Categorie: Cartile Bibliei
Pâinea vieţii
Acest capitol ni-L prezintă pe Domnul coborât din cer, umilit şi omorât, nu ca Fiu al lui Dumnezeu, una cu Tatăl, sursa vieţii, ci ca Acela care, fiind Yahve şi, în acelaşi timp, Profetul şi Împăratul, devine jertfă dar şi Preot în ceruri. Pâine a vieţii în întruparea Lui, El este hrană pentru cel credincios prin moartea Sa, iar prin înălţarea Lui este Obiectul viu al credinţei – acest ultim aspect fiind doar menţionat pe scurt, însă învăţătura din acest capitol este cuprinsă în ceea ce am spus mai înainte. Nu este vorba despre puterea divină care dă viaţa, ci despre Fiul Omului, venit în trup, ca Obiect al credinţei şi, prin aceasta, mijloc pentru susţinerea vieţii. Deşi această viaţă este anunţată prin chemarea harului, nu este prezentată intervenţia divină care dă viaţă cui vrea, ci credinţa care Îl primeşte pe Mântuitorul. În ambele situaţii El lucrează dincolo de limitele strâmte ale iudaismului. El dă viaţa cui doreşte El şi vine pentru a da viaţă lumii.
Domnul în contrast cu iudaismul
Domnul a rostit această cuvântare cu ocazia Paştelui, imagine simbolică a ceea ce urma El să facă prin moartea Lui, despre care vorbea atunci. Trebuie să remarcăm faptul că aceste capitole Îl prezintă pe Domnul şi adevărul care Îl descoperă, în contrast cu iudaismul, pe care Domnul îl părăseşte şi îl dă deoparte. În capitolul 5 este prezentată neputinţa legii cu poruncile ei, iar aici sunt prezentate binecuvântările pe care Domnul le dăduse ca promisiuni iudeilor pe pământ (Psalmul 132:15 ). Sunt de asemenea prezentate caracteristicile de Profet şi de Împărat care sunt întrunite în Mesia şi se împlinesc în relaţie cu iudeii, acestea fiind în contrast cu noua poziţie a lui Isus şi cu caracterul deosebit pe care îl capătă învăţătura Lui în urma respingerii Sale. Contrastul despre care vorbesc aici caracterizează fiecare subiect al acestei Evanghelii.
Profetul, preotul şi împăratul lui Israel
Să studiem acum acest capitol. Mai întâi Isus Se îngrijeşte de nevoile poporului, potrivit cu binecuvântarea promisă în Psalmul 132 , pe care Yahve Însuşi trebuia să o împlinească, căci El era Yahve, fapt pentru care poporul Îl recunoaşte pe Isus ca fiind „Profetul“ şi doreşte să-L ia cu forţa şi să-L facă Împăratul lor. El însă a refuzat această ofertă, pentru că nu putea să ia acea poziţie într-un mod carnal. Isus S-a retras deci singur la munte. Aceasta este o imagine a Lui ca Preot înălţat în cer. Acestea sunt cele trei caractere ale lui Mesia în Israel, dar cel din urmă are o aplicaţie deosebită mai ales pentru sfinţii din această perioadă, care sunt pe pământ şi sunt astfel continuatori în poziţia rămăşiţei credincioase. Domnul este în acelaşi timp Împărat şi Profet. Isus a părăsit poporul pentru a Se retrage deoparte pe un munte, act ce avea astfel semnificaţia poziţiei de Preot înălţat. Ucenicii s-au suit într-o corabie fără El, şi erau duşi încoace şi încolo pe mare. A venit întunericul – aceasta se va întâmpla rămăşiţei de pe pământ – şi Isus nu era cu ei. Totuşi, El a venit la ei şi a fost primit cu bucurie, şi imediat ce S-a aflat împreună cu ei, corabia a ajuns acolo unde voiau să meargă. Este o imagine izbitoare a rămăşiţei care are de străbătut un drum pe pământ în absenţa lui Hristos, la venirea Căruia sunt satisfăcute imediat toate dorinţele lor – binecuvântarea şi odihna*.
