Categorie: Cartile Bibliei
Adevărata viţă; Hristos pe pământ în contrast cu Israel
Începutul acestui capitol şi lucrurile privitoare la viţă ţin de partea pământească – de ceea ce Isus a fost pe pământ – de relaţia Lui cu ucenicii Săi ca aflaţi pe pământ, şi nu trece dincolo de această poziţie. „Eu sunt adevărata Viţă“. Yahve sădise o vie scoasă din Egipt (Psalmul 80:8 ). Aceasta este Israel potrivit cărnii; dar el nu era adevărata viţă. Adevărata Viţă era Fiul Său, pe care El L-a scos din Egipt – Isus* (Matei 2:15 ). Astfel Se prezintă El pe Sine ucenicilor. Nu avem aici ceea ce El va fi după plecarea Sa; El era adevărata Viţă pe pământ, şi numai pe pământ. Nu se poate vorbi de a planta vii în cer, nici de a curăţa mlădiţe acolo.
* Comparaţi cu Isaia 49 , în ce priveşte înlocuirea lui Israel cu Hristos. El, într-un caracter al binecuvântării, ia locul lui Israel, aşa cum a făcut cu omul în general.
Rodul purtat de mlădiţe; responsabilitatea personală a ucenicilor
Ucenicii L-ar fi putut considera pe Domnul ca fiind cea mai aleasă mlădiţă a viei; dar astfel El n-ar fi fost decât un membru al lui Israel, în timp ce de fapt El Însuşi era vasul şi sursa binecuvântării, potrivit promisiunilor lui Dumnezeu. Prin urmare adevărata Viţă nu este Israel, ci din contră, este Hristos în contrast cu Israel, însă Hristos sădit pe pământ, luând locul lui Israel, ca adevărata Viţă. Tatăl îngrijeşte această Viţă în mod evident pe pământ. Nu este nevoie de viticultor în cer. Ucenicii au nevoie de această îngrijire, aceia care sunt ataşaţi lui Hristos, ca rămăşiţă a lui Israel. Purtarea de rod este căutată pe pământ. De aceea Domnul le spune: „Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus“. „Voi sunteţi mlădiţele.“ Iuda, se poate spune, era la acest moment aruncat afară, la fel ca ucenicii care n-au mai umblat cu El. Ceilalţi aveau să fie puşi la încercare şi curăţaţi, ca astfel să poarte şi mai multă rod.
Nu mă îndoiesc că această relaţie încă rămâne, în principiu şi într-o analogie generală. Cei care fac o mărturie de credinţă, care se ataşează lui Hristos pentru a-L urma, vor fi curăţiţi dacă au cu adevărat viaţă; dacă nu, ceea ce au le va fi luat. Observaţi aici prin urmare că Domnul vorbeşte doar de Cuvântul Lui – acela al adevăratului Profet – şi de judecata manifestată fie prin disciplină, fie prin tăiere. În consecinţă, El nu vorbeşte de puterea lui Dumnezeu, ci de responsabilitatea omului – o responsabilitate căreia cu siguranţă omul nu-i poate face faţă fără har; dar care are totuşi acel caracter al responsabilităţii personale.
Curăţiţi de Tatăl; rodul ca dovadă a unei legăturii vitale şi eterne
Isus era sursa întregii lor puteri. Ei trebuiau să rămână în El; astfel – căci acesta este ordinea – El avea să rămână în ei. Am văzut aceasta în capitolul 14. Domnul nu vorbeşte aici de lucrarea suverană a dragostei pentru mântuire, ci de cârmuirea copiilor de către Tatăl; aşa încât binecuvântarea depinde de umblare (Ioan 14:21-23 ). Aici însă viticultorul caută rod; şi învăţătura dată prezintă dependenţa completă de Viţă ca singurul mijloc de a-l produce. Iar El arată ucenicilor că, umblând pe pământ, aveau să fie curăţiţi de Tatăl şi că cineva (căci în versetul 6 El are grijă să schimbe expresia, fiindcă Îşi cunoştea ucenicii şi îi declarase deja curaţi) – un om, oricine nu purta roadă, avea să fie tăiat. Căci aici subiectul nu este relaţia cu Hristos în cer prin Duhul Sfânt, care nu poate fi ruptă, ci acea legătură formată aici pe pământ, care putea fi vitală şi eternă sau nu. Iar rodul era dovadă a acestui lucru.
