Categorie: Cartile Bibliei
Nevoia simţită de Nicodim; necesitatea naşterii din nou
Dar era un om între farisei care nu s-a limitat la a avea această convingere superficială care caracteriza mulţimile de martori ai miracolelor Domnului. Conştiinţa lui fusese atinsă; văzându-L pe Isus şi auzind mărturia Lui, se crease o nevoie în inima sa. Ceea ce se vedea atunci la el nu era cunoaşterea harului, dar, în ceea ce priveşte starea lui ca om, atingerea conştiinţei reprezenta o schimbare radicală. Nicodim nu cunoştea nimic din adevăr, dar vedea că adevărul era în Isus şi dorea acest adevăr. Instinctiv, el a ştiut imediat că lumea era împotriva lui şi de aceea a venit noaptea. Inima se teme de lume imediat ce are a face cu Dumnezeu, pentru că lumea este împotriva lui Dumnezeu. „Prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu“ (Iacov 4:4 ). Ceea ce îl deosebea pe Nicodim de ceilalţi era conştientizarea acestei nevoi. Şi el fusese convins ca şi ceilalţi, şi de aceea a spus: „Ştim că ai venit învăţător de la Dumnezeu“. Şi el, ca şi ceilalţi, îşi întemeia convingerea pe miracole. Dar Domnul i-a tăiat imediat vorba, şi a făcut aceasta tocmai având în vedere nevoia reală care era în sufletul lui Nicodim. Lucrarea care aducea binecuvântarea nu era aceea de a da învăţătură omului cel vechi, ci omul avea nevoie de o natură dintr-o sursă cu totul nouă, pentru că altfel nu putea vedea Împărăţia*. Lucrurile lui Dumnezeu pot fi înţelese în mod spiritual, dar omul este carnal şi nu are Duhul. Domnul nu îi spune decât despre Împărăţie (care nu era acelaşi lucru cu legea), despre care Nicodim trebuia să fi cunoscut ceva, dar Domnul nu i-a învăţat pe iudei aşa cum ar fi făcut-o un profet aflat sub lege, ci a prezentat chiar acea Împărăţie. Totuşi, potrivit cu mărturia Domnului Isus, pentru a vedea Împărăţia, omul trebuie să fie născut din nou, din vreme ce Împărăţia venită prin fiul tâmplarului nu putea fi văzută fără ca omul să aibă o fire complet înnoită. Împărăţia venită astfel nu putea fi înţeleasă prin inteligenţa omului şi nu răspundea nicidecum speranţelor iudeilor, chiar dacă El a dat o mărturie puternică prin cuvinte şi lucrări. Aici este prezentat modul prin care cineva poate intra în Împărăţie şi poate fi părtaş la ea. Însă Nicodim nu vedea dincolo de carne.
* Adică nu putea vedea Împărăţia aşa cum era venită ea atunci; ei aveau înaintea ochilor doar pe fiul tâmplarului. Când Împărăţia se va manifesta în glorie este evident că ochii tuturor oamenilor de pe pământ o vor vedea.
