Evanghelia după Ioan. Capitolul 7 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Împlinirea simbolică a sărbătorii corturilor

Aici fraţii lui Isus după carne, încă cufundaţi în necredinţă, au dorit ca, dacă el făcea lucruri aşa de mari, să Se arate lumii. Dar încă nu venise timpul ca să facă acest lucru, pentru că El urmează să Se arate la împlinirea a ceea ce este simbolizat prin sărbătoarea Corturilor. Paştele preînchipuia crucea; Cincizecimea, coborârea Duhului Sfânt, dar ceea ce simbolizează sărbătoarea Corturilor încă nu s-a împlinit. Această ultimă sărbătoare avea loc după seceriş şi după culesul viilor şi facerea mustului şi, cu ocazia acestei sărbători, Israel comemora pelerinajul din trecut pentru a ajunge să intre în odihna lui Dumnezeu, care le dăduse ţara făgăduinţei. Astfel, împlinirea acestui simbol al sărbătorii Corturilor îşi va afla împlinirea după executarea judecăţilor, atât a judecăţilor de despărţire a celor buni de cei răi, cât şi a judecăţilor de pură răzbunare*, când Israel va fi din nou în ţara lui şi în posesia tuturor binecuvântărilor promise. În acea vreme Isus Se va arăta lumii, dar în momentul din Evanghelie de care ne ocupăm acum încă nu venise  timpul pentru aşa ceva. Până la manifestarea Sa înaintea lumii, El, fiind înălţat la cer (versetele 33,34), le-a trimis credincioşilor Duhul Sfânt (versetele 38,39).

* Secerişul este o judecată pentru despărţire, fiind despărţită neghina de grâul cel bun, iar teascul pentru scos mustul este o imagine a judecăţii pentru răzbunare. În primul caz vor fi doi într-un pat, şi unul va fi luat iar celălalt lăsat, dar teascul reprezintă  numai mânia, ca în  Isaia 63 şi Apocalipsa 14 .

Trebuie remarcat faptul că aici nu este pomenită Cincizecimea, ci se trece de la Paştele din capitolul 6, la sărbătoarea Corturilor din capitolul 7,de vreme ce Cincizecimea reprezenta coborârea Duhului Sfânt asupra credincioşilor. După cum am spus mai înainte, această Evanghelie are ca subiect o Persoană divină pe pământ şi nu omul în cer. Se vorbeşte totuşi de venirea Duhului Sfânt ca substitut al celei de-a opta zi, cea din urmă, a sărbătorii Corturilor. Cincizecimea presupune că Isus este înălţat în ceruri.

Duhul Sfânt prezentat ca nădejde a credinţei la acel timp

Isus prezintă  totuşi  poporului  acest  dar  al  Duhului  Sfânt ca speranţă a credinţei în timpul acela când le vorbea, dacă Dumnezeu le trezea inimile. Dacă îi era cuiva sete, el trebuia să vină la Isus şi să bea, ceea ce nu numai că îi potolea setea, ci din omul lăuntric, din sufletul lui, aveau să curgă râuri de apă vie; aşa venea la El prin credinţă sufletul însetat, pentru a-şi satisface nevoile. Prin credinţa în Isus nu numai că Duhul avea să fie un izvor care, din omul lăuntric, ţâşneşte în viaţa eternă, ci şi un izvor care va curge din belşug din cel credincios pentru a-i înviora pe toţi cei însetaţi.