În prima viţă acest lucru nu a fost necesar; ei erau iudei prin naştere, erau circumcişi, păzeau poruncile şi rămâneau în viţă ca mlădiţe bune, fără să aducă vreun rod pentru Dumnezeu. Ei erau tăiaţi din Israel doar în urma călcării voite a legii. Aici nu este vorba de o relaţie cu Yahve întemeiată pe naşterea într-o anumită familie. Ceea ce se caută este glorificarea Tatălui prin purtarea de rod. Acesta este lucrul care va arăta că ei sunt ucenicii Aceluia care a adus atât de mult rod.
Rămânerea în Hristos; sursa puterii şi a roadelor
Hristos, deci, era adevărata Viţă; Tatăl era Viticultorul; cei unsprezece erau mlădiţele. Ei trebuiau să rămână în El, lucru realizat prin convingerea că rodul poate fi produs doar în El şi privind la El mai întâi. Hristos precede rodul. Este vorba de dependenţă, de obişnuinţă practică de a sta cu inima aproape de El, de a te încrede în El, fiind ataşat de El printr-o dependenţă totală. În acest fel Hristos avea să fie în ei o sursă constantă de putere şi de rod. El va fi în ei, iar în afara Lui ei nu vor putea face nimic. Dacă, rămânând El, ei posedau puterea prezenţei Lui, aveau să aducă mult rod. Dar, „dacă cineva“ (El nu spune „ei“; El îi cunoaşte ca fiind curaţi şi mlădiţe adevărate) nu rămânea în El, trebuia aruncat afară şi ars. Dacă ei rămâneau în El (adică, dacă exista dependenţă constantă ce se alimentează de la sursă) şi dacă cuvintele lui Hristos rămâneau în ei, conducându-le inima şi gândurile, ei urmau să aibă la dispoziţie sursele puterii divine; puteau să ceară tot ce ar fi voit şi avea să le fie dat. Dar mai mult, Tatăl Îl iubise pe Fiul în mod divin în timp ce Acesta era pe pământ. Isus a făcut acelaşi lucru cu privire la ei. Ucenicii trebuiau să rămână în dragostea Lui. În versetele precedente a fost vorba de a rămâne în El; aici este vorba de a rămâne în dragostea Lui1. Prin păzirea poruncilor Tatălui Său, El rămăsese în dragostea Lui; prin păzirea poruncilor lui Isus, ei aveau să rămână în dragostea Sa. Dependenţa implică încredere şi raportare la Acela de care depindem pentru a primi putere, fiind incapabili să facem vreun lucru fără El, ceea ce ne determină să ne ţinem strâns de El. Dependenţa şi ascultarea sunt cele două principii importante ale vieţii practice aici pe pământ. Aşa a umblat Isus ca Om; El a cunoscut prin experienţă adevărata cale pentru ucenicii Săi. Poruncile Tatălui Său constituiau expresia a ceea ce Tatăl era. Prin păzirea lor în duhul ascultării, Isus umblase mereu în comuniune cu dragostea Lui, menţinuse comuniunea cu Tatăl. Poruncile lui Isus, atunci când El Se afla pe pământ, reprezentau expresia a ceea ce El era, perfect în mod divin pe calea pe care El trebuia să meargă. Umblând în ele, ucenicii Săi, aveau să fie în comuniune cu dragostea Lui. Domnul spunea aceste lucruri ucenicilor pentru ca bucuria Lui2 să rămână în ei şi ca bucuria lor să fie deplină. Vedem că subiectul tratat aici nu este mântuirea unui păcătos, ci calea ucenicului, pentru ca acesta să se poată bucura pe deplin de dragostea lui Hristos şi ca inima să nu fie umbrită de nici un nor în locul unde se găseşte bucuria.