Comunicarea unei vieţi noi prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul
Atunci Domnul i-a explicat. Omul trebuia să fie născut din apă şi din Duh. Apa curăţă şi, în sens spiritual, este vorba de o purificare a afecţiunilor, a inimii, a conştiinţei, a gândurilor şi a faptelor. În practică această curăţire se face prin aplicarea, prin puterea Duhului Sfânt, a Cuvântului lui Dumnezeu care judecă totul şi lucrează în noi dând viaţă unor noi gânduri şi afecţiuni. Acesta este sensul expresiei „născut din apă“; este de fapt vorba de moartea cărnii. Adevărata apă de curăţire pentru creştin a ieşit din coasta unui Hristos mort; El a venit cu apă şi sânge, în puterea curăţitoare şi ispăşitoare. El sfinţeşte Adunarea „prin spălarea cu apă prin Cuvânt“ (Efeseni 5:26 )1. „Voi sunteţi curaţi datorită cuvântului pe care vi l-am spus“ (Ioan 15:3 ). Este vorba despre Cuvântul puternic al lui Dumnezeu, pentru că omul trebuie să fie născut din nou sub aspectul principiului moral şi să judece ca fiind „moarte“ tot ce ţine de carne2. Dar mai este şi transmiterea unei vieţi noi: „Ce este născut din Duhul este duh“, nu carne, ci îşi are natura de la Duhul. Cuvântul nu spune „este Duhul“, pentru că aceasta ar fi o întrupare a Duhului lui Dumnezeu, ci spune că „este duh“, ceea ce înseamnă că această viaţă nouă este părtaşă naturii izvorului ei. Fără această viaţă spirituală nouă, omul nu poate intra în Împărăţie. Şi aceasta nu-i tot. Dacă această naştere din nou era o necesitate pentru iudeu, care cu numele era deja fiu al Împărăţiei – pentru că aici avem a face cu ceea ce este esenţial şi adevărat – transmiterea vieţii este un act suveran al lui Dumnezeu, care se împlineşte oriunde Duhul lucrează cu această putere. „Aşa este oricine este născut din Duhul“ (versetul 8). Aceasta deschide uşa pentru cei dintre naţiuni.
1 Nu este corect „prin spălarea cu apă şi prin Cuvânt“.
2 Trebuie să remarcăm faptul că aici botezul, în loc să fie semnul dăruirii vieţii, este semnul morţii: noi suntem botezaţi pentru moartea Lui. Ieşind din apă noi începem o viaţă nouă de înviere şi tot ce ţine de omul firesc este socotit mort în Hristos şi înlăturat pentru totdeauna – „voi sunteţi morţi“. Cel care a murit este îndreptăţit în ceea ce priveşte păcatul, iar noi trăim astfel având o conştiinţă bună prin învierea lui Isus Hristos. Astfel Petru compară botezul cu potopul prin care Noe a fost salvat, potop care a distrus lumea cea veche, lume care a dobândit, ca să zicem aşa, o viaţă nouă după ce a trecut prin potop.
Locurile cereşti descoperite de Fiul Omului
Nicodim, fiind învăţător al lui Israel, ar fi trebuit să înţeleagă această învăţătură a Mântuitorului, din vreme ce profeţii vestiseră deja că Israel trebuia să treacă printr-o transformare esenţială pentru a se bucura de împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu le dăduse cu privire la binecuvântarea lor în ţara cea sfântă (vezi Ezechiel 36 ). Dar Domnul vorbea despre aceste lucruri ca despre o chestiune actuală şi în directă relaţie cu firea şi cu gloria lui Dumnezeu Însuşi. Un învăţător al lui Israel s-ar fi cuvenit să ştie ce cuprindea cuvântul sigur al profeţiei. Fiul lui Dumnezeu vestea ceea ce cunoştea şi ceea ce văzuse la Tatăl, dar firea necurată a omului nu putea fi în relaţie cu Acela care Se descoperea în cer, de unde venise Isus. Gloria sânului din care coborâse El era subiectul mărturiei Sale şi totodată originea Împărăţiei, iar această glorie din care venea El nu putea suferi nimic necurat. De aceea, pentru a se bucura de acea glorie, omul trebuie să fie născut din nou.
