Categorie: Cartile Bibliei
Acest capitol, în timp ce ne oferă o nouă mărturie cu privire la învierea lui Isus, ne prezintă - până la versetul 13 - o imagine a lucrării lui Hristos în mileniu; apoi, până la sfârşitul capitolului, este prezentată partea lui Petru şi cea a lui Ioan în legătură cu slujba lor pentru Hristos. Această aplicaţie este limitată la pământ, căci ei Îl cunoscuseră pe Isus pe pământ. Pavel este acela care ne oferă poziţia cerească a lui Hristos şi a Adunării. Însă nu slujba lui Pavel este prezentată aici.
Petru şi Ioan găsiţi în aceleaşi împrejurări ca atunci când au fost chemaţi prima oară
Câţiva dintre apostoli, în frunte cu Petru, merg să pescuiască. Domnul îi găseşte în aceleaşi împrejurări ca la început şi Se descoperă lor în aceeaşi manieră. Ioan înţelege imediat că este Domnul, iar Petru, cu energia sa obişnuită, se aruncă în apă ca să ajungă la El.
Observaţi aici că ne aflăm din nou pe terenul Evangheliilor istorice - cu alte cuvinte că miracolul acestei pescuiri se încadrează în lucrarea lui Hristos pe pământ şi se află în sfera legăturilor Sale precedente cuucenicii Lui. Ne aflăm în Galileea, nu în Betania. Această scenă nu are caracterul obişnuit al Evangheliei după Ioan, care ne prezintă Persoana divină a lui Isus, în afara oricărei dispensaţii şi care ne ridică gândurile deasupra oricărui subiect care ţine de acest pământ. Aici (la sfârşitul Evangheliei şi al tabloului oferit în capitolul 20, ca rezultat al manifestării Persoanei divine şi lucrării Sale) evanghelistul intră pentru întâia oară pe terenul Evangheliilor sinoptice, al manifestării şi al roadelor legăturii lui Hristos cu pământul. Astfel, aplicaţia acestui pasaj nu este doar o idee pe care o sugerează conţinutul lui, ci se sprijină pe învăţătura generală a Cuvântului.
Există totuşi o diferenţă notabilă între ce a avut loc la început şi ceea ce vedem aici. În primul caz, corăbiile au început să se scufunde şi năvoadele s-au rupt. Aici însă nu s-a mai întâmplat aşa, iar Duhul Sfânt scoate în evidenţă acest lucru. Lucrarea lui Hristos din mileniu nu va fi supusă nici unei slăbiciuni. Îl vedem aici după învierea Sa, iar ceea ce El face nu se sprijină deloc pe responsabilitatea omului: năvodul nu se rupe. De asemenea, când ucenicii aduc peştii pe care-i prinseseră, Domnul are deja pregătiţi câţiva peşti acolo (versetul 9). La fel vor sta lucrurile la sfârşit pe pământ. Înainte de manifestarea Sa, El Îşi va pregăti o rămăşiţă pentru Sine pe pământ; dar după această manifestare El va strânge o mare mulţime din marea naţiunilor.
Hristos în compania ucenicilor Săi
O altă idee îşi face loc aici. Hristos este din nou în compania ucenicilor Săi. „Veniţi“, spune El, „şi mâncaţi“ (versetul 12). Nu este vorba aici de lucrurile cereşti, ci de reînnodarea legăturii cu poporul Său în Împărăţie. Acest lucru nu se află în imediată legătură cu subiectul Evangheliei, subiect care ne conduce către lucruri mai înalte. Prin urmare, acest aspect este introdus aici într-un fel tainic şi simbolic. Această apariţie a lui Hristos este numită cea de-a treia manifestare a Sa. Mă îndoiesc că manifestarea Sa pe pământ înaintea morţii Sale este inclusă în acest număr. Mai degrabă cred că prima manifestare face referire la momentul când, după învierea Sa, El S-a arătat în mijlocul ucenicilor strânşi laolaltă; a doua constituie descoperirea Sa către iudei [Toma], după felul în care este prezentată în Cântarea Cântărilor; cea de-a treia reprezintă manifestarea publică a puterii Sale, atunci când Îşi va fi strâns deja rămăşiţa laolaltă. Apariţia Sa ca fulgerul pe cer nu îşi are locul aici. Din punct de vedere istoric, cele trei apariţii au fost: 1. în ziua învierii Sale; 2. în următoarea zi întâi a săptămânii; 3. cu ocazia apariţiei Sale la marea Galileii.