1 Există trei îndemnuri: „Rămâneţi în Mine“; „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi“; „Rămâneţi în dragostea Mea“.
2 Unii au crezut că acesta înseamnă bucuria lui Hristos la vederea umblării cu credincioşie a unui ucenic al Său; eu nu cred aşa. Este vorba de bucuria pe care El a avut-o aici pe pământ, la fel cum El ne-a lăsat pacea Sa şi cum urmează să ne dea propria-I glorie.
Ascultarea este mijlocul de a rămâne în dragostea Domnului
Nu se tratează aici nici chestiunea dacă un credincios adevărat poate fi despărţit de Dumnezeu, fiindcă Domnul prezintă ascultarea ca fiind mijlocul de a rămâne în dragostea Sa. Cu siguranţă El nu putea să piardă favoarea Tatălui Său, nici să înceteze să fie Obiectul dragostei Sale. Nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Şi totuşi El spune: „Am ţinut poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui“ (versetul 10). Aceasta însă a fost calea divină pe care El S-a bucurat de dragostea Tatălui. Este vorba deci de umblarea şi de puterea unui ucenic şi nu de mijlocul pentru mântuire.
Măsura cu care ucenicii trebuie să se iubească unii pe alţii
În versetul 12 începe o altă parte a subiectului. El vrea (aceasta este porunca Lui) ca ei să se iubească unii pe alţii aşa cum îi iubise El. Mai înainte El vorbise despre dragostea Tatălui pentru El, dragoste care s-a revărsat din cer în inima Sa, în vremea când Se afla pe acest pământ*. El îi iubise în acelaşi fel; dar El fusese de asemenea un însoţitor al lor, un slujitor, în această dragoste. Astfel că ucenicii trebuiau să se iubească unii pe alţii cu o dragoste care să se ridice deasupra slăbiciunilor celorlalţi, şi care să fie în acelaşi timp o dragoste frăţească, făcându-l pe cel însufleţit de ea să fie slujitorul fratelui său. Ea mergea aşa de departe încât cineva trebuia să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Cel care asculta de Isus, era prietenul Său. Observaţi că El nu spune că va fi Prietenul lor. El a fost Prietenul nostru atunci când Şi-a dat viaţa pentru păcătoşi; noi suntem prietenii Lui, când ne bucurăm de încrederea Sa, aşa cum spune El aici: „Toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut“ (versetul 15). Oamenii vorbesc despre problemele lor, potrivit cu necesitatea de a face aceasta, celor pe care aceste probleme îi privesc într-o oarecare măsură. Toate gândurile mele însă le împărtăşesc doar celui care îmi este prieten. „Voi ascunde Eu de Avraam lucrul pe care am să-l fac?“ Şi Avraam era numit „prietenul lui Dumnezeu“. Lucrurile pe care i le-a spus atunci Dumnezeu lui Avraam, nu erau lucruri care-l priveau direct pe acesta din urmă (El îi spusese şi astfel de lucruri, ca Dumnezeu), ci lucruri cu privire la lume, la Sodoma. Dumnezeu face acelaşi lucru şi cu Adunarea, şi în mod practic cu privire la fiecare ucenic ascultător în parte; un astfel de om primeşte gândurile Sale. Mai mult, El Însuşi îi alesese pentru acest lucru. Nu ei Îl aleseseră pe El, printr-un act al propriei lor voinţe. El îi alesese şi îi rânduise să meargă şi să aducă rod, un rod care să rămână. Deci, fiind astfel aleşi pentru lucrare, ei aveau să primească de la Tatăl – care într-o astfel de situaţie nu le putea refuza nimic – tot ceea ce vor cere (versetul 16). Aici Domnul ajunge la izvorul şi la siguranţa harului, astfel încât responsabilitatea practică sub care El îi aşează din punct de vedere moral, să nu umbrească harul divin care lucra faţă de ei şi îi aşeza sub această responsabilitate.
