Categorie: Cartile Bibliei
Duhul Sfânt privit ca fiind deja aici
În capitolul 16 se face un pas înainte în descoperirea acestui har. Duhul Sfânt este privit ca fiind deja pe pământ.
În acest capitol Domnul declară ucenicilor că le-a prezentat toată învăţătura cu privire la plecarea Sa; de asemenea, suferinţele lor în lume, fiind plasaţi în poziţia pe care El o avusese; bucuria lor, aflându-se în aceeaşi relaţie cu El, fiind aceea pe care El o avusese pe pământ cu Tatăl Său; cunoaşterea de către ei a faptului că El era în Tatăl şi ei în El, şi El Însuşi în ei; în sfârşit darul Duhului Sfânt, pentru a-i pregăti în vederea a tot ceea ce avea să aibă loc după plecarea Lui, ca astfel ei să nu se poticnească. Căci aveau să fie daţi afară din sinagogi şi cei care îi vor omorî vor crede că fac o slujbă pentru Dumnezeu. Aşa va fi starea de orbire a celor care, bazându-se pe o formă a vechilor lor învăţături şi lepădând lumina, se vor servi de această formă a adevărului, prin care ei dau credit cărnii, pentru a se împotrivi luminii care, în conformitate cu Duhul, nu face altceva decât să judece carnea. Ei vor face acest lucru pentru că nu L-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Isus, Fiul Tatălui. Adevărul proaspăt scos la lumină este cel care testează cu adevărat sufletul şi credinţa. Adevărul vechi, în mod general acceptat, şi prin care o grupare de oameni este distinsă de cei din jur, poate fi un motiv de îngâmfare pentru carne, chiar acolo unde acest adevăr este de la Dumnezeu, aşa cum era cazul iudeilor. Însă adevărul proaspăt este în sursa sa o chestiune de credinţă; nu mai există sprijinul unei grupări care să-i dea credit, ci doar crucea, ostilitatea şi izolarea. Ei credeau că-L slujesc pe Dumnezeu, însă nu-L cunoşteau nici pe Tatăl, nici pe Fiul.
Întristarea firii la gândul plecării Domnului; câştigul credinţei
Firea se ocupă cu ceea ce ea pierde. Credinţa priveşte către viitorul spre care Dumnezeu o conduce. Preţios gând! În ucenici acţiona firea; ei Îl iubeau pe Hristos şi sufereau la gândul plecării Sale. Credinţa însă nu trebuia să se oprească aici. Dacă ei ar fi înţeles gloria necesară a Persoanei lui Isus, dacă afecţiunea lor, însufleţită de credinţă, s-ar fi gândit la El şi nu la ei înşişi, atunci ei ar fi trebuit să întrebe: „Unde Te duci?“ Totuşi Cel ce Se gândea la ei, îi asigură că plecarea Lui va fi un câştig pentru ei. Glorios rod al căilor lui Dumnezeu! Câştigul lor consta în faptul că Mângâietorul avea să aici pe pământ cu ei şi în ei. Observaţi că aici Isus nu vorbeşte despre Tatăl, ci despre Mângâietorul care va veni în locul Lui pentru a menţine mărturia dragostei Sale pentru ucenici şi relaţia Sa cu ei. Hristos pleca; căci dacă n-ar fi plecat, Mângâietorul n-ar fi venit. Dar dacă pleca, avea să-L trimită. Când Duhul avea să vină, El va demonstra adevărul cu privire la lumea care-L lepădase pe Hristos şi îi persecuta pe ucenicii Săi. De asemenea, El va acţiona în ucenici pentru binecuvântare.
