Categorie: Cartile Bibliei
Puterea dătătoare de viaţă a lui Hristos
Acest capitol prezintă puterea dătătoare de viaţă a lui Hristos şi autoritatea Lui de a da viaţă celor morţi, în contrast cu neputinţa rânduielilor legii, legea care cerea ca omul să aibă putere pentru a beneficia de binecuvântare. Hristos aducea în Persoana Lui puterea vindecării şi chiar învierea. Mai mult, toată judecata Îi este încredinţată, astfel încât cei care au primit viaţa nu mai vin la judecată. Finalul capitolului aduce mărturii date despre Isus şi care arată cât de vinovaţi sunt cei care nu au vrut să vină la El pentru a avea viaţa. De-o parte este harul suveran, iar de cealaltă este responsabilitatea, pentru că viaţa era prezentă acolo. Pentru a avea viaţa este nevoie de puterea divină a Domnului, dar dacă cineva Îl respinge, dacă refuză să vină la El pentru a avea viaţa, face aceasta în pofida mărturiilor clare şi pozitive date pentru El. Dar să vedem detaliile acestui capitol.
Neputinţa omului; puterea dăruită de Hristos
Sărmanul om despre care este vorba aici era bolnav de 38 de ani şi tocmai caracteristicile bolii lui îl împiedicau în mod absolut să profite de mijloacele pentru a fi vindecat. Aceasta caracterizează pe de-o parte păcatul, iar pe de altă parte legea. Printre iudei mai erau câteva rămăşiţe din binecuvântările lui Dumnezeu: îngerii, slujitori în economia iudaică, lucrau încă în folosul poporului, astfel că Yahve nu Se lăsa fără o mărturie în Israel. Dar pentru a profita de acele minuni, trebuia ca omul să aibă putere. Dar ceea ce, din cauza slăbiciunii cărnii, legea nu putea face, Dumnezeu a făcut prin Isus. Omul neputincios avea dorinţa, dar nu avea nici puterea pentru a împlini dorinţa. Tocmai faptul că nu avea nici o putere a fost scos în evidenţă prin întrebarea Domnului. Un singur cuvânt al lui Hristos a împlinit totul: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă“. Omului i-a fost transmisă puterea şi a plecat luându-şi patul cu el*.
* Hristos aduce puterea pe care legea i-o cere omului pentru a beneficia de chiar această putere.
Sabatul; Dumnezeu începe să lucreze din nou în putere şi în dragoste
Era o zi de sabat, o împrejurare deosebit de importantă pentru acest eveniment. Sabatul fusese dat ca semn al legământului dintre iudei şi Yahve*. Dar fusese deja demonstrat faptul că legea nu-i dădea omului odihna lui Dumnezeu. Era nevoie de o viaţă nouă şi de har pentru ca omul să fie în relaţie cu Dumnezeu. Vindecarea sărmanului bolnav de la Betesda era tocmai o lucrare a acestui har, a acestei puteri manifestate în mijlocul lui Israel. Scăldătoarea Betesda presupunea că omul are putere, dar lucrarea lui Isus era lucrarea harului în favoarea unui nenorocit din poporul lui Yahve. Aşa că, în ce priveşte guvernarea, Domnul i-a spus omului: „Nu mai păcătui, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău“ (versetul 14). Yahve lucra în har, în binecuvântare şi cu putere în mijlocul poporului Său, dar în relaţie cu lucrurile temporale, dând semne ale bunătăţii Sale, şi totodată în relaţie cu Israel în căile Lui în guvernare. Această vindecare era o exercitare a harului şi a puterii divine.
* Când sunt prezentate rânduieli noi introduse în lege, este prezentat întotdeauna şi sabatul. Şi, într-adevăr, sub un anumit aspect, este unul din cele mai înalte privilegii ca omul să aibă parte de odihna lui Dumnezeu (Evrei 4 ). Sabatul marcase încheierea lucrării de creaţie şi va fi finalul ei, atunci când i se va împlini semnificaţia (Mileniul). Dar odihna noastră se găseşte în creaţia cea nouă, şi aceasta nu ca odihnă a primului om, ci ca oameni înviaţi, pentru care Hristos, cel de-al doilea Om, este Începutul şi Capul noi creaţii. De aici vine pentru noi importanţa primei zile a săptămânii.
