Categorie: Cartile Bibliei
Rugăciunea de mijlocire a Domnului
În acest capitol El Se adresează Tatălui Său, ca Unul care-Şi ia locul plecând de aici, şi totodată arată locul ucenicilor Săi (care era de fapt locul pe care El îl avusese pe pământ), în raport cu Tatăl şi cu lumea, după ce El avea să plece pentru a fi glorificat la Tatăl. În esenţă tot capitolul vorbeşte despre aşezarea ucenicilor în locul Său, după ce El aşează temelia pentru acest lucru prin propria Sa lucrare şi glorificare. Este vorba deci, afară de ultimele versete, de locul Său pe pământ. Aşa cum El a fost în mod divin în cer, şi la fel cum a arătat un caracter divin şi ceresc pe pământ, aşa şi ei (El fiind ca Om glorificat în ceruri), uniţi cu El, urmau la rândul lor să arate acelaşi caracter. Prin urmare, avem mai întâi locul pe care El personal îl ia, precum şi lucrarea care le dă lor dreptul să fie aşezaţi în acelaşi loc.
Rezumatul şi împărţirea capitolului 17
Capitolul 17 este împărţit astfel: versetele 1-5 fac referire la Hristos Însuşi, la ocuparea de către El a poziţiei Sale în glorie, la lucrarea Sa şi la acea glorie care aparţine Persoanei Sale, precum şi la rezultatul lucrării Sale. Versetele 1-3 prezintă noua Sa poziţie în două aspecte: „Glorifică pe Fiul Tău“ şi „autoritate peste orice făptură“, pentru a da viaţă eternă tuturor acelora care i-au fost daţi Lui. În versetele 4 şi 5 avem lucrarea Sa şi rezultatele ei. În versetele 6-13, El vorbeşte despre ucenicii Săi, în relaţia lor cu Tatăl în urma descoperirii de către Domnul a Numelui Tatălui, iar apoi avem faptul că El le-a dăruit cuvintele pe care El Însuşi le primise, ca astfel ei să se poată bucura de binecuvântarea deplină a acestei relaţii. De asemenea El Se roagă ca ei să fie una, aşa cum El şi Tatăl erau una. În versetele 14-21 găsim relaţia lor cu lumea, în virtutea cuvântului Tatălui ce le fusese încredinţat. În versetele 20 şi 21 Domnul îi introduce în aceeaşi binecuvântare pe aceia care aveau să creadă prin intermediul ucenicilor. Versetele 22-26 fac cunoscut rezultatul de care ei vor avea parte, fie în viitor, fie în această lume: posesia gloriei pe care Hristos o primise de la Tatăl – fericirea de a fi cu El, bucurându-se la vederea gloriei Sale; şi faptul că dragostea Tatălui avea să fie cu ei aici jos, fiind iubiţi aşa cum Isus Însuşi fusese iubit, iar El Însuşi avea să fie în ei. Ultimele trei versete sunt singurele care îi arată pe ucenici aflaţi în cer, ca un adevăr suplimentar.
Acesta este un scurt sumar al acestui capitol minunat în care ni se îngăduie să auzim, nu cuvântarea lui Hristos faţă de om, ci dorinţele inimii Sale atunci când El o revarsă înaintea Tatălui Său pentru binecuvântarea celor care sunt ai Lui. Ce har minunat este acesta care ne permite să auzim aceste dorinţe şi să înţelegem toate privilegiile care decurg din această grijă a Lui pentru noi, din faptul că noi suntem subiectul discuţiei dintre Tatăl şi Fiul, al dragostei Lor comune faţă de noi, atunci când Hristos dă glas propriilor Sale dorinţe pe care le avea în inima Sa şi pe care le prezintă Tatălui ca pe dorinţele Sale personale!
Câteva explicaţii ne pot ajuta să înţelegem semnificaţia unor pasaje în acest capitol minunat şi preţios. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne ajute la aceasta!