Trebuie să remarcăm că Israel a băut apă în pustiu înainte de a ţine sărbătoarea Corturilor, dar Israel a avut atunci doar o simplă apă de băut şi ei nu au avut sursa de viaţă în ei înşişi, pentru că apa a curs din stâncă. Sub har, chiar dacă credinciosul nu este el însuşi un izvor, din el curg râuri. Totuşi aceasta nu urma să aibă loc decât când Isus avea să fie glorificat, şi numai pentru cei care erau deja credincioşi. Domnul nu vorbeşte aici despre lucrarea de regenerare, ci despre darul făcut celor care au credinţă, şi, mai mult, Isus spune că, la adevărata sărbătoare a Corturilor, El Se va arăta lumii. Dar nu acesta este subiectul pe care Duhul Sfânt, astfel primit, îl are în vedere aici în mod special; pentru că Duhul Sfânt este dat în relaţie cu gloria lui Isus în perioada în care El este ascuns de ochii lumii. Domnul vesteşte acest dar în cea de-a opta zi a sărbătorii, fapt care face ca privirea credinţei să  treacă  dincolo de odihna sabatică a acestei lumi, spre o altă perioadă – o nouă scenă de glorie.

Trebuie să reţinem că, deşi aici Duhul Sfânt este prezentat ca o putere care lucrează dând binecuvântare în exteriorul celui în care El locuieşte, prezenţa Lui în cel credincios este rodul setei personale, al nevoii resimţite de inima credinciosului, nevoie care-şi găseşte răspunsul numai în Hristos. Setea cuiva este o nevoie personală. Duhul Sfânt în noi ni-L descoperă pe Isus şi, locuind în noi, devine un râu în noi şi ajunge să fie apă vie şi pentru alţii.

Duhul iudeilor dat pe faţă

Se arată foarte clar spiritul iudeilor: ei căutau să-L omoare pe Domnul, iar Isus le-a spus că relaţiile Lui cu ei pe pământ aveau în curând să fie întrerupte (versetul 33). Nu era cazul să se grăbească aşa de tare să scape de El, pentru că apoi aveau să-L caute şi să nu-L mai găsească, pentru că El urma să meargă la Tatăl.

Aici se vede clar diferenţa dintre mulţime şi iudei, entităţi care sunt prezentate mereu ca distincte în această Evanghelie. Mulţimea nu înţelegea deloc de ce Isus vorbea despre dorinţa unora de a-L ucide, pe când iudeii erau uimiţi de îndrăzneala Lui, pentru că ei ştiau că la  Ierusalim se uneltea împotriva vieţii Lui. Dar încă nu Îi venise vremea. Au fost trimişi slujitori pentru a-L aduce, dar aceia s-au întors copleşiţi de cuvântările Lui, fără a-L putea lua cu ei  (versetul 45 şi următoarele). „A crezut în el vreunul dintre mai mari sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte legea, este blestemată“, răspund iritaţi fariseii, exprimându-şi astfel dispreţul faţă de popor (versetul 49). Nicodim a îndrăznit să aducă vorba despre ce era drept potrivit legii, iar aceasta l-a făcut să fie privit cu dispreţ. Apoi fiecare s-a dus acasă.

Isus, care nu a avut nicio casă până în momentul când S-a suit în locul de unde venise, a mers pe Muntele Măslinilor, în acel loc care este martor al agoniei Lui, al înălţării Sale, şi care va fi şi locul unde va reveni, acel loc unde se ducea adesea atunci când era la Ierusalim în timpul slujbei Sale pe pământ.

Poziţia în afara  iudaismului, aşa cum este prezentată ea în capitolele 5, 6 şi 7