Isus dădea mărturie ca Om venit de sus, care cunoştea ceea ce era potrivit pentru Dumnezeu, Tatăl Său, iar omul nu primea mărturia Lui. Omul putea să fie convins în mod exterior în urma miracolelor; dar să primească ceea ce era potrivit pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu era ceva complet diferit. Astfel, dacă Nicodim nu putea primi adevărul cu privire la partea pământească a Împărăţiei despre care vorbiseră profeţii, atunci cum ar fi putut el sau ceilalţi iudei să aprecieze cele cereşti, dacă Isus le-ar fi vorbit despre ele? Nimeni nu avea alte mijloace pentru a ajunge să cunoască aceste lucruri, pentru că nimeni nu se suise la cer şi nimeni nu coborâse din cer pentru a da mărturie despre cele de acolo. Numai Isus, în virtutea a ceea ce era El, putea descoperi cele cereşti, pentru că, fiind Fiul Omului pe pământ, El era în acelaşi timp în cer. El era manifestarea faţă de oameni a ceea ce era ceresc, a lui Dumnezeu Însuşi în Om, fiind prezent peste tot pentru că este Dumnezeu; iar fiind Fiul Omului, El era înaintea lui Nicodim şi a celorlalţi. Dar trebuia ca El să fie crucificat şi înălţat din această lume în care a trăit, fiind în toate căile Sale manifestarea iubirii lui Dumnezeu, fiind manifestarea lui Dumnezeu Însuşi, pentru că numai astfel poarta cerurilor putea fi deschisă pentru oamenii păcătoşi, şi numai astfel se putea constitui o legătură între cer şi om.
Necesitatea morţii Fiului Omului ca ispăşire pentru păcat
Aceasta descoperea un alt adevăr fundamental. Dacă era vorba de cer, mai era necesar şi altceva în afară de a fi născut din nou. Păcatul era prezent şi el trebuia să fie înlăturat pentru ca omul să aibă viaţa eternă. Isus venise din cer pentru a fi mijlocul prin care alţi oameni să aibă parte de viaţa eternă. Pentru mântuirea lor El a luat asupra Sa sarcina de a înlătura păcatul şi, pentru aceasta, El a fost făcut păcat, pentru ca dezonoarea adusă lui Dumnezeu să fie spălată şi pentru ca să fie păstrat adevăratul Lui caracter, fără de care n-ar putea exista nimic sigur, bun sau drept. Fiul Omului trebuia să fie înălţat, aşa cum şarpele fusese înălţat în pustie, pentru ca blestemul, din pricina căruia poporul murea, să fie înlăturat. Omul, aşa cum era el pe pământ, prin respingerea Mântuitorului divin s-a arătat incapabil de a primi binecuvântarea cerească. Trebuia ca omul să fie răscumpărat, trebuia făcută ispăşire pentru el, el trebuia tratat potrivit cu realitatea stării sale, pentru că nu era posibil să se schimbe caracterul lui Dumnezeu. În har, Hristos a luat locul omului. Trebuia ca Fiul Omului să fie înălţat, ca El să fie alungat de om de pe pământ şi să împlinească ispăşirea înaintea Dumnezeului dreptăţii. Hristos a venit având cunoştinţa despre ce este cerul şi gloria divină, iar pentru ca omul să aibă parte de acestea, Fiul Omului a trecut prin moarte, luând acel loc înălţat de pe pământ în vederea ispăşirii*. Trebuie să remarcăm aici caracterul profund şi glorios al lucrurilor pe care le-a adus Isus, al descoperirii pe care El a făcut-o.
* Pe cruce Hristos nu mai este pe pământ, ci este înălţat de pe pământ, respins în mod dezonorant de om, dar, în acelaşi timp, prin această lucrare, El este prezentat ca o jertfă adusă lui Dumnezeu pe altar.
Dumnezeu a dăruit pe Fiul Său şi viaţa veşnică tuturor celor credincioşi
Crucea şi despărţirea completă dintre om şi Dumnezeu este punctul de întâlnire al credinţei cu Dumnezeu; pentru că acolo este dezvăluită imediat adevărata stare a omului, ca şi iubirea care vine în întâmpinarea nevoii lui. Astfel, atunci când cineva din tabără se apropia de locul sfânt, primul lucru pe care-l întâlnea lângă poarta curţii era altarul. Altarul se prezenta imediat celui care părăsea lumea de afară pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Hristos înălţat de pe pământ îi atrage la El pe toţi oamenii, dar din cauza înstrăinării omului faţă de Dumnezeu, a fost necesar ca Fiul Omului să fie înălţat de pe pământ, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa eternă.