Noua poziţie a lui Hristos în glorie; autoritatea peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică celor daţi Lui
Domnul, ale cărui priviri de dragoste fuseseră până atunci îndreptate către ucenicii Săi pe pământ, Îşi ridică acum ochii spre cer şi Se adresează Tatălui Său. Venise ceasul ca Fiul să fie glorificat, astfel ca din glorie El să poată glorifica pe Tatăl. Aceasta reprezintă, în general vorbind, noua poziţie a Omului. Viaţa Lui de aici se sfârşea şi El trebuia să Se înalţe la cer. Două lucruri stau în legătură cu înălţarea Lui: autoritatea peste orice făptură şi dăruirea vieţii veşnice tuturor acelora pe care Tatăl i-I dăduse Lui. „Capul oricărui bărbat este Hristos“. Cei pe care Tatăl i-I dăduse Lui primesc viaţa veşnică de la Acela care S-a suit la cer. Viaţa veşnică reprezenta cunoaşterea Tatălui, singurul Dumnezeu adevărat, şi a lui Isus Hristos pe care El Îl trimisese (versetul 3).
Cunoaşterea Celui Atotputernic dădea siguranţă pentru cel ce călătorea pe acest pământ prin credinţă; cunoaşterea lui Yahve dădea certitudinea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeun faţă de Israel; cunoaşterea Tatălui care L-a trimis pe Fiul, pe Isus Hristos (Unsul şi Mântuitorul), care era viaţa însăşi, viaţă primită ca un lucru prezent (1. Ioan 1:1-4 ), era viaţa veşnică. Adevărata cunoaştere aici nu înseamnă o punere la adăpost faţă de pericolele exterioare, nici o speranţă viitoare, ci comunicarea prin intermediul vieţii, a părtăşiei cu Fiinţa făcută astfel cunoscută sufletului – a părtăşiei cu Dumnezeu Însuşi pe deplin cunoscut ca Tatăl şi Fiul. Aici nu este vorba de divinitatea Persoanei lui Hristos, măcar că doar o Persoană divină putea ocupa un astfel de loc şi putea vorbi astfel, ci de locul pe care îl luase în împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Ceea ce se spune despre Isus în acest capitol nu poate fi spus decât despre Unul care este Dumnezeu; dar subiectul tratat aici este cel despre locul Său în planurile lui Dumnezeu şi nu descoperirea naturii Sale. El primeşte totul de la Tatăl Său – este trimis de El şi Tatăl Său Îl glorifică*. În 1. Ioan 5:20 avem acelaşi adevăr cu privire la dăruirea vieţii veşnice în legătură cu natura Sa divină şi cu unitatea Lui cu Tatăl. Aici El împlineşte voia Tatălui şi este dependent de El în poziţia pe care a luat-o şi pe care urma să o ia, chiar în glorie, oricât de glorioasă era natura Sa în esenţă. Astfel, în capitolul 5 al Evangheliei noastre, El aduce la viaţă pe cine vrea; aici însă El dă viaţa celor pe care Tatăl I i-a dat. Iar viaţa pe care El o dă este obţinută prin cunoaşterea Tatălui şi a lui Isus Hristos pe care la trimis El.
* Cu cât cercetăm mai mult Evanghelia după Ioan, cu atât Îl vedem pe Acela care vorbeşte şi acţionează cum numai o Persoană divină – una cu Tatăl – o poate face, dar întotdeauna ca Unul care are un loc de slujitor şi nu Şi-a luat nimic singur, ci a primit totul din mâna Tatălui Său. „Te-am glorificat“; „acum glorifică-Mă“. Ce limbaj al egalităţii de natură şi dragoste! Dar El nu spune: „Iar acum Mă voi glorifica pe Mine Însumi“. El a ocupat locul unui Om pentru a primi totul, deşi era vorba de o glorie la dăruirea vieţii veşnice în legătură cu natura Sa divină şi cu unitatea Lui cu Tatăl. Aici El împlineşte voia Tatălui şi este dependent de El în poziţia pe care a luat-o şi pe care urma să o ia, chiar în glorie pe care o avusese la Tatăl înaintea de a fi lumea. Acest lucru este de o frumuseţe de neînchipuit. Din această poziţie a încercat vrăjmaşul în zadar să-L scoată, ispitindu-L în pustie.