Omul le-a spus iudeilor că Isus era Acela care îl vindecase, iar iudeii s-au ridicat împotriva Lui sub pretextul că acea faptă era o încălcare a sabatului. Răspunsul Domnului este foarte mişcător şi plin de învăţăminte – o întreagă revelaţie. Aceasta descoperă relaţia dintre Fiul şi Tatăl, relaţie care era descoperită atunci prin venirea Lui. El a arătat (ce har!) că nici Tatăl şi nici El nu-Şi pot găsi sabatul* în mijlocul nenorocirii şi roadelor atât de mizerabile ale păcatului. În Israel, Yahve putea impune prin lege sabatul ca pe o obligaţie, făcând din el un semn al acestui adevăr important, anume că poporul Lui va intra în odihna lui Dumnezeu, dar Isus, prin acele cuvinte, a arătat că odată ce Dumnezeu este cunoscut într-adevăr, nu mai poate fi vorba despre odihnă în situaţia în care este acum creaţia Lui. Şi nu numai atât, ci Dumnezeu lucra în har şi iubirea Lui nu putea avea odihnă în acea situaţie. La început El instituise odihna, când toată creaţia era bună (Geneza 2 ), dar în creaţie interveniseră păcatul şi stricăciunea, aşa că Dumnezeu, Cel Sfânt şi Drept, nu mai putea avea sabat, iar omul nu intra în mod real în odihna lui Dumnezeu (compară Evrei 4 ). Nu erau decât două soluţii: fie Dumnezeu trebuie să distrugă în dreptate această rasă vinovată, fie – şi aceasta face El potrivit planurilor din eternitate – să înceapă să lucreze în har pentru a împlini răscumpărarea necesară pentru această stare a omului, o lucrare de răscumpărare în care se desfăşoară toată gloria lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, Dumnezeu trebuia să înceapă din nou să lucreze în dragoste. Aceasta a spus Domnul: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez“ (versetul 17). Dumnezeu nu lasă păcatul aşa cum este şi nu Se poate odihni în prezenţa nenorocirii, nu poate avea sabat, ci lucrează în har. Ce răspuns divin la subtilităţile lor mizerabile!
* Sabatul lui Dumnezeu este un sabat al iubirii şi al sfinţeniei.
Domnul se declară a fi egal cu Tatăl
Din ceea ce a spus Domnul mai reiese un adevăr: El este egal cu Tatăl. Iar iudeii, geloşi pentru ceremoniile lor şi pentru tot ce îi deosebea de toate celelalte naţiuni, nu vedeau nimic din gloria lui Hristos şi Îl considerau un hulitor, căutând să-L ucidă. Acest fapt I-a oferit lui Isus ocazia pentru a prezenta tot adevărul cu privire la acea problemă. El nu era o fiinţă independentă de Tatăl, cu drepturi egale, ca un alt Dumnezeu care să acţioneze pe cont propriu, ceea ce ar fi imposibil, pentru că nu pot exista două fiinţe supreme şi omnipotente, ci Fiul este în deplină unitate cu Tatăl şi nu face nimic fără Tatăl, ci face numai ceea ce Îl vede pe Tatăl făcând. Tatăl nu face nimic fără a fi în comuniune cu Fiul, iar ei aveau să vadă dovezi şi mai mari de care să se minuneze (versetul 20). Această ultimă parte a cuvintelor Domnului, ca şi tot cuprinsul acestei evanghelii, ni-L prezintă pe Isus ca fiind în mod absolut una cu Tatăl; El descoperă această unitate şi vorbeşte despre ea dintr-o poziţie în care putea fi văzut de oameni. Unitatea despre care vorbeşte El este în Dumnezeu, iar poziţia din care El vorbeşte despre această unitate este o poziţie asumată şi într-un anumit sens inferioară. Totuşi peste tot apare clar că El este egal cu Tatăl şi una cu El, chiar dacă El a primit totul de la Tatăl şi a făcut toate numai după gândurile Tatălui. Acest lucru ne este prezentat în mod remarcabil în Ioan 17 : El este Fiul, dar Fiul arătat în carne, lucrând pentru împlinirea misiunii pe care I-a încredinţat-o Tatăl.
