Dumnezeului ei.
Se potrivea însă ca minunile să însoţească şi să dea o dreaptă mărturie faţă de această intervenţie miraculoasă a lui Dumnezeu. Comunicarea din partea îngerului nu rămâne fără rod în inima Mariei şi, în cursul unei vizite la Elisabeta, ea va recunoaşte aceste căi minunate ale lui Dumnezeu. Evlavia fecioarei se arată aici într-un fel mişcător. Intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu a smerit-o, în loc s-o facă să se înalţe: ea a privit spre Dumnezeu şi nu spre ea însăşi în lucrurile care se întâmplaseră; şi mai mult, măreţia acestei minuni L-a adus pe Dumnezeu atât de aproape de ea, încât s-a pierdut cu totul din vedere pe sine însăşi. Ea se pleacă în faţa voinţei sfinte; dar în toate acestea Dumnezeu este prea aproape de inima ei, pentru ca să se privească pe ea însăşi ca un lucru important.
Maria o vizitează pe Elisabeta
Vizita pe care o primeşte Elisabeta din partea mamei Domnului ei era un lucru pe care Maria trebuia să-l facă din moment ce îngerul o vizitase pe soţia lui Zaharia (şi îngerul vestise acest lucru Mariei), iar Maria se interesa de lucrurile lui Dumnezeu, pentru că El era aproape de inima ei, prin harul care o vizitase. Condusă de Duhul Sfânt în inima şi în afecţiunile ei, Elisabeta, vorbind prin acest Duh, recunoaşte gloria care aparţinea Mariei, în virtutea favorii pe care i-o făcuse Dumnezeu de a o alege să fie mama Domnului ei. Sub influenţa aceleiaşi inspiraţii, ea recunoaşte de asemenea credinţa evlavioasă a Mariei şi îi vesteşte împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu i-o făcuse. Tot ceea ce se petrecea este o mărturie strălucită dată Aceluia care avea să Se nască în mijlocul lui Israel şi al oamenilor - atunci inima Mariei se revarsă în mulţumiri. Ea recunoaşte pe Dumnezeu, Mântuitorul ei, în harul care a umplut-o de bucurie şi recunoaşte propria ei micime, imagine a stării rămăşiţei lui Israel, micime care servea ca ocazie pentru intervenţia măreţiei lui Dumnezeu, intervenţie însoţită de o mărturie deplină cu privire la faptul că toate se întâmplau din partea Lui. Oricare ar fi fost evlavia potrivită unui instrument pe care El îl folosea, evlavie care se găsea într-adevăr la Maria, acest instrument nu era mare decât în măsura în care se ascundea, pentru că atunci Dumnezeu era totul şi intervenea prin Maria pentru manifestarea căilor Sale minunate. Dacă ar fi făcut ceva de la ea însăşi şi-ar fi pierdut locul, dar n-a făcut nimic de felul acesta. Dumnezeu a păzit-o prin har pentru ca gloria Sa să fie deplin desfăşurată prin evenimentul divin. Iar Maria recunoaşte harul acesta şi recunoaşte în acelaşi timp că tot ce se întâmpla faţă de ea era har.
Caracterul şi aplicaţia gândurilor care umplu inima Mariei sunt în întregime iudaice. Cântarea seamănă cu cea a Anei (1. Samuel 2:54-55 ), care celebrează profetic aceeaşi intervenţie divină. Dar Maria, trebuie să remarcăm, merge până la promisiunile făcute părinţilor, şi nu lui Moise; iar ea vorbeşte despre întreg Israelul. Vedem în cuvintele sale puterea lui Dumnezeu care se desăvârşeşte în slăbiciune, când omul nu mai are nici o resursă şi când toate sunt împotrivă. Acesta este momentul potrivit pentru Dumnezeu; şi pentru aceasta Îi trebuie instrumente slabe, pentru ca El să fie totul.
Să mai remarcăm un lucru şi anume faptul că nu se spune că Maria ar fi fost umplută de Duhul Sfânt; şi aceasta mi se pare că este o distincţie care o onorează. Duhul Sfânt umpluse pe Elisabeta şi pe Zaharia într-un mod excepţional; dar, deşi nu ne putem îndoi că Maria era sub influenţa Duhului Sfânt, răspunsul ei venea dintr-un efect mai interior al acţiunii acestui Duh, care era şi mai mult în relaţie cu propria ei credinţă, cu propria ei evlavie şi cu relaţiile obişnuite din inima sa faţă de Dumnezeu, formate prin această credinţă şi evlavie. Maria se exprimă în consecinţă în termeni care erau tot mai mult vocea propriilor ei sentimente. Ea mulţumea pentru bunătatea şi favoarea al căror obiect era, ea de condiţie atât de joasă, şi aceasta în relaţie cu speranţele şi binecuvântările lui Israel. În toate acestea mi se pare că este o potrivire mişcătoare cu harul minunat care fusese făcut Mariei. Repet, Maria este mare atât timp cât nu este nimic; dar, fiind favorizată de Dumnezeu într-un mod fără egal, toate generaţiile o vor numi fericită. Iar în cântarea aceasta pe care o citim, evlavia Mariei şi ceea ce exprimă ea au un caracter personal, fiind un răspuns către Dumnezeu, mai degrabă decât o descoperire din partea Lui; Maria în această cântare se limitează clar la ceea ce pentru ea trebuia să fie sfera acestei evlavii, şi anume Israelul, speranţele şi promisiunile făcute acestui popor. Ea aşteaptă, aşa cum am văzut, cele mai înalte împliniri ale relaţiilor lui Dumnezeu cu Israel; dar nu depăşeşte această sferă.