Acelaşi fapt glorios se prezintă şi sub alt aspect: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă“ (versetul 16). La cruce, din punct de vedere moral, vedem necesitatea morţii Fiului omului şi darul nespus de mare al lui Dumnezeu. Aceste două adevăruri sunt reunite cu scopul de a da viaţa eternă oricărui credincios. Dacă acest dar al vieţii eterne este dat oricărui credincios, este deci vorba despre om, despre Dumnezeu şi despre cer, ceea ce iese din sfera promisiunilor făcute iudeilor şi din limitele căilor lui Dumnezeu cu acel popor. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său în lume nu pentru a condamna lumea, ci pentru a o mântui. Dar mântuirea este prin credinţă, iar cel care crede în venirea Fiului, Fiu care pune la probă toate lucrurile, nu este condamnat, ci soarta lui este hotărâtă prin această probă. Cel care nu crede este deja condamnat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu şi, prin aceasta, şi-a arătat adevărata lui stare. Iată deci ce responsabilitate le-a dat Dumnezeu celor în mijlocul cărora a venit Hristos: lumina venise în lume, dar ei au iubit întunericul pentru că faptele lor erau rele. Oare s-ar fi putut găsi un motiv mai drept pentru condamnare? Nu se pune problema că omul nu poate găsi iertarea, ci că el preferă întunericul pentru a rămâne în păcat.
Contrastul dintre Ioan Botezătorul şi Hristos
Restul capitolului ne prezintă în contrast poziţia lui Ioan Botezătorul faţă de cea a lui Hristos. Ambii sunt prezentaţi în aceeaşi scenă, unul fiind prietenul credincios al Mirelui, trăind numai pentru Mire, iar celălalt fiind Mirele, Cel căruia Îi aparţine totul. Unul era om pe pământ, chiar dacă primise din cer un dar foarte mare, Celălalt era din cer şi deasupra tuturor. El avea mireasă, iar prietenul Mirelui se bucura să-I audă vocea. Nimic nu este mai frumos decât această expresie a inimii lui Ioan Botezătorul inspirată de prezenţa Domnului. El era destul de aproape de Isus pentru a fi mulţumit şi pentru a se bucura că Isus era totul. Pentru cine este aproape de Isus, lucrurile stau întotdeauna aşa.
Apoi, în ceea ce priveşte mărturia, Ioan dădea mărturie cu privire la lucrurile pământeşti, pentru că în acest scop fusese trimis el, dar Cel care venea de sus şi era deasupra tuturor dădea mărturie despre cele cereşti, despre ceea ce văzuse şi auzise acolo. Nimeni nu primea mărturia Lui, pentru că omul nu era din cer. Dacă nu ar fi harul, credinţa noastră ar fi după cum am gândi-o noi. Dar primind mărturia lui Isus, care a vorbit ca Om pe pământ şi a spus cuvintele primite de la Dumnezeu, cel care crede pune pecetea aprobării chiar asupra faptului că Dumnezeu este adevărat, pentru că Duhul nu este dat cu măsură. Isus, ca martor, are mărturia lui Dumnezeu Însuşi, iar cuvintele Lui sunt cuvintele lui Dumnezeu. Ce adevăr important! Mai mult, El este Fiul*, Cel pe care Tatăl Îl iubeşte şi în mâinile Căruia Tatăl a încredinţat toate. (Acesta este încă un titlu glorios al lui Hristos şi alt aspect al gloriei Sale.) Consecinţele pentru om ale acestui fapt sunt eterne. Nu ni se prezintă aici ajutorul atotputernic dat nouă în călătoria spre cer, nici fidelitatea în respectarea promisiunilor, astfel încât poporul Său să se încreadă în El în ciuda tuturor piedicilor, ci darul suprem al vieţii prin Fiul Tatălui. Aceasta cuprinde totul: „Cine crede în Fiul are viaţa, dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa“, – rămâne în vina lui – „ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“.