Lucrarea lui Hristos şi rezultatele ei
Apoi El face cunoscute condiţiile în care Îşi ia locul în cer. Isus Îl glorificase în mod desăvârşit pe Tatăl pe pământ. Nimic din ceea ce Îl manifesta pe Dumnezeu Tatăl nu lipsise din mărturia Lui, oricare au fost dificultăţile prin care a trecut; împotrivirea păcătoşilor nu a constituit decât o ocazie pentru arătarea acestui lucru. Dar chiar aceasta a făcut ca suferinţa Domnului să fie infinită. Totuşi Isus împlinise sarcina de a manifesta această glorie pe pământ în faţa a tot ceea ce se opunea ei. Gloria Sa la Tatăl în cer nu era decât consecinţa justă şi necesară, o dovadă a dreptăţii lui Dumnezeu. Mai mult, Isus avusese această glorie la Tatăl Său înainte de a fi lumea. Lucrarea şi Persoana Lui Îi dădeau în mod egal dreptul la această glorie. Tatăl glorificat pe pământ prin Fiul; Fiul glorificat la Tatăl în cer: iată revelaţia conţinută în aceste versete; un drept care decurgea din Persoana Sa ca Fiu, însă un drept la o glorie în care El a intrat ca Om, în urma faptului că L-a glorificat în mod perfect, în această poziţie, pe Tatăl Său pe pământ. Acestea sunt versetele care fac referire la Hristos. Mai mult, această revelaţie ne aşează înainte relaţia în care El intră în acest loc nou ca Om, ca Fiu al Său, precum şi lucrarea prin care El face aceasta în dreptate, şi astfel ne oferă nouă dreptul şi caracterul în care noi avem un loc acolo.
Ucenicii Domnului în relaţie cu Tatăl prin descoperirea Numelui şi Cuvântului Său
Acum (versetul 6 şi următoarele) El vorbeşte despre ucenici, despre felul în care au intrat ei în locul destinat lor, loc aflat în legătură cu această poziţie a lui Isus – în relaţie cu Tatăl Său. El descoperise numele Tatălui acelora pe care Tatăl i-I dăduse din această lume. Ei aparţineau Tatălui şi El îi dăduse pe ei lui Isus. Ucenicii păziseră Cuvântul Tatălui; aceasta a însemnat credinţă în descoperirea pe care Fiul o făcuse cu privire la Tatăl. Cuvintele profeţilor erau adevărate. Cei credincioşi se bucurau de ele; ele susţineau credinţa lor. Dar Cuvântul Tatălui, dat prin Isus, Îl descoperea pe Tatăl Însuşi în Cel pe care Tatăl Îl trimisese şi îl aşeza pe cel ce primea acest Cuvânt într-un loc al dragostei, acel loc care era al lui Hristos; iar a-L cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul însemna viaţa eternă. Acest lucru era cu totul diferit de speranţele legate de Mesia sau de ceea ce Yahve Îi dăduse Lui. Acesta este un alt caracter în care ucenicii sunt prezentaţi Tatălui; nu ca primindu-L pe Hristos în caracterul de Mesia, cu cinstea pe care El o deţinea în virtutea acestui titlu. Ei cunoscuseră că toate lucrurile pe care Isus le avea erau de la Tatăl. Prin urmare, El era Fiul; relaţia lui cu Tatăl era astfel recunoscută. Deşi erau lipsiţi de pricepere, Domnul îi priveşte potrivit cu felul în care El le aprecia credinţa, potrivit cu obiectul credinţei aşa cum îl cunoştea El Însuşi, nu potrivit înţelegerii pe care o aveau ei. Preţios adevăr! (Comparaţi cu Ioan 14:7 )
Deci, ei L-au recunoscut pe Isus ca pe Unul care a primit toate lucrurile de la Tatăl, nu ca pe Mesia care primeşte totul de la Yahve; căci Isus le dăruise toate cuvintele pe care Tatăl I le dăduse Lui. Astfel, El îi adusese, în ce priveşte sufletele lor, în conştienţa relaţiei dintre Fiul şi Tatăl, şi într-o comuniune deplină, potrivit cu comunicările Tatălui către Fiul în cadrul acelei relaţii. El vorbeşte de poziţia lor prin credinţă – nu de înţelegerea de către ei a acestei poziţii. Astfel ei recunoscuseră că Isus a ieşit de la Tatăl şi că El a venit cu autoritatea Tatălui – că Tatăl Îl trimisese. De acolo a venit El, şi a venit cu autoritatea unei însărcinări de la Tatăl. Aceasta era poziţia lor prin credinţă.