Mărturia Mângâietorului faţă de lume
Cu privire la lume, Mângâietorul are un singur subiect de mărturie, pentru a demonstra păcatul lumii. Ea nu crezuse în Isus – în Fiul. Fără îndoială că exista păcat manifestat în orice fel şi, la drept vorbind, nimic altceva decât păcat – un păcat care merita condamnarea. Iar în lucrarea de convertire, El face sufletul conştient de aceste păcate. Însă lepădarea lui Hristos a aşezat lumea întreagă sub o judecată comună. Fără îndoială, fiecare va răspunde pentru păcatele sale; iar Duhul Sfânt ne face să simţim aceste păcate. Dar lumea, ca un sistem responsabil înaintea lui Dumnezeu, Îl lepădase pe Fiul Său. Acesta constituia temeiul pe care Dumnezeu lucra acum faţă de lume şi care punea în lumină inima omului. Era demonstrarea faptului că, Dumnezeu fiind pe deplin revelat în dragoste, omul nu voia să-L primească. El a venit neţinându-le în seamă păcatele, dar ei L-au respins. Isus nu venise ca Fiul lui Dumnezeu descoperit în gloria Lui, de la care oamenii să dea înapoi cu teamă, măcar că nu puteau scăpa de această descoperire; ci era ceea ce El reprezenta din punct de vedere moral, în natura şi în caracterul Lui. Dar omul L-a urât; întreaga mărturie menită să-L aducă pe om la Dumnezeu, a fost inutilă. Cu cât mărturia a fost mai clară, cu atât omul s-a împotrivit ei. Dovada păcatului lumii a fost lepădarea lui Hristos. Cumplită mărturie, ca Dumnezeu manifestat în bunătate să stârnească dispreţul pentru că era perfect şi de o bunătate perfectă! Aşa este omul. Mărturia Duhului Sfânt faţă de lume, la fel cea a lui Dumnezeu faţă de Cain în vechime, va fi: „Unde este Fiul Meu?“ Nu că omul n-ar fi fost vinovat – era aşa atunci când Hristos a venit – ci era pierdut, pomul era rău*.
* Omul este judecat pentru ceea ce a făcut, dar este pierdut prin ceea ce este în sine însuşi.
Dovedirea dreptăţii: Hristos la dreapta lui Dumnezeu
Dar aceasta însemna calea lui Dumnezeu către ceva cu totul diferit – dovedirea dreptăţii, prin faptul că Hristos mergea la Tatăl şi lumea nu avea să-L mai vadă. Acesta era rezultatul lepădării Sale. Dreptate omenească nu exista. Păcatul omului a fost dovedit prin lepădarea lui Hristos. Crucea a reprezentat într-adevăr judecata asupra păcatului; şi în acest sens a fost ea dreptate. Dar ceea ce s-a văzut în această lume a fost faptul că singurul Om drept a suferit condamnarea oamenilor şi părăsirea de către Dumnezeu; aceasta cu siguranţa n-a reprezentat manifestarea dreptăţii, ci despărţirea finală, din punct de vedere juridic, dintre om şi Dumnezeu (vezi Ioan 11 , Ioan 12:31 ). Dacă Hristos ar fi fost izbăvit şi ar fi devenit Împărat al lui Israel, aceasta n-ar fi reprezentat o consecinţă adecvată a faptului că El L-a glorificat deplin pe Dumnezeu. Glorificând pe Dumnezeu, Tatăl Său, El avea să-Şi ia locul la dreapta Lui, la dreapta Măririi în ceruri, ca să fie glorificat în Dumnezeu Însuşi şi să stea pe tronul Tatălui. Aşezarea Lui acolo reprezintă dreptatea divină (Ioan 13:31,32 ; Ioan 17:1,4,5 ). Această dreptate făcea ca lumea, aşa cum este ea, să fie lipsită de Isus pentru totdeauna. Omul nu-L va mai vedea. Dreptatea în favoarea oamenilor se afla în Hristos la dreapta lui Dumnezeu – şi constituia judecată cu privire la lume, deoarece ea Îl pierduse fără nădejde şi pentru totdeauna, prin faptul că L-a respins.