Restabilirea lui Petru
După aceea, într-un pasaj plin de un har inexprimabil, Domnul îi încredinţează lui Petru grija oilor Sale (adică, nu mă îndoiesc, a oilor Sale dintre iudei; Petru este apostolul circumciziei) şi îi lasă lui Ioan o perioadă nedefinită de călătorie pe pământ (versetele 15-23). Cuvintele Sale au aplicaţie mai mult la slujbele decât la persoanele lor, cu excepţia unui verset referitor la Petru. Aceste lucruri necesită însă câteva explicaţii mai detaliate.
Domnul începe să restabilească pe deplin sufletul lui Petru. El nu-i reproşează greşeala făcută, însă judecă izvorul răului care a produs-o: încrederea în sine însuşi. Petru declarase că chiar dacă toţi se vor lepăda de Isus, el nu va face aceasta nicidecum. De aceea Domnul îl întreabă: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“, iar Petru ajunge până la urmă să recunoască faptul că era nevoie de atotştiinţa lui Dumnezeu pentru a cunoaşte că el, care se lăudase că-L iubea pe Isus mai mult decât toţi ceilalţi, avea într-adevăr afecţiune pentru Domnul. Întrebarea Domnului, repetată de trei ori, trebuie să fi cercetat profund inima lui Petru. Doar la a treia întrebare a răspuns el: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc“. Isus nu slăbeşte presiunea asupra conştiinţei lui până când Petru nu ajunge la acest punct. Totuşi, harul care făcea această lucrare pentru binele lui Petru era un har desăvârşit - acelaşi har care îl însoţise în ciuda oricărui lucru, care se rugase pentru el înainte ca Petru să simtă nevoia pentru aceasta, sau chiar înainte să comită greşeala sa. Căci, în momentul când s-ar fi crezut că Petru ar fi putut cel mult să fie iertat prin îndurarea divină, cea mai puternică mărturie a harului este revărsată asupra lui. Harul îmbelşugat se arată faţă de el atunci când este smerit datorită căderii sale şi adus într-o stare de dependenţă totală faţă de acest har. Domnul îi încredinţează ceea ce El iubea cel mai mult: oile pe care tocmai le răscumpărase. Acesta este harul care se ridică deasupra a tot ceea ce este omul şi care în consecinţă produce încredere, nu în sine, ci în Dumnezeu, care este sursa harului şi-l manifestă în mod desăvârşit. Acest har ne face capabili să împlinim lucrarea de har către cei din jurul nostru care au nevoie de el. Harul creează încredere direct proporţional cu măsura în care acţionează.
Cred că Domnul face referire la oile deja cunoscute de Petru, doar acelea cu care Domnul fusese zi de zi în legătură, care ocupau acum gândurile Lui şi care ne sunt prezentate în scena din acest capitol - oile casei lui Israel.
După părerea mea, există o lucrare progresivă în ceea ce Domnul spune lui Petru. El întreabă: „Mă iubeşti“ [în greacă, agapao] „tu mai mult decât aceştia?“ Petru spune: „Tu ştii că am afecţiune“ [în greacă, fileo] „faţă de Tine“. Isus replică: „Paşte mieluşeii Mei“. A doua oară, El spune doar: „Mă iubeşti [agapao]?“, omiţând comparaţia dintre Petru şi restul ucenicilor, după cum Petru pretinsese la început. Petru repetă declaraţia cu privire la afecţiunea [fileo] sa. Isus îi spune: „Păstoreşte oile Mele“. A treia oară Domnul îl întreabă: „Ai afecţiune“ [fileo] „pentru Mine?“, folosind expresia lui Petru. După răspunsul acestuia, care, aşa cum am văzut, a înţeles motivul pentru care Domnul a folosit chiar cuvintele sale, El spune: „Paşte oile Mele“. Legăturile dintre Petru şi Hristos, aşa cum Îl cunoscuse el pe pământ, îl făceau potrivit pentru a păstori turma rămăşiţei iudaice, pentru a hrăni mieii acestei turme, înfăţişându-L înaintea lor pe Mesia, aşa cum fusese El. Era astfel făcut capabil să păstorească şi să călăuzească pe cei care erau mai avansaţi în viaţa de credinţă, şi totodată să ofere hrană celor nevârstnici din turmă.