* Aplicaţia directă a acestor împrejurări este pentru rămăşiţa credincioasă, dar aşa cum am putut vedea din text, noi suntem – dacă putem spune aşa – în ceea ce priveşte mersul pe pământ, continuatori ai acestei rămăşiţe. Hristos este înălţat pentru noi, în timp ce noi suntem aici jos în furtună. Următoarea parte a capitolului, cea cu privire la pâinea vieţii, are aplicaţie directă pentru noi, fiind vorba de lume şi nu de Israel, pentru că, deşi Hristos este pentru Israel ca şi Aaron dincolo de perdeaua dinăuntru, de vreme ce El este înălţat la cer, sfinţii au un caracter ceresc.
Fiul Omului în umilinţă pe pământ
Partea de mai înainte a capitolului ni L-a prezentat pe Domnul ca Profet pe pământ, neluând încă poziţia de Împărat (aceasta se va petrece după ce El va reveni pe pământ la rămăşiţa credincioasă). Acesta este cadrul istoric a ceea ce era El atunci şi a ceea ce va fi, iar ce urmează în acest capitol ne învaţă ce este El acum pentru credinţă. Ni se prezintă adevăratul Lui caracter şi scopul lui Dumnezeu, care L-a trimis în afara lui Israel, potrivit cu harul suveran. Poporul L-a căutat, dar adevărata lucrare pe care o recunoaşte Dumnezeu este aceea de a crede în Cel care L-a trimis. Astfel omul capătă acea hrană pentru viaţa eternă, hrană pe care trebuia să o dea Fiul Omului (sub acest caracter Se prezintă aici Isus, în timp ce în Ioan 5 S-a prezentat ca Fiul lui Dumnezeu), pentru că asupra Lui Şi-a pus Tatăl pecetea. Isus luase această poziţie smerită de Fiu al Omului aici pe pământ, fusese botezat de Ioan, apoi, în acest caracter, Tatăl L-a pecetluit, Duhul Sfânt coborând asupra Lui.
Adevărata pâine din cer
Mulţimea I-a cerut un semn de felul manei (versetul 30 şi următoarele), dar El Însuşi era adevăratul semn, dovada certă a bunătăţii lui Dumnezeu, despre care mana fusese doar o mărturie trecătoare. El este adevărata mană, pentru că Moise nu le putuse da pâinea cerească a vieţii: părinţii lor au murit chiar în pustiul în care mâncaseră mana; dar în acest moment Tatăl le dădea adevărata pâine din cer. Aici trebuie să remarcăm faptul că Fiul lui Dumnezeu nu este prezentat ca fiind Cel care oferă, care este sursa şi Dăruitorul suveran al vieţii, care dă viaţa cui vrea El, ci este înfăţişat ca Obiectul credinţei, din care se hrăneşte credinciosul, în care găseşte viaţa, din care îşi întreţine această viaţă şi prin care nu va flămânzi niciodată. Dar mulţimea nu credea în El şi, de fapt, spunând acele cuvinte, El nu Se referea la întregul Israel, ci la aceia pe care Tatăl I-i dăduse şi care veneau la El. Aici nu se mai spune că „El dă viaţă oricui vrea“, ci El este prezent acolo pentru a-i primi pe aceia pe care Tatăl îi aduce la El. Şi indiferent cum era cel care venea la El, El nu respingea pe nimeni, chiar dacă era un vrăjmaş, un batjocoritor sau unul dintre naţiuni; şi nimeni nu venea la El dacă nu era adus de Tatăl. Mesia era prezent acolo pentru a face voia Tatălui, indiferent cum erau aceia pe care Tatăl îi aducea la El. Isus îi primea pentru mântuirea eternă (comparaţi cu Ioan 5:21 ). Voia Tatălui avea atunci două caracteristici: 1. Isus nu avea să piardă pe niciunul dintre aceia pe care I-i dădea Tatăl. Ce minunată siguranţă! 