Fiul ca dăruitor al vieţii şi judecător al tuturor
Acest capitol ne vorbeşte despre două lucruri prin care este scoasă în evidenţă gloria Fiului: El dă viaţă şi judecă (versetele 21,22). Nu este vorba despre vindecare, lucrare care, în fond, are aceeaşi sursă şi acţionează asupra aceluiaşi rău, ci este vorba despre dăruirea vieţii într-un mod evident divin. După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, aşa şi Fiul dă viaţa cui vrea El. Aici avem prima dovadă a drepturilor Sale divine: El dă viaţa şi o dă cui vrea El. Dar, devenind om, El poate fi dezonorat ca persoană, poate să nu fie cunoscut şi poate fi dispreţuit de oameni. În consecinţă, toată judecata I-a fost dată Lui – Tatăl nu judecă pe nimeni – pentru ca toţi, chiar şi cei care L-au respins pe Fiul, să-L onoreze aşa cum Îl onorează pe Tatăl, pe care-L recunosc ca Dumnezeu. Dacă nu vor să-L onoreze atunci când lucrează în har, vor fi obligaţi să-L onoreze atunci când va veni pentru a-i judeca. În ce priveşte viaţa, prin Duhul Sfânt, noi suntem în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul (iar dăruirea vieţii este lucrarea făcută deopotrivă de Tatăl şi de Fiul). La judecată cei necredincioşi vor avea de-a face cu Fiul Omului, pe care L-au respins. Aceste două aspecte nu se pot amesteca în împlinirea lor: cel căruia Isus i-a dat viaţa nu mai trebuie să fie forţat să-L onoreze trecând prin judecată; Isus nu îl mai cheamă la judecată pe cel pe care l-a mântuit dându-i viaţa.
Dar cum putem şti căreia din aceste două categorii de oameni îi aparţinem? Mulţumiri fie aduse Domnului! El spune: „Cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis (crede în Tatăl auzindu-L pe Isus) are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (versetul 24). Ce mărturie simplă şi minunată!* Judecata Îl va glorifica pe Domnul şi faţă de aceia care L-au dispreţuit pe pământ. Viaţa eternă dată pentru a nu fi aduşi la judecată este partea celor care cred.
* Trebuie să remarcăm sensul acestor cuvinte. Dacă ei nu vin la judecată pentru a fi reglementată starea lor, cum ar spune oamenii, nu înseamnă că ei nu ar fi complet morţi în păcat. Harul în Hristos nu înseamnă o poziţie nesigură care trebuie să fie clarificată prin judecată. Harul dă viaţa şi pune la adăpost de judecată. Dar, deşi Domnul, ca Fiu al omului, judecă după faptele împlinite în trup, El arată aici că, din start, toţi erau morţi în păcat.
Sufletele aduse la viaţă de către Fiul lui Dumnezeu
Domnul indică apoi două perioade distincte în care trebuie să se exercite puterea pe care I-a încredinţat-o Tatăl la venirea Lui în trup. Venea ceasul, şi venise deja, ca morţii să audă vocea Fiului lui Dumnezeu, iar cei care o ascultau aveau să trăiască. Este transmiterea vieţii spirituale prin Isus, Fiul lui Dumnezeu, către omul mort în păcat, transmitere care se face prin cuvântul pe care îl aude omul, pentru că Tatăl I-a dat Fiului, lui Isus, astfel arătat pe pământ, să aibă viaţa în Sine (vezi 1. Ioan 1:1,2 ). De asemenea, El I-a dat şi autoritatea să judece, pentru că este Fiul Omului, pentru că Fiului Omului Îi sunt încredinţate, potrivit planului lui Dumnezeu, Împărăţia şi judecata. Iar El a fost dispreţuit şi respins tocmai în acest caracter de Fiu al Omului atunci când a venit în har. Acest pasaj ne arată că Isus, fiind Fiul etern, una cu Tatăl, este întotdeauna privit ca venit pe pământ în trup şi ca fiind Cel care a primit totul de la Tatăl. Aşa L-am văzut şi la fântâna din Samaria, ca Dumnezeul care dăruia, dar în acelaşi timp care cerea de la biata femeie să-I dea să bea.