Dorinţa lui Petru de a-L urma pe Domnul este împlinită prin voia lui Dumnezeu
Harul Mântuitorului nu se opreşte însă aici. Petru ar fi putut încă simţi durerea pentru faptul că pierduse prilejul să-L mărturisească pe Domnul într-un moment critic. Isus însă îl asigură că dacă n-a putut să facă acest lucru prin propria sa voinţă, îi va fi îngăduit să-l facă prin voia lui Dumnezeu; şi că, după cum se încingea singur atunci când era tânăr, alţii aveau să-l încingă atunci când va fi bătrân şi să-l ducă unde nu voia. Avea să-i fie dat prin voia lui Dumnezeu să moară pentru Domnul, în timp ce mai înainte el declarase că putea face lucrul acesta prin propria sa putere. Acum, Domnul îi spune lui Petru să-L urmeze, căci acesta se smerise şi fusese adus într-o dependenţă totală faţă de har, iar acum ştia că nu are nici o putere şi simţea că depinde de Domnul. Petru pretinsese că va muri pentru Domnul, atunci când El îi spunea că nu poate să facă acest lucru. Era dorinţa inimii lui Petru să-L urmeze pe Domnul chiar până la moarte. Hrănindu-i pe aceia pe care Domnul continuase să-i hrănească până la moartea Sa, Petru avea să-l vadă pe Israel respingând orice mărturie de har, aşa cum Hristos îl văzuse făcând; iar lucrarea sa avea să se sfârşească aşa cum se sfârşise a lui Hristos (judecata fiind gata să vină şi să înceapă de la casa lui Dumnezeu). În cele din urmă, el va face ceea ce pretinsese că poate să facă şi nu putuse - să-L urmeze pe Hristos în temniţă şi la moarte.
Partea şi slujirea lui Ioan
Urmează acum istoria ucenicului pe care-l iubea Isus. Ioan, care auzise fără îndoială chemarea adresată lui Petru, Îl urmează şi el pe Domnul; iar Petru, legat de Ioan, aşa cum am văzut, prin dragostea lor comună faţă de Domnul, întreabă ce se va întâmpla cu acesta. Răspunsul Domnului prezintă partea şi slujirea lui Ioan, însă după părerea mea, în legătură cu acest pământ. Dar felul enigmatic cu care Domnul Se exprimă este pe cât de remarcabil, pe atât de important: „Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie?“ În consecinţă, ucenicii au crezut că Ioan n-avea să moară. Însă Domnul nu spusese aceasta - ceea ce constituie o atenţionare pentru noi ca să nu atribuim o semnificaţie cuvintelor Sale, în loc de a primi una; în acelaşi timp se arată nevoia pe care o avem de a fi ajutaţi de Duhul Sfânt, căci cuvintele Domnului ar fi putut fi interpretate astfel în mod literal. Luând eu însumi seama la această atenţionare, voi spune ceea ce cred eu a fi semnificaţia cuvintelor Domnului, asupra căreia nu am nici o îndoială, şi care ne va furniza cheia pentru multe alte expresii de acelaşi fel.
În relatările Evangheliilor, suntem puşi în legătură cu pământul (mai exact, este redată legătura lui Isus cu pământul). Fiind sădită pe pământ la Ierusalim, adunarea, ca şi casă a lui Dumnezeu, este recunoscută în mod oficial ca luând locul templului lui Yahve. Istoria adunării, stabilită oficial ca un centru pe pământ, s-a încheiat odată cu distrugerea Ierusalimului. Rămăşiţa mântuită de Mesia nu avea să mai fie în legătură cu Ierusalimul, centrul de strângere a neamurilor. În sensul acesta, distrugerea Ierusalimului a pus capăt din punct de vedere juridic noului sistem al lui Dumnezeu de pe pământ - sistem proclamat de Petru în Fapte 3 , şi cu privire la care Ştefan a declarat iudeilor împotrivirea lor faţă de Duhul Sfânt, el fiind trimis ca mesager în urma Aceluia care plecase să-Şi primească împărăţia şi să Se reîntoarcă: „Nu vrem ca acesta să împărăţească peste noi“ (Luca 19:11-27 ). Pavel - ales dintre aceşti vrăjmaşi ai evangheliei încă adresate iudeilor prin Duhul Sfânt după moartea lui Hristos, şi pus deoparte dintre iudei şi neamuri, pentru a fi trimis la aceştia din urmă - împlineşte o lucrare nouă, care a fost ascunsă profeţilor din vechime, şi anume strângerea laolaltă a unei adunări cereşti luate dintre iudei şi naţiuni, fără nicio deosebire.