2. Toţi aceia care Îl vedeau pe Fiul şi credeau în El aveau viaţa eternă. Această declaraţie este evanghelia pentru sufletul oricărui om, după cum cealaltă declaraţie asigură negreşit mântuirea oricărui credincios. Dar aceasta nu este totul: nu era vorba despre împlinirea pe pământ a promisiunilor făcute iudeilor, ci de învierea dintre morţi, de a avea parte de viaţa veşnică în înviere în ziua de la urmă (adică în ultima zi a veacului legii, în care ei erau). Isus nu era o încununare a dispensaţiunii legii, ci introducea o altă dispensaţiune şi, odată cu aceasta, introducea învierea. Iudeii* au murmurat când au auzit că El venise din cer, iar Domnul le-a răspuns că dificultatea pe care o aveau în a-L recunoaşte ca fiind coborât din cer era de înţeles: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis“ (versetul 44). Harul avea acest efect, iar calitatea de a fi iudeu nu ajuta cu nimic în acest sens, pentru că nu era vorba despre împlinirea de către Mesia a promisiunilor, ci de viaţa eternă, de a fi înviat de El dintre morţi, de introducerea vieţii într-o cu totul altă lume, de care omul se poate bucura prin credinţă, harul Tatălui fiind acela care face sufletul să găsească acea viaţă în Isus. În rest, profeţii vestiseră deja că toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu (vezi Isaia 54:13 ). Prin urmare, fiecare din cei astfel învăţaţi de Tatăl vine la El; nu că ar fi vreunul care să-L fi văzut pe Tatăl în afară de Acela care era de la Dumnezeu – Isus, numai El L-a văzut pe Tatăl, iar cel care credea în El avea deja viaţa eternă, pentru că Isus era pâinea coborâtă din cer, astfel încât cine mănâncă din acea pâine nu mai moare (versetele 43-48).
* În Evanghelia după Ioan iudeii sunt mereu prezentaţi ca deosebindu-se de mulţime, ei fiind locuitorii Ierusalimului şi ai Iudeii. Poate că, dacă am spune „cei din Iudeea“ în loc de „iudeii“, acest lucru ne va ajuta să înţelegem mai bine această Evanghelie, pentru că acesta este adevăratul sens al cuvântului.
Moartea lui Hristos ca viaţă a credinciosului
Aceasta era nu numai prin întruparea, ci prin moartea Celui care coborâse din cer: El avea să-Şi dea viaţa, sângele Lui urma să fie vărsat din acel trup pe care îl luase, iar oamenii urmau să mănânce carnea Lui şi să bea sângele Lui. Moartea Lui avea să fie viaţa celui credincios, pentru că acum viaţa naturală este păcat şi pentru că în Mântuitorul mort vedem că este înlăturat păcatul pe care El l-a purtat pentru noi, iar moartea Lui pentru noi reprezintă moartea firii păcătoase, de care este legat răul şi care este cauza despărţirii noastre de Dumnezeu. Prin aceasta a înlăturat păcatul, El care „nu a cunoscut păcat“; prin moartea pe care a introdus-o păcatul vine scăparea de păcat; nu că ar fi fost vreo urmă de păcat în persoana lui Hristos, ci pentru că El a luat asupra Lui păcatul şi, la cruce, a fost „făcut păcat pentru noi“, iar acela care a murit