Contrastul dintre învăţătura din acest capitol şi iudaism (chiar şi în ceea ce priveşte cele mai bune speranţe care umpleau viitorul pregătit de Dumnezeu pentru poporul Său pământesc) este prea evident, aşa că nu voi mai zăbovi asupra acestuia. Aici, ca peste tot, această Evanghelie Îl descoperă pe Isus afară din tot ceea ce aparţinea sistemului pământesc al iudaismului. În capitolul 6 a fost vorba despre moartea pe cruce pe pământ, în 7 este vorba despre gloria în cer, după ce iudeii au fost respinşi şi Duhul Sfânt i-a fost dat celui credincios. În capitolul 5, fiind Fiul lui Dumnezeu, Isus dă viaţa, iar în capitolul 6 este acelaşi Fiu, dar nu privit ca dând viaţa în mod divin şi judecând ca Fiu al Omului, ci ca Fiul coborât din cer şi care este smerit pe pământ, dar este adevărata pâine coborâtă din cer pe care o dă Tatăl. În această persoană smerită ei trebuiau să-L vadă pe Fiul pentru ca să trăiască. Apoi, fiind venit astfel şi luând acest chip de rob, fiind găsit la înfăţişare ca om, El S-a smerit (versetul 53) şi a suferit crucea ca Fiu al Omului. În capitolul 7, El este înălţat în glorie şi trimite Duhul Sfânt. Capitolul 5 prezintă titlurile Lui personale de glorie, iar capitolele 6 şi 7 prezintă lucrarea Lui şi Duhul dat ca dar celor credincioşi ca rezultat al faptului că El este acum glorificat în cer1, glorificare care este dovedită prin prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. În capitolele 8 şi 92 vedem cum sunt respinse atât mărturia lui Isus, cât şi lucrările Lui, şi vedem cum este tranşată relaţia dintre El şi iudei. Vom remarca faptul că în capitolele 5 şi 6 subiectul este viaţa: în capitolul 5 este vorba de viaţa dată în mod suveran şi divin de Cel care o posedă, iar în capitolul 6 sufletul, primindu-L pe Isus şi, prin credinţă, preocupându-se cu El, găseşte viaţa şi se hrăneşte din El, şi trăieşte prin El, prin harul Tatălui. Aceste două aspecte sunt net deosebite prin natura lor: Dumnezeu dă, iar omul, prin har, se hrăneşte. Pe de altă parte, capitolul 7 ni-L prezintă pe Hristos reîntorcându-Se la Cel  care L-a trimis, şi vesteşte înainte de plecare darul Duhului Sfânt, care va descoperi gloria în care este El, glorie descoperită în noi şi prin noi în caracterul ei ceresc. În capitolul 5, Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care dă  viaţa  în  puterea şi  voinţa  divină  absolută,  adică  arată ceea ce este  El şi nu locul unde este El. El este prezentat ca singurul judecător în calitate de Fiu al Omului. În capitolul 6, acelaşi Fiu, dar coborât din cer, în smerirea Lui, este obiect al credinţei; apoi  este prezentat ca Fiu al Omului, care după ce moare revine în cer. În capitolul 7 El încă nu Se descoperă lumii, iar Duhul Sfânt este dat în timpul cât El este glorificat în cer, ca Fiu al Omului, fără să ni se spună cum intră El acolo. În fine, capitolul 8, după cum am spus deja, ne arată cum a fost respins cuvântul lui Isus, iar capitolul 9 cum au fost respinse lucrările Lui. Dar este mai mult decât atât: gloriile personale ale Domnului, ale Cărui titluri se găsesc în capitolul 1, se reproduc şi sunt dezvoltate în tot ceea ce urmează, cu excepţia versetelor 36-51 din capitolul 1.

1 Această glorie este aici ceva subînţeles şi nu este prezentată pe larg, pentru că ea nu se poate găsi la sărbătoarea Corturilor, care reprezintă odihna lui Israel, iar Isus nu putea să Se arate lumii în acel moment, cum o va face la adevărata sărbătoare; dar, în loc ca El să Se arate, El dă Duhul Sfânt. Şi noi ştim că aceasta presupune poziţia pe care o are El în prezent, la care face aluzie capitolul 6.

2 Învăţătura din capitolul 9 continuă până la versetul 30 din capitolul 10.

În capitolele 5, 6 şi 7 am regăsit subiectele din versetele 14-34 din capitolul 1. Acum Duhul Sfânt revine la subiectul primelor versete din capitolul 1: Hristos este Cuvântul şi este viaţa, şi viaţa este lumina oamenilor. Cele trei capitole despre care am vorbit (5, 6, 7) prezintă ceea ce este El în har faţă de oameni, deşi anunţă drepturile Lui de a judeca.

sursa: https://comori.org/