Rugăciunea Domnului pentru ucenici, priviţi ca separaţi de această lume
Acum, ucenicii fiind deja în această poziţie, El îi aşează înaintea Tatălui în rugăciunea Sa potrivit cu gândurile şi dorinţele Sale. El Se roagă pentru ei deosebindu-i complet de lume. Va veni timpul când, potrivit Psalmului 2, subiectul rugăciunii Sale va fi lumea – „Cere-Mi şi-Ţi voi da naţiunile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire“ (versetul 8); acum însă El Se roagă cu privire la aceia care nu sunt din această lume şi pe care Tatăl I i-a dat, căci ai Tatălui erau. Pentru că tot ce aparţine Tatălui se află în opoziţie completă faţă de lume (comparaţi cu 1. Ioan 2:16 ).
Motivele cererii Domnului
Domnul prezintă Tatălui două motive pentru cererea Lui. Primul: ei erau ai Tatălui, astfel încât Tatăl avea să-i păzească din pricina gloriei Sale proprii şi datorită afecţiunilor Lui pentru aceia care Îi aparţineau. Al doilea: Isus era glorificat în ei, astfel încât, dacă Isus constituia obiectul afecţiunii Tatălui, pentru acest motiv Tatăl urma să-i păzească pe ei. Afară de aceasta, interesele Tatălui şi Fiului nu puteau fi separate. Dacă ei erau ai Tatălui, erau de fapt, ai Fiului; iar acesta nu constituia decât un exemplu al acestui adevăr universal că tot ceea ce Fiul avea, aparţinea Tatălui, şi că tot ce Tatăl avea aparţinea Fiului (versetul 10). Ce loc pentru noi – să fim obiectul acestei iubiri reciproce, al acestor interese comune şi inseparabile ale Tatălui şi Fiului! Acesta este marele principiu, marele fundament, al rugăciunii lui Hristos. El Se ruga Tatălui pentru ucenicii Săi fiindcă ei aparţineau Tatălui; prin urmare Isus trebuie să caute binecuvântarea lor. Interesul Tatălui pentru ei este deplin, căci în ei Fiul urma să fie glorificat.
Împrejurările la care are aplicaţie rugăciunea
Apoi Domnul prezintă împrejurările la care are aplicaţie rugăciunea Sa. El Însuşi urma să nu Se mai afle în această lume. Ei vor fi lipsiţi de purtarea Lui de grijă ca atunci când era prezent cu ei şi vor rămâne în această lume, în timp ce El Se duce la Tatăl. Acesta reprezenta temeiul cererii Sale cu privire la poziţia lor. Prin urmare, El îi pune în legătură cu Sfântul Tată – cu toată dragostea perfectă a unui astfel de Tată – Tatăl lui Isus şi Tatăl lor, menţinând (ceea ce constituia binecuvântarea lor) sfinţenia pe care natura Lui o pretindea pentru ca ei să fie în relaţie cu El. Aceasta era o păzire nemijlocită. Tatăl Însuşi îi va păzi în Numele Său pe aceia pe care îi dăduse lui Isus. Legătura dintre El şi ei era astfel directă. Isus i-a încredinţat pe ei Tatălui, şi aceasta nu doar ca aparţinând Tatălui, ci de-acum ca fiind ai Lui Însuşi, potrivit cu toată valoarea pe care acest lucru le-o dădea în ochii Tatălui.
Unitatea şi legătura ei
Obiectul cererii Sale era ca ei fie păstraţi în unitate, la fel cum Tatăl şi Fiul sunt una. Legătura acestei unităţi nu putea fi decât un Duh divin şi unic. În acest sens legătura era cu adevărat divină. În măsura în care ei erau umpluţi de Duhul Sfânt, ei aveau doar un singur gând, un singur sfat, o singură ţintă. Aceasta este unitatea la care se face referire aici. Tatăl şi Fiul erau singurul lor obiect; iar singurul lucru pe care-l urmăreau era împlinirea planurilor şi scopurilor Lor. Ei nu aveau decât gândurile lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu Însuşi, Duhul Sfânt, era sursa gândurilor lor. Nu exista decât o singură putere şi natură divină care-i unea – Duhul Sfânt. Gândul, ţinta, viaţa, întreaga lor existenţă morală, erau deci una. Domnul vorbeşte, în mod necesar, la înălţimea gândurilor Sale atunci când dă expresie dorinţelor Sale pentru ei. Dacă este o chestiune de realizare a poziţiei, atunci trebuie să ne gândim la om, dar şi la o putere care este făcută desăvârşită în slăbiciune.