* El nu spune: „Cum Mă iubeşte pe Mine Tatăl“, ci „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl“, adică El nu vorbeşte doar despre dragostea eternă a Tatălui pentru Fiul, ci de dragostea arătată faţă de El în umanitatea Sa aici pe pământ.
Ucenicii în aceeaşi poziţie ca Stăpânul lor: urâţi de către lume
Prin urmare ei trebuiau să se iubească unii pe alţii*. Că lumea avea să-i urască nu era decât o consecinţă naturală a urii ei faţă de Hristos; ea nu făcea decât să pecetluiască asocierea lor cu El. Lumea iubeşte ceea ce este din lume; acest lucru este foarte normal. Ucenicii nu făceau parte din ea, şi în afară de aceasta, Isus, pe care ea Îl lepădase, îi alesese şi îi scosese din lume; prin urmare ea avea să-i urască, fiindcă ei fuseseră aleşi prin har: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din această lume, de aceea vă urăşte lumea“ (versetul 19). Există, în plus, motivul moral al urii lumii faţă de ucenici, anume că ei nu făceau parte din ea; însă aceasta demonstra relaţia lor cu Hristos şi drepturile Lui suverane prin care El îi scosese pentru Sine afară dintr-o lume răzvrătită. Ei urmau să aibă aceeaşi parte ca Stăpânul lor; aveau să fie urâţi din pricina Numelui Său, fiindcă lumea – şi El vorbeşte în mod special despre iudei, în mijlocul cărora lucrase – nu L-a cunoscut pe Tatăl care-L trimesese în dragoste. A se mândri cu Yahve, ca fiind Dumnezeul lor, era lucrul care le convenea cel mai mult. Ei l-ar fi primit pe Mesia pe această premiză. Însă a-L cunoaşte pe Tatăl, descoperit în adevăratul Său caracter de către Fiul, era un lucru cu totul diferit. Totuşi Fiul Îl descoperise şi Îl manifestase pe Tatăl şi desăvârşirile Sale, deopotrivă prin cuvintele şi prin faptele Lui.
* Alegându-i şi punându-i deoparte să se bucure împreună de această relaţie cu El afară din lume, El îi aşezase într-o poziţie a cărei consecinţă firească era dragostea reciprocă; şi, de fapt, simţământul acestei poziţii şi dragostea merg împreună.
Oamenii căzuţi au demonstrat, în prezenţa îndurării şi harului, că preferă păcatul în locul lui Dumnezeu
Dacă Hristos nu ar fi venit şi nu le-ar fi vorbit, Dumnezeu nu i-ar fi putut învinui de păcat. Ei ar fi putut merge înainte, chiar dacă într-o stare necurăţită, fără nici o dovadă că nu-L vroiau pe Dumnezeu (măcar că exista mult păcat şi încălcări ale legii, făptuite de ei ca oameni şi ca popor aflat sub lege)– că nu vroiau să se întoarcă la El, nici chiar atunci când îndurarea îi chema. Rodul unei naturi căzute se afla acolo, fără îndoială, dar nu şi dovada că acea natură prefera păcatul în locul lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu Se afla acolo în îndurare, neţinându-le în seamă acest păcat. Harul era acela care lucra faţă de ei fără să le ţină păcatul în socoteală. Îndurarea îi tratase ca fiind căzuţi, nu ca făpturi împotrivitoare. Dumnezeu nu Se plasa pe terenul legii care impută păcatul, ci pe cel al harului în cadrul descoperirii Tatălui de către Fiul. Situaţia devenise fără nădejde, după respingerea cuvintelor şi lucrările Fiului care-L descopereau pe Tatăl în har (comparaţi cu Ioan 16:9 ). Altfel starea lor reală nu ar fi fost pusă în întregime la încercare şi Dumnezeu ar fi avut încă un mijloc pe care să-l folosească. El îl iubea pe Israel prea mult pentru a-l condamna înainte de a folosi şi ultima cale de a-l recupera.