este îndreptăţit în ceea ce priveşte păcatul. Deci mă hrănesc din moartea lui Hristos; moartea este a mea şi ea a devenit viaţă, ea despărţindu-mă de păcat, de moarte şi de viaţa prin care eram separat de Dumnezeu. Prin aceasta s-a terminat cu păcatul şi cu moartea care erau legate de viaţa mea; Hristos, în har, a luat păcatele asupra Lui şi Şi-a dat carnea pentru viaţa lumii, iar eu sunt eliberat şi mă hrănesc din harul infinit care se găseşte în El şi care a împlinit această lucrare. Ispăşirea este perfectă, iar eu trăiesc fiind, în mod fericit, mort faţă de tot ce mă despărţea de Dumnezeu. Prin credinţă mă hrănesc cu moartea Lui, în cele două aspecte: întâi moartea Lui pentru mine, apoi identificându-mă deplin cu ea prin credinţă. Hristos a trebuit să aibă viaţă ca om pentru a muri, şi el Şi-a dat viaţa; astfel moartea Lui este eficace, iubirea Lui este infinită şi ispăşirea este totală, absolută, perfectă. Ceea ce mă despărţea pe mine de Dumnezeu nu mai există, pentru că Hristos a murit şi toate acele lucruri s-au terminat odată cu viaţa Lui pe pământ, pe care a avut-o înainte de a Şi-o da pe cruce. Moartea nu putea să-L ţină. Pentru împlinirea acelei lucrări El a trebuit să aibă o putere a unei vieţi divine, pe care moartea nu o putea atinge. Dar nu acest adevăr este subiectul învăţăturii din acest capitol, chiar dacă el apare în mod implicit.
Hristos mort, ca obiect al credinţei
Adresându-Se mulţimii, Domnul, chiar dacă le-a reproşat necredinţa, S-a prezentat ca fiind venit în carne pentru a fi în acele momente Obiectul credinţei lor (versetele 32-35). Faţă de iudei, prezentându-Şi învăţătura, El a repetat că era pâinea vie care a coborât din cer, din care dacă mănâncă cineva, va trăi etern; dar le-a dat de înţeles în acelaşi timp că ei nu puteau rămâne doar la aceasta, ci trebuiau să primească moartea Lui. Isus nu le spune acum „cine Mă mănâncă pe Mine“, ci că trebuia ca omul să mănânce carnea Lui şi să bea sângele Lui, să pătrundă deplin gândul şi realitatea morţii Lui, să primească nu un Mesia în viaţă, ci mort pentru om, înaintea lui Dumnezeu. Acum El nu mai există ca un Hristos mort, dar trebuie ca omul să recunoască moartea Lui, să se hrănească şi să se identifice cu ea înaintea lui Dumnezeu, participând la ea prin credinţă. Fără aceasta omul nu poate avea viaţa în El1. Aşa avea să fie pentru lume Mesia şi lucrarea Lui şi astfel credinciosul nu mai trăieşte propria viaţă, ci viaţa lui Hristos, hrănindu-se din El. Cu aceasta Hristos revine la propria Lui persoană. Odată ce cineva are credinţă în moartea Lui, rămâne în El (versetul 56) şi va fi în El înaintea lui Dumnezeu, acceptat ca şi Hristos Însuşi, şi potrivit întregii eficacităţi a lucrării Sale de la cruce. Hristos locuieşte în cel credincios potrivit cu puterea şi harul acestei vieţi cu care a învins moartea, viaţă pe care o trăieşte acum după victoria asupra morţii. După cum Tatăl Cel viu L-a trimis şi El trăia nu o viaţă independentă, care să nu Îl aibă pe Tatăl ca sursă şi ca Obiect, aşa şi cel care Îl mănâncă va trăi prin El2.