Relaţia ucenicilor cu Tatăl ca fii şi ca sfinţi aflaţi în grija Sa
Aceasta este suma dorinţelor Domnului pentru ucenici: de a fi fii şi sfinţi aflaţi în grija Tatălui; a fi una, nu prin efort sau prin învoială, ci potrivit puterii divine. El, aflându-Se aici, îi păzise în Numele Tatălui, împlinind cu credincioşie tot ceea ce Tatăl Îi încredinţase şi fără să piardă pe vreunul din aceea care erau ai Tatălui. În ce-l priveşte pe Iuda, a fost doar împlinirea Cuvântului. Protecţia pe care Isus le-o oferise aflându-Se împreună cu ei în această lume urma să înceteze acum. Însă El spune aceste lucruri fiind încă aici, iar ucenicii le auzeau pentru ca ei să poată înţelege că aveau înaintea Tatălui aceeaşi poziţie pe care Hristos o deţinuse, şi ca ei să aibă astfel împlinită în ei, în cadrul aceleiaşi relaţii, bucuria pe care Hristos o avusese. Ce har inexprimabil! Ei Îl pierduseră, în mod vizibil, pentru a ajunge de fapt (prin El şi în El) în propria Sa relaţie cu Tatăl, bucurându-se de tot ceea ce Domnul Însuşi S-a bucurat în această comuniune aici jos, ca aflaţi acum în locul Lui, în relaţie personală cu Tatăl. Prin urmare El le dăruise toate cuvintele pe care Tatăl le dăduse Lui – comunicările dragostei Tatălui către Isus Însuşi, pe când El umbla ca Fiu aici pe pământ. Şi, în numele special de „Tată Sfânt“, cu care Fiul Însuşi S-a adresat Lui pe pământ, Tatăl avea să-i păzească pe aceia pe care Fiul îi lăsase aici. Astfel ei urmau să aibă bucuria Lui împlinită în ei.
Relaţia ucenicilor cu lumea
Aceasta constituia relaţia lor cu Tatăl, Isus fiind plecat de pe pământ. Acum (versetul 14 şi următoarele) El vorbeşte de relaţia lor cu lumea, ca o consecinţă a relaţiei lor cu Tatăl.
El le-a dat Cuvântul Tatălui Său, nu cuvintele pentru a-i aduce în comuniune cu El, ci Cuvântul Său – mărturia a ceea ce El era. Prin urmare lumea i-a urât aşa cum L-a urât pe Isus (mărturia vie şi personală a Tatălui) şi pe Tatăl Însuşi. Fiind astfel în relaţie cu Tatăl care îi scosese din mijlocul lumii, şi primind Cuvântul Tatălui (precum şi viaţa veşnică în Fiul), ei nu erau din lume aşa cum El nu era din lume; prin urmare lumea îi ura. Totuşi Domnul nu Se roagă ca ei să fie luaţi din lume, ci ca Tatăl să-i păzească de rău. El intră în detaliile dorinţelor Sale în această privinţă, dorinţe întemeiate pe faptul că ei nu erau din lume. Domnul repetă acest gând ca bază a poziţiei lor aici pe pământ: „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume“ (versetul 16). Ce trebuiau ei deci să fie? După ce regulă? Potrivit cărui model trebuiau ei să fie formaţi? Prin adevăr, iar Cuvântul Tatălui era adevărul. Hristos a fost întotdeauna Cuvântul, însă Cuvântul viu care a trăit printre oameni. Noi posedăm acest Cuvânt, scris şi neclintit, în Scripturi; ele Îl descoperă pe Domnul şi dau mărturie despre El. Astfel urmau ucenicii să fie puşi deoparte pentru Dumnezeu. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul“ (versetul 17). Acesta era mijlocul prin care ei, din punct de vedere personal, aveau să fie formaţi, anume prin Cuvântul Tatălui, Cuvânt care este caracterizat de descoperirea Tatălui de către Isus.