Dacă Domnul nu ar fi făcut printre ei lucrări pe care nici un alt om nu le făcuse, ei ar fi putut rămâne aşa cum erau, refuzând să creadă în El, fără să fie vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Ei ar fi putut rămâne în continuare obiectul îndelungii răbdări a lui Yahve; acum însă ei văzuseră şi urâseră şi pe Fiul şi pe Tatăl. Tatăl fusese deplin manifestat în Fiul – în Isus; şi dacă, atunci când Dumnezeu era deplin manifestat, şi aceasta în har, ei Îl lepădau, ce s-ar mai fi putut face, decât să fie abandonaţi în păcat, departe de Dumnezeu. Dacă El ar fi fost manifestat doar în parte, ei ar fi avut o scuză, ei ar fi putut spune: „Ah! Dacă ne-ar fi arătat har, dacă L-am fi cunoscut aşa cum este, nu L-am fi lepădat“. Acum ei nu mai puteau spune aceasta. Ei Îl văzuseră pe Tatăl şi pe Fiul în Isus. Dar vai, Îl văzuseră şi Îl urâseră*.
* Remarcaţi că se face din nou referire aici la Cuvântul şi la lucrările Sale.
Aceasta însă nu constituia decât împlinirea a ceea ce fusese mai dinainte spus despre ei în legea lor. Totul era încheiat în ce priveşte mărturia dată pentru Dumnezeu de către popor şi a unui Mesia ce trebuia primit de ei. Ei Îl urâseră fără temei.
Promisiunea cu privire la Duhul Sfânt; noua mărturie care trebuia dată despre Fiul lui Dumnezeu
Acum (versetul 26 şi în continuare) Domnul Se ocupă de subiectul cu privire la Duhul Sfânt care urma să vină pentru a-I susţine gloria, glorie pe care poporul o lepădase. Iudeii nu-L cunoscuseră pe Tatăl manifestat în Fiul; Duhul Sfânt avea să vină de la Tatăl pentru a da mărturie despre Fiul. Fiul urma să-L trimită de la Tatăl. În capitolul 14 Tatăl este Cel care-L trimite în Numele lui Isus în vederea relaţiei personale a ucenicilor cu Domnul. Aici Isus este Cel care, după ce Se suie la cer, Îl trimite să dea mărturie despre slava Sa, pe care El o are, fiind înălţat în locul Său ceresc. Aceasta era noua mărturie şi ea trebuia dată cu privire la Isus, Fiul lui Dumnezeu, înălţat în cer. Ucenicii de asemenea trebuiau să dea mărturie despre El, fiindcă fuseseră cu El de la început. Ei urmau să mărturisească cu ajutorul Duhului Sfânt, ca martori oculari ai vieţii Domnului pe pământ, despre manifestarea Tatălui în El. Duhul Sfânt, trimis de El, era martorul gloriei pe care Domnul o avea la Tatăl, de unde El Însuşi venise.
Poziţia ucenicilor după plecarea lui Hristos
Avem astfel pe Hristos, adevărata Viţă, şi pe ucenici ca mlădiţe, deja curaţi, Hristos fiind încă pe pământ. După plecarea Sa ei trebuiau să menţină această relaţie practică pe pământ. Ei aveau să fie în relaţie cu El, aşa cum El fusese cu Tatăl aici jos. Ei urmau să fie unii faţă de alţii aşa cum El fusese faţă de ei. Poziţia lor era afară din lume. Iudeii urâseră atât pe Fiul, cât şi pe Tatăl; Duhul Sfânt avea să dea mărturie despre Fiul care era cu Tatăl şi în Tatăl. Iar ucenicii trebuiau de asemenea să mărturisească despre ceea ce El fusese pe pământ. Duhul Sfânt, şi într-un anumit sens ucenicii, urmau să ia locul atât al lui Isus, cât şi al vechii viţe, pe pământ.
