Categorie: Cartile Bibliei
În vederea plecării Sale, Domnul Se prezintă ca singurul Obiect al credinţei
Domnul Îşi începe acum cuvântarea faţă de ei în vederea plecării Sale. El Se ducea acolo unde ei nu puteau veni. Pentru ochiul omenesc ei urmau să fie lăsaţi singuri pe pământ. Domnul li se adresează simţind această stare deznădăjduită a lor, arătându-le că El era Obiect al credinţei în aceeaşi măsură ca Dumnezeu. Făcând acest lucru, El le prezintă întregul adevăr cu privire la starea lor. Nu lucrarea Lui este subiectul tratat, ci poziţia lor în virtutea acestei lucrări. Persoana Sa ar fi trebuit să fie pentru ei cheia poziţiei lor, şi aşa urma să fie de-acum încolo. Duhul Sfânt, Mângâietorul, care trebuia să vină, urma să fie puterea prin care ei să se bucure de această poziţie, precum şi de multe alte lucruri.
Revelaţia pentru credinţă a ceea ce este dincolo de moarte; ceea ce însemna plecarea Domnului pentru ucenicii Săi: a fi cu El
Domnul răspunde la întrebarea lui Petru „Unde Te duci“, de la sfârşitul capitolului 13. Numai că, atunci când dorinţa cărnii caută să apuce pe calea pe care Isus pornea, Domnul arată că puterea cărnii nu era de nici un folos; căci de fapt Petru propunea să-L urmeze pe Hristos în moarte. Sărmanul Petru!
Dar după ce Domnul a scris sentinţa morţii asupra cărnii pentru noi, prin descoperirea neputinţei ei, El poate (capitolul 14) să descopere ce este dincolo de moarte pentru credinţă; iar ceea ce ne aparţine prin moarte Sa îşi aruncă lumina înapoi şi ne învaţă cine era El atunci când Se afla pe pământ, şi dintotdeauna, înainte de a fi lumea. El nu făcea altceva decât să Se întoarcă în locul de unde venise, însă El începe cu ucenicii Săi din punctul unde ei se aflau şi vine în întâmpinarea nevoii inimii lor explicându-le în ce fel – mai bun, într-un anumit sens, decât a-L urma aici jos – ei vor fi cu El unde Se va afla în timpul absenţei Lui de pe pământ. Ei nu-L vedeau pe Dumnezeu în mod corporal prezent cu ei; pentru a se bucura de prezenţa Lui, ei credeau în El. Acelaşi lucru trebuia să se întâmple şi cu privire la Isus. Ei trebuiau să creadă în El. El nu-i părăsea plecând, ca şi cum ar fi fost loc doar pentru El în casa Tatălui. (El face aluzie la Templu, ca imagine.) Era loc pentru ei toţi. A merge acolo, observaţi, era în continuare gândul Său – El nu este privit aici ca Mesia. Îl vedem în relaţiile în care stătea potrivit cu adevărurile eterne ale lui Dumnezeu. El a avut întotdeauna plecarea Sa în vedere; dacă n-ar fi fost loc pentru ei acolo, El le-ar fi spus aceasta. Locul lor era cu El, însă El pleca pentru a le pregăti un loc. Dacă n-ar fi prezentat răscumpărarea în ceruri şi pe Sine Însuşi ca Omul nou potrivit cu puterea acestei răscumpărări, n-ar fi putut exista nici un loc pregătit în cer pentru ei. El intră în cer în puterea acelei vieţi care avea să-i aducă şi pe ei acolo. Însă ei nu aveau să meargă singuri ca să-L reîntâlnească, şi nici El nu-i va reîntâlni pe ei aici jos. Cerul, nu pământul era în discuţie. Nici nu avea să trimită pe alţii pentru ei, ci fiind aceia pe care El îi preţuia nespus, El Însuşi avea să vină şi să-i ia la Sine, ca acolo unde era El să fie şi ei. El avea să Se ridice de pe tronul Tatălui şi să vină – acolo, bineînţeles, ei nu pot şedea – însă El îi va lua acolo unde El Însuşi va fi în glorie înaintea Tatălui. Ei vor fi cu El – o poziţie cu mult mai minunată decât dacă El ar fi rămas cu ei aici jos, chiar ca Mesia în glorie pe pământ.
Mergând la Tatăl; El Însuşi este calea
Acum, de asemenea, după ce a spus unde Se ducea, anume la Tatăl Său (şi vorbind potrivit cu efectul morţii Sale pentru ei), El le spune că ei ştiau unde Se duce şi de asemenea calea într-acolo. Căci El mergea la Tatăl şi ei Îl văzuseră pe Tatăl, văzându-L pe El. Şi astfel, văzându-L pe Tatăl în El, ei cunoşteau calea; căci venind la El, ei veneau la Tatăl, care era în El aşa cum El era în Tatăl. El Însuşi deci era calea. Prin urmare îi reproşează lui Filip faptul că nu-L cunoscuse. El fusese atât de mult timp cu ei ca fiind în propria Sa Persoană descoperirea Tatălui; iar ei ar fi trebuit să-L fi cunoscut şi să fi văzut că El era în Tatăl şi că Tatăl era în El, şi astfel să fi ştiut unde Se duce, adică la Tatăl. El le făcuse cunoscut numele Tatălui; iar dacă ei n-au putut să-L vadă pe Tatăl în El, ori să fie convinşi prin cuvintele Lui, ar fi trebuit să cunoască acest lucru din lucrările Sale; căci Tatăl care locuia în El era Cel care făcea aceste lucrări. Aceasta depindea de propria Sa Persoană, în vremea în care era încă în lume, totuşi o glorie izbitoare a Persoanei Sale stătea în legătură cu plecarea Sa. După ce El avea să plece, ei urmau să facă lucrări încă şi mai mari decât acelea făcute de El, din cauză că lucrarea lor va fi în raport cu poziţia Sa de Om glorificat înaintea Tatălui. Acest lucru era necesar pentru slava Sa. Nu existau limite în această privinţă. El îi aşeza într-o legătură imediată cu Tatăl prin lucrarea puterii Sale şi a numelui Său; şi orice ar fi cerut de la Tatăl în numele Lui, Hristos Însuşi avea să împlinească pentru ei. Cererea lor va fi ascultată şi aprobată de Tatăl – arătând ce apropiere de Tatăl dobândise El pentru ei; şi El (Hristos) avea să facă tot ceea ce ei vor cere. Fiindcă puterea Fiului nu lipsea, şi nu putea să lipsească pentru împlinirea voii Tatălui; nu existau limite pentru puterea Lui.