Ucenicii trimişi în lume; misiunea şi mărturia lor
Urmează acum misiunea ucenicilor. Isus îi trimite în lume aşa cum Tatăl Îl trimisese pe El în lume. Ei erau în lume, dar în nici un caz din lume. Ucenicii sunt trimişi în lume din partea lui Hristos; dacă ei ar fi fost din lume n-ar fi putut fi trimişi în ea. Adevărul era prezentat nu doar de Cuvântul Tatălui, sau de comunicarea acestui Cuvânt prin Hristos prezent în mijlocul ucenicilor Săi (lucruri de care Isus vorbise începând cu versetul 14 până acum: „Le-am dat Cuvântul Tău“): El Însuşi Se sfinţea pentru ei. El Se punea pe Sine deoparte ca Om ceresc, mai presus de toate cerurile, Om glorificat în slavă, pentru ca astfel întreg adevărul să strălucească în El, în Persoana Sa, înviat fiind dintre cei morţi prin slava Tatălui, în El manifestându-se tot ceea ce era Tatăl. El Însuşi era mărturia dreptăţii, dragostei şi puterii divine, care a dărâmat în totalitate minciuna lui Satan, prin care omul fusese înşelat şi prin care falsitatea a fost introdusă în lume; modelul perfect a ceea ce omul era potrivit planurilor lui Dumnezeu, şi ca expresie a planurilor Sale din punct de vedere moral şi din cel al poziţiei în glorie – chipul Dumnezeului nevăzut, El Fiul aflat în slavă. Isus Se pune pe Sine deoparte, în această slavă, pentru ca ucenicii să fie sfinţiţi prin comunicarea către ei a ceea ce El era; căci această comunicare era adevărul şi îi forma pe ei conform imaginii a ceea ce acest adevăr le descoperea. Astfel era gloria Tatălui descoperită prin El pe pământ, glorie în care El Se înălţase ca om. Căci acesta este rezultatul complet – prezentarea în glorie a felului în care El Se pusese pe Sine deoparte pentru Dumnezeu, însă în beneficiul celor ai Săi. Avem astfel nu doar formarea şi cârmuirea gândurilor prin intermediul Cuvântului, punându-ne deoparte pentru Dumnezeu din punct de vedere moral, ci afecţiunile binecuvântate care decurg din faptul că avem acest adevăr în Persoana lui Hristos, inimile noastre fiind legate de El prin har. Aceasta sfârşeşte cea de-a doua parte a lucrurilor legate de ucenici în ceea ce priveşte comuniunea şi mărturia lor.
Rugăciunea Domnului pentru toţi cei ai Lui, nu doar pentru cei doisprezece; unitatea în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul
În versetul 20, Domnul declară că Se roagă de asemenea pentru cei care aveau să creadă în El prin intermediul ucenicilor. Caracterul unităţii de aici diferă puţin de cel din versetul 11. Acolo vorbind despre ucenici El spune: „aşa cum noi suntem una“; căci unitatea Tatălui cu Fiul s-a arătat prin faptul că erau una în scopuri, în dragoste, în lucrare şi în orice alt lucru. Prin urmare acest fel de unitate trebuia să se vadă şi la ucenici. Aici însă cei care credeau, de vreme ce primiseră ce li se comunicase, îşi găseau unitatea în puterea binecuvântării în care fuseseră aduşi. Printr-un sigur Duh, în puterea Căruia ei erau în mod necesar uniţi, ocupau un loc în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul. Era însăşi comuniunea dintre Tatăl şi Fiul (comparaţi cu 1. Ioan 1:3 ; cât de asemănător este limbajul apostolului cu cel al Domnului Isus!). Astfel, Domnul Se roagă ca ei să fie una în Tatăl şi în Fiul. Acesta era mijlocul prin care lumea trebuia să creadă că Tatăl Îl trimisese pe Fiul; căci îi vedea pe aceia care crezuseră şi care, oricât de diferite ar fi fost caracterele şi obiceiurile lor, şi oricât de puternice le-ar fi fost prejudecăţile, erau totuşi una (prin această puternică descoperire şi lucrare) în Tatăl şi în Fiul.