Întinderea slujirii lui Ioan
Distrugerea Ierusalimului a pus capăt unuia dintre acestesisteme, ca şi existenţei iudaismului potrivit cu legea şi făgăduinţele, lăsând doar adunarea cerească. Ioan a rămas - ultimul dintre cei doisprezece - până în această perioadă, chiar după Pavel, pentru ca să vegheze peste adunarea astfel întemeiată, ca şi cadru orânduit pe pământ (responsabilă în acest caracter) al mărturiei lui Dumnezeu, obiect asupra căruia se manifestă guvernarea Sa pe pământ. Dar aceasta nu este totul. În slujirea lui, aşa cum o găsim în cartea Apocalipsa, Ioan merge până la sfârşit, până la venirea lui Hristos ca să judece pământul. Ioan a pus în legătură cele două aspecte ale judecăţii: judecata asupra adunării ca martor responsabil pe pământ şi judecata asupra lumii, atunci când Dumnezeu Îşi va relua legătura cu pământul în cârmuire. Atunci mărturia adunării va fi deja sfârşită, ea fiind răpită la cer, potrivit cu caracterul ei specific, pentru a fi cu Domnul.
Astfel, cartea Apocalipsa ne prezintă judecata adunării pe pământ, ea fiind martorul oficial pentru adevăr. Apoi trecem în scena în care Dumnezeu Îşi reia guvernarea pe pământ, cu scopul de a-L instala pe Miel pe scaunul de domnie şi a înlătura puterea răului. Doar aici se găseşte caracterul ceresc al adunării, când cei ce o compun sunt văzuţi şezând pe scaune de domnie ca împăraţi şi preoţi, şi când are loc în cer nunta Mielului. Pământul - după prezentarea celor şapte biserici - nu mai are parte de o mărturie cerească. În cele şapte biserici nu este prezentat subiectul mărturiei cereşti, şi nici în aşa numita parte profetică a Apocalipsei. Astfel, privind adunările ca atare în acele zile, Adunarea potrivit învăţăturii lui Pavel nu este prezentată acolo. Dacă privim aceste adunări ca o descriere a Bisericii, obiectul asupra căruia Se manifestă guvernarea lui Dumnezeu pe pământ, o avem prezentată până la lepădarea ei finală. Istoria continuă, iar partea profetică este legată în mod imediat de sfârşitul adunării. Numai că, în locul adunării, găsim lumea şi apoi iudeii*.
* Avem astfel, în viaţa de slujire şi în învăţătura lui Petru şi Ioan, întreaga istorie de ordin religios pe pământ, de la începutul până la sfârşitul ei. Ea începe cu iudeii, ca o continuare a relaţiilor lui Hristos cu ei, traversează întreaga eră creştină şi o găsim din nou după încheierea istoriei pământeşti a adunării, pe terenul relaţiei lui Dumnezeu cu lumea (cuprinzând şi rămăşiţa iudaică) în vederea introducerii în lume a Întâiului Născut, acest eveniment glorios încheind istoria care a început cu lepădarea Sa.
Pavel prezintă lucrurile dintr-un punct de vedere foarte diferit. El priveşte adunarea ca trup al lui Hristos, unită cu El în cer.
Prin urmare, venirea lui Hristos pomenită la sfârşitul acestei Evanghelii, este manifestarea Lui pe pământ. Iar Ioan, care a rămas în viaţă până la încheierea tuturor lucrurilor introduse de Domnul în legătură cu Ierusalimul, îşi continuă aici slujirea până la arătarea lui Hristos faţă de lume.