Satan, prinţul acestei lumi, este judecat
Mai mult, Satan se dovedise a fi prinţul acestei lumi prin faptul că îi conducea pe toţi oamenii împotriva Domnului Isus. Pentru a împlini scopurile lui Dumnezeu în har, Isus nu Se împotriveşte, ci Se dă pe Sine Însuşi la moarte. Cel care are puterea morţii s-a aruncat în luptă riscând totul. În dorinţa de a-l ruina pe om, el a trebuit să folosească tot ceea ce avea la dispoziţie împotriva Prinţului Vieţii. El a reuşit să asocieze întreaga lume cu sine însuşi în acest scop, pe iudei şi pe neamuri, pe preoţi, pe popor, pe guvernatori şi pe soldaţi. Lumea se afla acolo, condusă de prinţul ei, în acea zi solemnă. Vrăjmaşul mizase tot ceea ce avea, iar lumea era de partea lui. Dar Hristos a înviat, S-a înălţat la Tatăl şi a trimis Duhul Sfânt. Toate motivaţiile care guvernează lumea, precum şi puterea prin care Satan îi ţinea captivi pe oameni, sunt arătate ca provenind de la el; dar el este judecat. Puterea Duhului Sfânt este mărturia despre acest lucru şi ea depăşeşte toată puterea vrăjmaşului. Lumea nu este încă judecată, adică judecata nu este încă executată; ea va fi judecată într-un fel diferit; dar ea este judecată din punct de vedere moral, căci prinţul ei este judecat. Toate motivaţiile ei religioase şi nereligioase, au condus-o să-l respingă pe Hristos, punând-o astfel sub puterea lui Satan. În acest caracter a fost judecat el; căci el a condus lumea împotriva Aceluia care este dovedit a fi Fiul lui Dumnezeu prin coborârea Duhului Sfânt, consecinţă a zdrobirii puterii lui Satan în moarte.
Prezenţa Duhului Sfânt pe pământ este dovada că lumea L-a lepădat pe Fiul lui Dumnezeu
Toate acestea aveau loc prin prezenţa Duhului Sfânt pe pământ, trimis de Hristos. Prezenţa lui aici, constituia dovada acestor trei lucruri (versetele 8-11). Căci dacă Duhul Sfânt este aici, aceasta este din cauza faptului că lumea L-a lepădat pe Fiul lui Dumnezeu. Dreptatea a fost pusă în evidenţă prin aşezarea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu, iar dovada pentru aceasta era prezenţa Duhului Sfânt pe pământ, precum şi faptul că lumea nu-L va mai vedea pe Domnul Isus. Lumea care L-a lepădat nu era judecată în mod public, ci fiindcă Satan o condusese să-L lepede pe Fiul, prezenţa Duhului Sfânt pe pământ dovedea că Isus nimicise puterea morţii; că cel care avusese puterea morţii era astfel judecat; că el se dovedise a fi vrăjmaşul Celui pe care Tatăl Îl aprobase; că el pierduse puterea, iar biruinţa fusese câştigată de cel de-al doilea Adam, tocmai atunci când întreaga putere a lui Satan fusese îndreptată asupra slăbiciunii omeneşti a Aceluia care în dragoste Se supusese ei. Dar Satan, astfel judecat, era prinţul lumii acesteia.