* Apare în mod natural aici întrebarea: unde se încheie mărturia lui Ioan Botezătorul şi unde începe mărturia evanghelistului? Presupun că ultimele două versete sunt ale evanghelistului.
Rezumatul capitolului 3
Toate acestea constituie un fel de introducere, pentru că slujba propriu-zisă a Domnului este prezentată abia după acestea, căci Ioan încă nu fusese închis (versetul 24), şi numai după acest eveniment Domnul Şi-a început mărturia publică. Capitolul pe care l-am studiat explică în ce consta slujba Domnului, caracterul în care El a venit, poziţia Lui, gloria Lui personală, mărturia pe care o dădea El şi poziţia omului faţă de lucrurile despre care El vorbea. El a început cu iudeii, obiecte ale promisiunilor lui Dumnezeu, în ce priveşte carnea copii ai Împărăţiei, după care a trecut la naşterea din nou, la cruce, la iubirea lui Dumnezeu şi la drepturile Lui ca venit în această lume, apoi la demnitatea supremă a Persoanei Lui, la mărturia Lui divină, la relaţia Lui divină cu Tatăl, care Îl iubeşte şi care I-a încredinţat toate lucrurile. El era martorul fidel care mărturisea despre lucrurile cereşti (versetul 13) şi, în acelaşi timp, era şi Fiul venit de la Tatăl. Pentru om totul se leagă de credinţa în El. Domnul iese din sfera iudaismului arătând totuşi mărturia dată de profeţi şi aduce din cer mărturia directă a lui Dumnezeu şi a gloriei, prezentându-ne singurul temei prin care noi să fim părtaşi gloriei. Atât iudeii cât şi cei dintre naţiuni trebuie să fie născuţi din nou, iar lucrurile cereşti pot fi introduse numai prin cruce, această minunată dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. Ioan Îi lasă Domnului locul arătând, nu printr-o mărturie publică dată în Israel, ci printr-o mărturie dată înaintea ucenicilor Săi, adevărata glorie a persoanei Lui şi a lucrării* Sale în lume. Consider că aici cuvintele „mire“ şi „mireasă“ au un sens general. Ioan Botezătorul spune că el nu este Hristosul, pentru că Mireasa pământească este a lui Hristos, dar El n-a luat-o la Sine, iar Ioan vorbeşte despre drepturile Domnului, drepturi care pentru noi se vor realiza într-o ţară mai bună şi sub un cer mai frumos decât cel pe care îl putem găsi în această lume. Repet, aici este ideea generală despre mire şi mireasă. Noi însă am intrat pe un teren de un fel nou: crucea, lumea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de aceasta din urmă.
* Trebuie remarcat aici faptul că, deşi Domnul nu ascunde caracterul mărturiei Sale, ceea ce nu ar fi putut nicidecum să facă (versetul 13), totuşi a vorbit despre necesitatea morţii Lui şi despre iubirea lui Dumnezeu, iar Ioan a vorbit despre gloria personală a lui Hristos. Isus Îl înalţă pe Tatăl supunându-Se la ceea ce se impunea, având în vedere starea omului, pentru ca acesta să poată fi pus într-o relaţie nouă cu Dumnezeu, iar Ioan Îl înalţă pe Isus. El spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu...“; totul este perfect la locul lui. Mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus conţine două lucruri: supremaţia Domnului şi mărturia Lui. Apoi, în ceea ce urmează (versetele 35,36), vedem alte două aspecte, care reprezintă mărturia lui Ioan evanghelistul: faptul că toate lucrurile I-au fost date în mâini de Tatăl care-L iubeşte; şi viaţa eternă din partea lui Dumnezeu, în contrast cu mânia divină care este soarta omului necredincios. Aceste ultime două aspecte sunt mai degrabă o revelaţie nouă, ilustrând gândul lui Dumnezeu, care dă toate lucrurile în mâinile lui Hristos, Cel care este El Însuşi viaţa eternă coborâtă din cer.
sursa: https://comori.org/