Trupurile înviate din moarte
Isus dădea atunci viaţă sufletelor, şi mai dă şi azi. Nu trebuia ca ei să se mire, pentru că înaintea lor urma să se împlinească o lucrare şi mai extraordinară: cei care erau în morminte urmau să iasă de acolo. „Adevărat, adevărat vă spun că vine un ceas, şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi“ (versetul 25). Aici Domnul vorbeşte despre cea de-a doua perioadă. În prima El dă viaţă sufletelor, iar în cea de-a doua El învie trupurile. Prima a durat în timpul slujirii lui Isus şi peste 1800 de ani* după moartea Lui, iar cea de-a doua nu a venit încă. În timpul celei de-a doua perioade vor avea loc două lucruri: va fi o înviere a celor care au făcut binele şi o înviere a celor care au făcut răul. Prima va fi o înviere pentru viaţă, când Domnul va desăvârşi lucrarea Lui de dăruitor al vieţii, iar cea de-a doua va fi învierea pentru judecată a celor care au făcut răul (versetele 28,29). Acea judecată va fi potrivită cu gândurile lui Dumnezeu şi nu va fi rodul unei voinţe personale separate a lui Isus. Până aici este vorba de o putere suverană şi, în ceea ce priveşte viaţa, de un har suveran: El dă viaţa cui vrea. Ceea ce urmează este responsabilitatea omului pentru a primi viaţa eternă, viaţă care este în Isus, dar ei nu voiau să vină la El ca s-o primească.
* [La timpul când a fost scrisă această lucrare.]
Patru mărturii pentru gloria şi persoana Domnului
Domnul le prezintă apoi iudeilor patru mărturii despre gloria Lui şi despre Persoana Lui, mărturii care-i lasă fără scuze: Ioan, lucrările Lui, Tatăl şi Scripturile. Chiar pretinzând că primesc acele Scripturi şi că din ele au viaţa eternă, ei nu doreau să vină la Acela care este subiectul mărturiilor, ca să poată avea viaţă. Bieţii iudei! Fiul venise în numele Tatălui şi ei nu voiau să-L primească, dar un altul urma să vină în numele lui însuşi, şi pe acela aveau să-l primească pentru că se va potrivi mai bine inimii omului. Ei căutau gloria de la oameni; cum puteau ei să creadă? Să reţinem bine faptul că Dumnezeu nu Se adaptează la orgoliul omului şi nu modifică adevărul pentru ca să hrănească acest orgoliu. Isus îi cunoştea pe iudei şi nu dorea să-i acuze înaintea Tatălui, pentru că tocmai Moise, cel în care se încredeau ei, îi acuza fiindcă nu credeau scrierile lui. Căci dacă l-ar fi crezut pe Moise, L-ar fi crezut şi pe Isus, dar dacă nu erau crezute scrierile lui Moise, cum aveau să fie crezute cuvintele unui Mântuitor dispreţuit?
Pentru a rezuma: Fiul lui Dumnezeu dă viaţă şi execută judecata, şi în judecata pe care o execută El, omul nu are nici o scuză în faţa mărturiilor despre Persoana Lui. În Ioan 5 Isus este prezentat ca Fiul lui Dumnezeu, Cel care, împreună cu Tatăl, dă viaţă, şi care judecă în calitate de Fiu al Omului. În Ioan 6 El este Obiectul credinţei, fiind Cel coborât din cer şi care a trecut prin moarte. Şi se face de asemenea aluzie la înălţarea Lui în glorie ca Fiu al Omului.
sursa: https://comori.org/