Lucrarea Duhului Sfânt în ucenici şi pentru ucenici
Prezenţa Duhului Sfânt nu trebuie să reprezinte demonstrarea drepturilor lui Hristos ca Mesia – drepturi reale, fără îndoială – ci demonstrarea acelor adevăruri cu privire la lumea în care Israel se afla acum ca pierdut, după ce lepădase promisiunile, deşi Dumnezeu va continua să păstreze această naţiune pentru Sine. Însă Duhul Sfânt făcea ceva mai mult decât să dea pe faţă starea lumii. El avea să împlinească o lucrare în ucenici; avea să-i călăuzească în tot adevărul şi să le descopere lucrurile viitoare; căci Isus avea multe lucruri să le spună, pe care ei încă nu le puteau purta. Când Duhul Sfânt avea să fie în ei, El urma să fie atât puterea lor, cât şi Învăţătorul lor; iar aceasta va fi o stare de lucruri cu totul diferită pentru ucenici. Aici El este privit ca fiind prezent pe pământ în locul lui Isus şi ca locuind în ucenici; nu ca un duh individual, care vorbeşte de la sine, ci aşa cum Isus Însuşi a spus: „Eu judec după cum aud“; cu o judecată în mod perfect divină şi cerească. La fel Duhul Sfânt, acţionând în ucenici va vorbi lucrurile care vin de sus şi cele care ţin de viitor, potrivit unei cunoştinţe divine. El va vorbi despre cer şi despre viitor, comunicând lucrurile cereşti şi descoperind evenimentele care vor veni peste pământ; şi unele şi celelalte sunt mărturii că această cunoştinţă aparţinea lui Dumnezeu. Cât de binecuvântat este să beneficiem de lucrurile pe care El ni le oferă!
Duhul Sfânt ia locul lui Hristos pe pământ
Dar, mai mult, Duhul ia locul lui Hristos pe pământ. Isus Îl glorificase pe Tatăl aici jos; Duhul Sfânt urma să-L glorifice pe Isus, cu privire la gloria care aparţinea Persoanei şi poziţiei Sale. El nu vorbeşte aici în mod direct despre gloria Tatălui. Ucenicii văzuseră gloria vieţii lui Hristos pe pământ; Duhul Sfânt avea să desfăşoare înaintea lor gloria lui Isus în lucrurile care Îi aparţineau ca glorificat la Tatăl – acele lucruri care erau ale Lui.
Ei aveau să înveţe „în parte“. Aceasta este măsura omului când este vorba de lucrurile lui Dumnezeu, însă întinderea acestei măsuri este declarată de Domnul Însuşi: „Acela Mă va glorifica, pentru că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut. Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am spus că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut“.
Numele şi gloria lui Hristos; poziţia Sa în virtutea lucrării Sale ca Fiu al Omului; drepturile Sale ca Fiu al Tatălui
Avem astfel darul Duhului Sfânt prezentat într-un fel variat în legătură cu Hristos. Domnul Se adresează Tatălui în dependenţă de El şi ca reprezentant al ucenicilor Săi, plecat fiind din mijlocul lor. El Îi cere Tatălui să trimită Duhul Sfânt (Ioan 14:16 ). Apoi vedem că Numele Său este atotputernic. Toată binecuvântarea de la Tatăl vine în Numele Lui. Tot binele care ne vine este din pricina Lui, este potrivit cu eficacitatea Numelui Său şi a tot ceea în El este plăcut Tatălui. Astfel Tatăl va trimite Duhul Sfânt în Numele Său (Ioan 14:26 ). Iar Hristos, fiind glorificat în cer, după ce Îşi va lua locul la Tatăl, El Însuşi va trimite Duhul Sfânt (Ioan 15:26 ), care iese de la Tatăl. În sfârşit, Duhul Sfânt este prezent aici în această lume, în ucenici şi împreună cu ei, Îl glorifică pe Domnul Isus şi ia din lucrurile Domnului Isus pentru a le descoperi celor ai Săi (Ioan 16:13-15 ). Aici este înfăţişată toată slava Persoanei lui Hristos, precum şi drepturile care ţin de poziţia pe care El a luat-o. Tot ce are Tatăl este al Lui. El Şi-a luat poziţia potrivit cu planurile eterne ale lui Dumnezeu în virtutea lucrării Sale ca Fiu al Omului. Dar dacă El a intrat în posesia tuturor lucrurilor în acest caracter, înseamnă că tot ce El stăpâneşte Îi aparţine ca Fiu, căruia (fiind una cu Tatăl) Îi aparţine tot ce Tatăl are.