Cuvintele Domnului către Tatăl; gloria pe care Tatăl a dat-o Fiului
Aici se încheie rugăciunea, dar nu şi conversaţia Sa cu Tatăl. Domnul ne dă gloria pe care Tatăl i-a dat-o Lui (şi aici martorii şi credincioşii sunt contopiţi). Aceasta este baza unui al treilea* fel de unitate. Este adevărat, toţi vor avea parte în glorie de această unitate absolută în gânduri, obiect şi scopuri, care are ca model unitatea dintre Tatăl şi Fiul. Această unitate va fi ceva natural pentru toţi cei aflaţi în slavă, atunci când vom fi făcuţi desăvârşiţi şi când energia Duhului Sfânt nu va mai lăsa loc pentru nimic altceva.
* Avem trei feluri de unitate prezentate în acest capitol. Prima este cea a ucenicilor, „aşa cum Noi suntem una“, unitate realizată prin puterea singurului Duh, în gânduri, scopuri şi slujire; Duhul Sfânt făcându-i una, drumul lor în comun nu era nimic altceva decât expresia gândurilor şi puterii Sale. Apoi, unitatea celor care aveau să creadă prin intermediul ucenicilor, unitate în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul, „una în Noi“ – realizată tot prin Duhul Sfânt, dar credincioşii sunt priviţi ca aduşi în această comuniune după cum vedem în 1. Ioan 1:3 , aşa cum am menţionat deja. Urmează unitatea în glorie, „în mod desăvârşit una“, prezentată în manifestarea şi în descoperirea ei către lume: Tatăl în Fiul şi Fiul în ei toţi. Cea de-a doua unitate era pentru ca lumea să creadă, iar a treia pentru ca ea să cunoască. Primele două unităţi s-au împlinit în mod literal potrivit cu termenii în care sunt exprimate. Cât de mult s-au depărtat credincioşii de la aceste modele nu mai este nevoie să spunem.
O unitate care se manifestă în glorie
Însă chiar existenţa acestei unităţi face loc unui alt adevăr – acela al manifestării ei, sau cel puţin al unei surse interioare care realiza această manifestare în cei credincioşi glorificaţi: „Eu în ei“, spune Isus, „şi Tu în Mine“ (versetul 23). Aceasta nu este doar unitatea perfectă din versetul 11, nici reciprocitatea şi comuniunea din versetul 21. Este vorba de Hristos în toţi cei credincioşi şi de Tatăl în Hristos, o unitate manifestată în slavă, nu doar în ce priveşte comuniunea – o unitate în care totul este conectat perfect cu sursa. Iar Hristos, singurul pe care ei trebuiau să-L manifeste, este în ei; şi Tatăl, pe care Hristos L-a manifestat în mod perfect, este în El. Lumea (căci aceasta va avea loc în gloria mileniului şi se va manifesta faţă de lume) va cunoaşte atunci (El nu spune, „ca lumea să creadă“) că Isus fusese trimis de către Tatăl* şi că, mai mult, ucenicii fuseseră iubiţi de Tatăl la fel cum Isus Însuşi a fost iubit. Dovada acestui lucru va sta în faptul că ei vor avea aceeaşi glorie ca şi Hristos.
* Cum ar mai putea lumea să nege acest lucru când Îl va vedea în glorie?