Învăţătura lui Ioan, lucrarea lui Petru şi a lui Pavel
Deci, în Ioan avem două lucruri. Pe de-o parte slujirea Lui, atunci când se manifestă din punct de vedere dispensaţional şi al căilor lui Dumnezeu, nu trece dincolo de ceea ce este pământesc; venirea lui Hristos este prezentată ca fiind manifestarea Lui pentru împlinirea căilor lui Dumnezeu şi pentru instaurarea guvernării lui Dumnezeu. Pe de altă parte, el ne leagă de Persoana lui Isus, care este deasupra şi în afara oricărei dispensaţii şi a tuturor lucrărilor lui Dumnezeu, fiind manifestarea lui Dumnezeu Însuşi. Ioan nu se ocupă de învăţătura despre Adunare, aşa cum o face Pavel. El ne prezintă fie pe Isus personal, fie relaţiile lui Dumnezeu cu pământul*.
* Ioan Îl prezintă pe Tatăl manifestat în Fiul, pe Dumnezeu prezentat de Fiul care este în sânul Tatălui, şi aceasta ca fiind viaţa eternă - Dumnezeu descoperit faţă de noi şi viaţa eternă. Pavel are slujba să ne descopere poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu în Hristos. Totuşi fiecare dintre cei doi atinge în treacăt şi subiectul celuilalt. Slujba lui Ioan este caracterizată în mod dominant de prezentarea lui Dumnezeu către noi şi de dăruirea vieţii veşnice; iar slujba lui Pavel de prezentarea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Prima lui epistolă ne prezintă reproducerea vieţii lui Hristos în noi înşine, păzindu-ne astfel de toate pretenţiile învăţătorilor rătăciţi. Însă, prin aceste două părţi ale adevărului, ni se oferă o puternică susţinere a credinţei, când tot ce ţine de forma exterioară a mărturiei poate falimenta. Această susţinere ni se dă în Persoana lui Isus (ca fiind obiectul sigur al credinţei în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu), precum şi în viaţa lui Dumnezeu reprodusă în noi, fiind aduşi la viaţă prin Hristos. Acest lucru este adevărat pentru totdeauna şi aceasta este viaţa veşnică, chiar dacă am fi fost singuri fără Adunare pe pământ, iar acest adevăr ne călăuzeşte peste ruinele ei în timpuri de faliment, posedând ceea ce este esenţial şi care ne rămâne pentru totdeauna. Restul este decis de guvernarea lui Dumnezeu. Însă privilegiul şi datoria noastră sunt să menţinem acea parte a mărturiei lui Dumnezeu, care i-a fost încredinţată lui Pavel, şi aceasta atât timp cât prin har o putem face.
Trebuie remarcat de asemenea că slujbele lui Petru şi Pavel sunt cu privire la strângerea laolaltă, fie a celor din circumcizie, fie a celor dintre neamuri. Ioan se ocupă de ceea ce este esenţial în viaţa veşnică. El prezintă judecata lui Dumnezeu în legătură cu lumea, dar ca un subiect care este în afara relaţiilor lui şi alor noastre cu Dumnezeu, relaţii care sunt prezentate doar ca o introducere la cartea Apocalipsa. El Îl urmează pe Hristos atunci când fusese chemat doar Petru (Ioan 21:19-23 ), pentru că, deşi lui Petru i se încredinţase slujba către iudei, aşa cum o avusese şi Domnul, Ioan - fără să fie chemat la acea lucrare - Îl urmează totuşi pe Isus pe acel teren. Domnul explică aceasta, aşa cum am văzut deja.
Versetele 24 şi 25 sunt un fel de notă explicativă asupra cărţii, Ioan nerelatând tot ce a făcut Isus, ci ceea ce L-a descoperit ca fiind viaţa veşnică. În ce priveşte lucrările Lui, ele nu pot fi numărate.
Prin harul lui Dumnezeu, am putut expune aceste patru cărţi preţioase, în măsura în care Dumnezeu mi-a dat putere să o fac, prezentând principiile lor cele mai importante. Meditaţia în ce priveşte conţinutul lor în detaliu, o las fiecărei inimi în mod individual, însoţită de lucrarea puternică a Duhului Sfânt. Dacă le-am fi studiat în detaliu, ar fi trebuit să spunem, împreună cu apostolul, că lumea n-ar fi cuprins cărţile care ar fi putut fi scrise. Fie ca Dumnezeu, în harul Lui, să conducă sufletele în bucuria izvoarelor nesfârşite ale harului şi adevărului în Isus, pe care Evangheliile le conţin!
sursa: https://comori.org/