Plecarea Domnului la Tatăl; ucenicii sunt încurajaţi să se apropie de Tatăl
Domnul avea să fie ascuns de privirile lor pentru un timp. Ucenicii aveau să-L vadă după aceea (versetul 16 şi următoarele), căci tot ce urma să se întâmple nu era decât împlinirea căilor lui Dumnezeu; nu era vorba ca ei să-L piardă prin moartea Lui. El mergea la Tatăl Său. Cu privire la aceasta ucenicii nu înţelegeau nimic. Domnul dezvoltă acest fapt şi consecinţele lui, fără să le arate încă întreaga implicaţie a ceea ce le spunea. El abordează subiectul din punct de vedere omenesc şi istoric. Lumea se va bucura că a scăpat de El. Nenorocită bucurie! Ucenicii aveau să plângă, măcar că motivul întristării lor era adevăratul izvor de bucurie pentru ei; dar întristarea lor se va preface în bucurie. Din punct de vedere al mărturiei, aceasta a avut loc când El S-a arătat lor după învierea Sa; însă această promisiune se va împlini când El va veni să-i ia la Sine. Dar când ei aveau să-L vadă din nou, vor înţelege relaţia cu Tatăl Său în care i-a aşezat; ei se vor bucura de ea prin Duhul Sfânt deja de aici de pe pământ. Starea lor nu va mai fi aceea în care se găseau la acel moment, şi anume să nu se poată apropia ei înşişi de Tatăl, în timp ce El putea face lucrul acesta (aşa cum a spus Marta „ştiu că tot ceea vei cere de la Dumnezeu, El Îţi va da“). Ei puteau acum să meargă direct la Tatăl, care Îi iubea fiindcă crezuseră în Isus şi Îl primiseră atunci când El Se smerise pe Sine în această lume caracterizată de păcat (în principiu lucrurile stau totdeauna aşa); ei puteau deci să-I ceară în Numele Său ceea ce vroiau şi aveau să primească, pentru ca bucuria lor să fie deplină în conştienţa poziţiei binecuvântate de favoare în care erau aduşi şi a valorii a tot ceea ce posedau în Hristos.
Înţelegerea limitată pe care ucenicii o aveau cu privire la semnificaţia cuvintelor Domnului
Totuşi Domnul le declară deja temelia acestui adevăr: El venea de la Tatăl şi Se ducea înapoi la Tatăl (versetul 28). Ucenicii cred că acum El vorbeşte fără pilde, şi că-L pot înţelege. Simţeau că Domnul le pricepuse gândul pe care încă nu-l exprimaseră către El. Totuşi, în realitate ei nu se ridicau la înălţimea a ceea ce El le spunea. Domnul le spusese că ei crezuseră în El ca „venit de la Dumnezeu“. Acest lucru ei îl înţelegeau; iar ceea ce avusese loc îi întărise în această încredinţare şi îşi declară convingerea cu privire la acest adevăr, însă nu pătrund în gândul venirii Lui „de la Tatăl“ şi al plecării Lui „la Tatăl“. Ei se credeau a fi cu totul luminaţi, dar nu înţeleseseră nimic de natură să-i ridice deasupra efectului lepădării lui Hristos, lucru pe care îl putea face doar convingerea că El venea de la Tatăl şi Se ducea la Tatăl. Prin urmare Isus le declară că moartea Sa avea să-i împrăştie şi că ei Îl vor părăsi. Însă nu avea să rămână singur, căci Tatăl va fi cu El. Domnul le explică aceste lucruri pentru ca ei să aibă pace în El. În lumea care L-a lepădat ei vor avea necazuri; însă El biruise lumea, de aceea ei puteau să aibă îndrăzneală. Aici se încheie conversaţia lui Isus cu ucenicii Săi pe pământ.
sursa: https://comori.org/