Taina dezvăluită celor care Îl iubesc; ei vor fi cu Hristos şi vor vedea gloria Sa
Dar lucrurile nu se opresc aici. Există un loc unde lumea nu va fi, şi ceva pe care ea nu-l va vedea. „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu“ (versetul 24). Acolo vom fi nu numai ca Hristos (făcuţi asemenea Fiului, purtând chipul Omului ceresc înaintea ochilor lumii) ci vom fi cu El, acolo unde El Se află. Isus doreşte ca noi să vedem gloria Sa*. Aceasta este o mângâiere şi o încurajare pentru noi, după ce am fost părtaşi ocării Sale aici; iar acest lucru este cu atât mai preţios cu cât vedem că Cel care a fost dezonorat ca Om, şi fiindcă a devenit om de dragul nostru, va fi, din chiar această pricină, glorificat cu o glorie deasupra oricărei alta, afară de cea a Celui care I-a pus totul sub picioare; căci El vorbeşte aici de o glorie dată. Iată ce o face să fie atât de preţioasă pentru noi, căci Domnul a dobândit-o prin suferinţele îndurate pentru noi, şi totuşi ea este ceea ce I Se cuvine Lui în mod perfect – răsplata dreaptă pentru faptul că El L-a glorificat desăvârşit pe Tatăl în aceste suferinţe. Aceasta este o bucurie deosebită, cu totul dincolo de ceea ce lumea poate să cunoască. Lumea va vedea gloria pe care o avem în comun cu Hristos şi va cunoaşte că am fost iubiţi aşa cum Hristos a fost iubit. Există însă un secret pentru cei care-L iubesc, legat de Persoana Sa şi de asocierea noastră cu El. Tatăl L-a iubit înainte de a fi lumea – o dragoste care nu poate avea termen de comparaţie, fiind infinită şi perfectă, şi deci de natură să satisfacă deplin inima Lui. Vom împărtăşi şi noi această dragoste în sensul că Îl vom vedea pe Preaiubitul nostru în ea şi vom fi cu El, şi de asemenea vom privi gloria pe care Tatăl I-a dat-o potrivit cu dragostea cu care El L-a iubit înainte ca lumea să fi avut vreo parte în căile lui Dumnezeu. Până la acest moment noi ne-am aflat în lume; aici suntem în cer deasupra oricărei pretenţii sau înţelegeri a lumii (Hristos fiind privit în rezultatul acestei iubiri pe care Tatăl o avea pentru El înainte de a fi lumea). Hristos deci era plăcerea Tatălui şi Îl vedem bucurându-Se ca Om în rodul veşnic al acestei iubiri; vom fi şi noi cu El pentru totdeauna acolo, bucurându-ne de poziţia Sa în glorie – de faptul că Isus al nostru, Preaiubitul nostru este acolo, şi că El este ceea ce este.
* Acest lucru corespunde cu intrarea în nor a lui Moise şi Ilie, după ce ei fuseseră arătaţi în aceeaşi slavă ca şi Hristos, stând alături de El pe muntele transfigurării.
Dreptatea Tatălui
Între timp, lucrurile stând aşa, exista o dreptate în căile lui Dumnezeu cu privire la lepădarea lui Isus. El manifestase deplin şi perfect pe Tatăl. Lumea nu-L cunoscuse, dar Isus Îl cunoscuse, iar ucenicii cunoscuseră că Tatăl Îl trimisese. El face apel aici, nu la sfinţenia Tatălui, ca El să-i păzească potrivit cu acel nume binecuvântat, ci la dreptatea Tatălui, ca El să facă deosebire între lume pe de-o parte, şi Isus şi ai Săi de cealaltă; căci exista pentru aceasta atât motivul moral, cât şi cel al dragostei inexprimabile a Tatălui pentru Fiul. Iar Isus doreşte ca noi să ne bucurăm, în timp ce ne aflăm aici pe pământ, de înţelegerea acestei deosebiri, înţelegere venită prin intermediul comunicărilor harului. Va veni o vreme când lumea va înţelege acest lucru prin judecată.
Declararea numelui Tatălui
El le făcuse cunoscut Numele Tatălui şi avea să li-l mai facă cunoscut, chiar şi după ce Se va sui în cer, pentru ca dragostea cu care Îl iubise Tatăl să fie în ei (ca inimile lor s-o aibă în această lume – ce har!) şi Isus Însuşi să fie în ei ca Cel care le comunica această dragoste, ca sursa puterii lor de a se bucura de ea, dirijând-o ca să zicem aşa, în toată perfecţiunea în care El S-a bucurat de ea, înspre inimile lor în care El locuia – El Însuşi fiind puterea, viaţa, capacitatea, dreptul şi mijlocul ca ei să se bucure astfel de această dragoste în inima lor. Căci Fiul este Cel care ne-o declară, ca noi să cunoaştem Numele Tatălui pe care El ni-l descoperă. Cu alte cuvinte, El doreşte ca noi să ne bucurăm acum de acea relaţie în dragoste în care-L vom vedea în cer. Lumea va cunoaşte că noi am fost iubiţi ca Isus atunci când vom apărea în aceeaşi glorie cu El; însă, Hristos fiind în noi, partea noastră este să cunoaştem acest lucru încă de pe acum.
sursa: https://comori.org/