1 Acest adevăr este extrem de important în ceea ce priveşte cele două ritualuri creştine, sau sacramente, Cina şi botezul. Unii au afirmat că ele sunt o continuare a întrupării lui Hristos şi că deci versetele de aici s-ar referi la Cina Domnului, lucru care reprezintă, sub toate aspectele, o gravă eroare, fiind în fond o negare a credinţei. Cele două sacramente, Cina şi botezul, semnifică moartea. Noi suntem botezaţi pentru moartea lui Hristos, iar Cina este un simbol al morţii. Folosesc expresia „negarea credinţei“ pentru că Domnul arată că dacă cineva nu mănâncă trupul Său şi nu bea sângele Său nu are viaţa în el. În întruparea Lui, Hristos a fost singur. Prezenţa Lui în carne pe pământ arăta faptul că Dumnezeu nu putea fi unit cu oamenii păcătoşi. Faptul că El a venit ca Om în această lume şi în final a fost respins, a dovedit imposibilitatea unirii cu El şi chiar imposibilitatea ca omul aflat pe acel teren să aducă vreun rod pentru Dumnezeu. Trebuia să aibă loc răscumpărarea, trebuia să fie vărsat sângele lui Hristos, iar El să fie înălţat de pe pământ şi astfel să atragă la El pe toţi oamenii. Dacă nu murea, atunci El rămânea singur. Ucenicii nu puteau avea parte de „pâinea care se coboară din cer“ dacă nu mâncau carnea Lui şi nu beau sângele Lui. O jertfă de mâncare care nu era însoţită de o jertfă al cărei sânge să fie vărsat, nu avea nici o valoare; sau, mai degrabă, avea valoarea jertfei lui Cain. Mai mult chiar, Cina ne prezintă doar un Hristos mort – sângele vărsat din trup. Hristos nu mai este în această stare şi de aceea transsubstanţierea, consubstanţierea şi toate celelalte doctrine asemănătoare sunt numai poveşti absurde. Prin Duhul Sfânt noi suntem uniţi cu un Hristos glorificat şi comemorăm această moarte de o valoare infinită, pe care se bazează binecuvântarea şi harul la care am fost aduşi şi în care stăm. Noi luăm Cina în amintirea Lui şi, în inimile noastre, ne hrănim cu Cel care S-a dat pentru noi.
2 De remarcat că, în acest pasaj, la versetele 51 şi 53, verbul „a mânca“ este la timpul aorist, cu sensul: oricine a făcut aceasta. În versetele 54, 56 şi 57, verbul este la prezent, arătând o acţiune prezentă şi continuă.
Înălţarea Domnului la cer; hrana credinţei în timpul absenţei Sale
Apoi Domnul, răspunzând celor care erau scandalizaţi de acest adevăr fundamental, le spune despre înălţarea Lui. El coborâse din cer – iată învăţătura Lui – apoi avea să Se reîntoarcă acolo. Carnea materială nu foloseşte la nimic, ci Duhul este cel care dă viaţa, aducând în suflet puterea adevărului a ceea ce înseamnă Hristos şi moartea Lui. Isus revine la ceea ce spusese, şi anume că pentru ca un om să vină la El, acel om trebuie să fie adus de Tatăl (versetul 65). Poate să fie chiar şi o credinţă ignorantă, dar reală prin har, aşa cum era atunci aceea a ucenicilor. Ei ştiau că Isus şi numai El avea cuvintele vieţii eterne. Nu numai că El era Mesia, lucru pe care îl credeau, ci Cuvântul Lui le cucerise inima cu puterea vieţii divine pe care le-o descoperea şi le-o transmitea prin har. Astfel, ucenicii Îl recunoşteau pe Isus nu numai ca fiind Fiul lui Dumnezeu, în mod oficial, dacă putem spune aşa, ci Îl recunoşteau potrivit cu puterea vieţii divine, ca „Fiul Dumnezeului cel viu“. Totuşi printre ei se afla unul care era un diavol.
Astfel, Isus coborât din cer, omorât şi apoi înălţat unde era mai înainte, constituie învăţătura acestui capitol. Coborât din cer şi apoi omorât, El este hrana credinţei în timpul absenţei Sale de pe pământ (fiind înălţat în cer). Ne hrănim cu moartea Lui pentru a rămâne din punct de vedere spiritual în El şi pentru ca El să rămână în noi.
sursa: https://comori.org/