Prezenţa şi mărturia Duhului Sfânt pe pământ
Acum ne sunt înfăţişate prezenţa şi mărturia Duhului Sfânt. Este bine să remarcăm legătura dintre subiectele pasajelor la care privim acum. În capitolul 14 avem Persoana Fiului care-L descoperă pe Tatăl, şi Duhul Sfânt care oferă cunoaşterea faptului că Fiul este în Tatăl şi că ucenicii sunt în Isus aflat în cer. Aceasta reprezenta starea personală atât a lui Hristos, cât şi a ucenicilor, şi toate acestea sunt legate împreună; numai că primul este menţionat Tatăl, Fiul aflându-Se aici jos, şi apoi Duhul Sfânt trimis de către Tatăl. În capitolele 15 şi 16 avem două perioade distincte – Hristos adevărata Viţă pe pământ, iar apoi Mângâietorul venit pe pământ, trimis de către Hristos cel înălţat. În capitolul 14 Hristos Se roagă Tatălui, care trimite Duhul Sfânt în Numele lui Hristos. În capitolul 15, Hristos înălţat fiind, trimite Duhul Sfânt de la Tatăl, un Martor al înălţării Sale, aşa cum ucenicii, călăuziţi de acelaşi Duh, erau martori ai vieţii Sale de umilinţă, dar trăită ca Fiu pe pământ.
Duhul Sfânt trimis de Tatăl în Numele lui Hristos – Mângâietorul care rămâne
Există însă nu numai legătură între subiecte, ci şi o dezvoltare a lor. În capitolul 14 Domnul, deşi urma să părăsească pământul, vorbeşte în legătură cu ceea ce El era la acel moment pe pământ. Aici Tatăl (nu Hristos Însuşi) este Cel care trimite Duhul Sfânt, la cererea Lui. El pleacă de pe pământ la cer, ca Unul care le reprezintă cauza ca Mijlocitor. El urma să-L roage pe Tatăl, şi Tatăl le va da un alt Mângâietor, care va rămâne cu ei nepărăsindu-i aşa cum El urma să facă. Relaţia lor cu Tatăl va depinde de Duhul Sfânt, care le va fi trimis în urma credinţei în Domnul; Duhul Sfânt nu va fi trimis lumii, nici peste iudei ca atare. El va fi trimis în Numele lui Isus. Mai mult decât atât, Duhul Sfânt Însuşi îi va învăţa şi le va aduce aminte de poruncile lui Isus – tot ceea ce El le spusese. Căci capitolul 14 ne oferă întreaga poziţie care rezulta din manifestarea* Fiului şi cea a Tatălui în El, şi de asemenea din faptul plecării Sale (adică, rezultatul ei cu privire la ucenici).