Dumnezeu cunoaşte evlavia manifestată în taină
Maria rămâne trei luni lângă Elisabeta, femeia binecuvântată de Dumnezeu, mama aceluia care va fi glasul lui Dumnezeu în pustie; apoi ea se retrage pentru a-şi urma cu smerenie propria cale, pentru ca scopurile lui Dumnezeu să se împlinească. Ce poate fi mai frumos în sine decât acest tablou al discuţiilor dintre aceste femei evlavioase, necunoscute lumii, dar instrumente ale harului lui Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale glorioase şi infinite prin consecinţele lor. Ele se ascund şi se mişcă într-o scenă în care nu intră nimic decât evlavia şi harul; dar Dumnezeu este acolo, necunoscut în mijlocul lumii, cum necunoscute erau şi aceste femei, dar pregătind şi împlinind ceea ce îngerii doresc să privească deplin. Toate acestea se petrec în umbră, departe de o lume care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; dar inimile acestor femei evlavioase vizitate de Dumnezeu şi atinse de harul Său răspund prin evlavia lor reciprocă la aceste vizite minunate de sus. Iar harul lui Dumnezeu se reflecta într-un mod real şi liniştit în inima Mariei, care recunoştea mâna Sa, măreţia Sa, şi se încredea în bunătatea Sa, supunându-se voii Sale. Este o favoare pentru noi să putem avea acces la scena aceasta de unde lumea a fost exclusă din cauza necredinţei ei şi a înstrăinării ei de Dumnezeu, şi unde Dumnezeu a putut să lucreze atât de minunat.
Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, se naşte; Zaharia vesteşte în mod public venirea Domnului
Dar ceea ce evlavia recunoaşte în secret prin credinţă în acele aspecte ale vizitelor din partea lui Dumnezeu, trebuie totuşi să fie manifestat şi în faţa oamenilor. Fiul lui Zaharia şi al Elisabetei se naşte, iar tatăl lui, ascultător de cuvântul îngerului, încetează de a mai fi mut (versetul 57 şi următoarele); el anunţă venirea Vlăstarului lui David, a cornului mântuirii lui Israel, în casa împăratului ales, pentru a împlini toate promisiunile făcute părinţilor şi toate profeţiile prin care Dumnezeu anunţase binecuvântarea viitoare a poporului Său. Copilul pe care Dumnezeu l-a dat lui Zaharia şi Elisabetei va merge înaintea Domnului pentru a-I pregăti calea; pentru că Fiul lui David este „Yahve care vine“, potrivit promisiunilor şi cuvântului prin care Dumnezeu anunţase manifestarea gloriei Sale.
Vizitarea lui Israel de către Yahve, sărbătorită prin gura lui Zaharia, cuprinde întreaga binecuvântare a mileniului. Acest lucru stă în legătură cu prezenţa lui Isus pe pământ, care aduce în Persoana Sa siguranţa împlinirii binecuvântărilor. Toate promisiunile sunt „Da şi Amin“ în El. Toate profeţiile Îl prezintă înconjurat de gloria care se va manifesta în acea vreme (mileniul), şi Îl prezintă pe El ca fiind izvorul din care vor ţâşni aceste binecuvântări. Avraam se bucura la vederea zilei glorioase a lui Hristos - aşa lucrează întotdeauna Duhul Sfânt când este vorba de împlinirea promisiunii în putere: merge cu descrierea până la punctul culminant al efectului lucrării lui Dumnezeu. Diferenţa aici stă în faptul că nu mai este vorba de bucurii vestite pentru un viitor îndepărtat, viitor în care urma să Se nască un Hristos sau un Copil care să aducă aceste zile de bucurie, şi toate acestea în timpuri încă ascunse din cauza îndepărtării lor; ci Hristosul este acolo la uşă, şi într-adevăr prezenţa Sa este sărbătorită. Ştim că, datorită faptului că a fost respins şi fiind acum absent, împlinirea acestor lucruri este în mod obligatoriu amânată până la revenirea Sa. Dar ceea ce va împlini toate aceste lucruri este prezenţa Sa; toate se leagă de prezenţa Sa aici pe pământ.
Vom constata de asemenea că acest întâi capitol se încadrează în limitele stricte ale promisiunilor făcute lui Israel, adică părinţilor. Aici găsim preoţii, pe Mesia, pe înainte mergătorul Acestuia, promisiunile făcute lui Avraam, legământul promisiunii şi jurământul lui Dumnezeu. Nu este vorba de lege, ci de speranţa lui Israel bazată pe promisiune, pe legământ şi pe jurământul lui Dumnezeu, confirmată de profeţi şi care îşi găseşte realizarea în naşterea lui Isus, Fiul lui David. Repet, nu este vorba de lege, ci de Israel sub binecuvântare, care nu se împlinise încă, bineînţeles, dar Israelul în aceste relaţii de credinţă cu Dumnezeul care urma să împlinească toate aceste lucruri. Oricum, nu este vorba decât de Dumnezeul lui Israel, de lucrurile care se petreceau prin har numai între El şi poporul Său.
sursa: https://comori.org/