* Observaţi aici desfăşurarea practică, în ce priveşte viaţa, a acestui subiect deosebit de interesant, în 1. Ioan 1 şi 1. Ioan 2 . Viaţa eternă care era cu Tatăl fusese manifestată (căci în El, în Fiul, era viaţa, El fiind şi Cuvântul vieţii, iar Dumnezeu este lumină. Comparaţi cu Ioan 1 ). Creştinii trebuiau să păzească poruncile Sale (1. Ioan 2:3-5 ). Era o poruncă veche pe care ei o avuseseră de la început – adică, de la Isus aflat pe pământ, de la Acela pe care Îl pipăiseră cu mâinile lor. Dar acum această poruncă era adevărată în El şi în ei; adică această viaţă de dragoste (a cărei expresie o constituiau aceste porunci) precum şi viaţa de dreptate, urma să se reproducă în ei în virtutea unirii lor cu El, prin Duhul Sfânt, potrivit cu Ioan 14:20 . Ei de asemenea rămâneau în Isus (1. Ioan 2:6 ). În Ioan 1 vedem pe Fiul care este în sânul Tatălui, care-L face cunoscut pe Tatăl. El Îl descoperă aşa cum El Însuşi L-a cunoscut – Îl arată aşa cum Tatăl era pentru El Însuşi. Şi El a adus această dragoste (dragoste cu care El Însuşi era iubit) în sânul umanităţii şi a aşezat-o în inima ucenicilor Săi (vezi Ioan 17:26 ); şi aceasta este cunoscută acum în perfecţiune prin locuirea lui Dumnezeu în noi şi prin dragostea Lui făcută desăvârşită în noi, în timp ce stăruim în dragostea frăţească (1. Ioan 4:12 ; comparaţi cu Ioan 1:18 ). Manifestarea faptului că suntem astfel iubiţi se va concretiza prin arătarea noastră în aceeaşi glorie ca şi Hristos (Ioan 17:22,23 ). Hristos manifestă această dragoste prin faptul că a venit de la Tatăl. Poruncile Sale ne învaţă această dragoste, iar viaţa pe care o avem în El o reproduce. Principiile Lui oferă forma acestei vieţi şi o călăuzesc prin labirintul căilor cărnii şi al ispitelor în mijlocul cărora El Şi-a trăit această viaţă, fără păcat. Duhul Sfânt este puterea acestei vieţi, numai El constituind legătura puternică şi vie cu Domnul, şi fiind Acela prin care avem conştienţa că suntem în Hristos şi că El este în noi. (Unitatea dintre trup şi Cap este un lucru diferit, care nu constituie subiectul învăţăturii lui Ioan.) Din plinătatea Sa noi primim har peste har. Prin urmare, trebuie să umblăm aşa cum El a umblat (nu să fim ceea ce El a fost); căci nu trebuie să umblăm în carne, deşi ea se află în noi fără ca în El să fi existat vreodată.
Duhul Sfânt trimis şi de către Hristos, ca martor al înălţării Sale
În capitolul 15 El epuizase subiectul despre porunci în legătură cu viaţa manifestată în El Însuşi aici jos; iar la sfârşitul acestui capitol El Se consideră pe Sine înălţat şi adaugă: „Când va veni Mângâietorul, pe care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl...“ (Ioan 15:26 ). El vine într-adevăr de la Tatăl, căci relaţia noastră este şi trebuie să fie nemijlocită cu Tatăl. Acolo ne-a aşezat Hristos. Dar în acest verset nu Tatăl este Cel care trimite Duhul Sfânt la cererea lui Isus, şi în Numele Lui. Hristos Şi-a luat locul în glorie ca Fiu al Omului, potrivit cu roadele glorioase ale lucrării Sale, şi El este Cel care-L trimite. În consecinţă Duhul Sfânt dă mărturie despre ceea ce Hristos este în cer. Fără îndoială că El ne face să înţelegem ceea ce Isus a fost aici pe pământ, unde într-un har infinit L-a manifestat pe Tatăl. Ba chiar să înţelegem acest lucru mult mai bine decât au făcut-o cei care fuseseră cu El în timpul călătoriei Sale pe acest pământ. Dar acest lucru se găseşte în capitolul 14. Totuşi Duhul Sfânt este trimis de Hristos din cer şi El ni-L descoperă pe Fiul, pe care acum Îl cunoaştem ca pe Unul care L-a manifestat pe Tatăl într-un mod perfect şi divin (măcar că a făcut-o ca Om şi în mijlocul oamenilor păcătoşi). Îl cunoaştem, repet pe Fiul, ca fiind cu Tatăl şi în Tatăl. De acolo ne-a trimis El Duhul Sfânt.
sursa: https://comori.org/