Ucenicia caracterizată prin ascultare; făgăduinţa cu privire la Duhul Sfânt, care avea să rămână cu ei pentru totdeauna
Acest lucru însă ne conduce către un alt subiect. Dacă ei L-ar iubi, aceasta ar urma să se arate nu prin regrete, ci prin păzirea poruncilor Lui. Ei trebuiau să umble în ascultare (versetul 15). Aceasta caracterizează ucenicia de atunci încoace. Dragostea doreşte să fie cu El, însă se manifestă prin păzirea poruncilor Lui; căci şi Hristos are dreptul de a porunci. De cealaltă parte, El urma să le reprezinte interesele în cer şi o altă binecuvântare avea să le fie oferită, anume Duhul Sfânt Însuşi, care nu-i va părăsi niciodată, aşa cum Hristos avea s-o facă. Lumea nu putea primi Duhul Sfânt. Hristos, Fiul, fusese arătat ochilor lumii şi ar fi trebuit să fi fost primit de aceasta. Duhul Sfânt urma să lucreze fără să fie văzut; căci prin lepădarea lui Hristos totul s-a sfârşit în ceea ce priveşte lumea în starea ei naturală, în relaţia ei cu Dumnezeu, în ce priveşte prima creaţie. Însă Duhul Sfânt va fi cunoscut de către ucenici; căci El nu numai că nu avea să-i părăsească, ci El va fi în ei, nu doar cu ei, în sensul în care fusese Hristos. Duhul Sfânt nu va fi văzut şi nici cunoscut de către lume.
Calea, Adevărul şi Viaţa
Până acum, în cuvântarea Sa, El îi călăuzise pe ucenicii Săi să-L urmeze (în duh) în locurile cereşti, prin cunoaşterea pe care familiarizarea cu Persoana Sa (în care Tatăl era revelat) le-o dădea cu privire la locul în care El Se ducea, şi de asemenea la calea într-acolo. El Însuşi era calea, aşa cum am văzut. El era adevărul însuşi în descoperirea lui Dumnezeu (o descoperire perfectă) şi a relaţiei sufletului cu El; şi de asemenea descoperea starea reală şi caracterul tuturor lucrurilor, făcând să strălucească lumina perfectă a lui Dumnezeu în propria Persoană a Celui care L-a descoperit. El era viaţa în care putea fi cunoscut Dumnezeu şi adevărul. Oamenii veneau la Tatăl prin El; Îl găseau pe Tatăl descoperit în El; şi aveau în El acea viaţă care îi făcea capabili să se bucure de Tatăl şi a cărei primire îi aducea de fapt la Tatăl.
Râul binecuvântării care curge pentru ucenici în această lume: viaţa în Hristos
Acum însă El nu mai prezintă ceea ce este obiectiv; nu-L mai prezintă pe Tatăl în El (lucru pe care ei ar fi trebuit să-l cunoască), nici pe El în Tatăl, pe când Se afla aici pe pământ. Prin urmare El nu le mai îndreaptă gândurile la Tatăl prin El Însuşi, nici către El aflat în Tatăl în cer. El aşează înaintea lor ceea ce urma să le fie dat aici pe pământ: râul binecuvântării care avea să curgă pentru ei în această lume, în virtutea a ceea ce Isus era în cer, a ceea ce era El acolo pentru ei. De îndată ce Duhul Sfânt este prezentat ca trimis, Domnul spune: „Nu vă voi lăsa orfani, vin la voi“ (versetul 18). Prezenţa Sa, în duh aici pe pământ, constituie mângâierea poporului Său. Ei aveau să-L vadă; iar acest lucru este cu mult mai real decât a-L vedea cu ochii fizici. Da, mult mai real; înseamnă a-L cunoaşte într-un fel mult mai adevărat, chiar dacă prin har ei crezuseră în El ca fiind Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Şi, mai mult, această capacitate spirituală de a-L vedea pe Hristos cu inima, prin prezenţa Duhului Sfânt, este legată de viaţă. „Pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi“. Noi Îl vedem pentru că avem viaţă spirituală şi această viaţă este în El, această viaţă este El Însuşi. „Această viaţă este în Fiul“. Ea este la fel de sigură pentru noi cum este pentru El. Ea derivă din El. Pentru că El trăieşte, noi vom trăi. Viaţa noastră este, în orice lucru, manifestarea Aceluia care este viaţa noastră. Aşa cum apostolul exprimă acest lucru: „Ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru muritor“. Din nefericire, carnea se împotriveşte vieţii divine care este în noi; totuşi aceasta este viaţa noastră în Hristos.
Poziţia ucenicilor în Hristos în virtutea prezenţei Duhului Sfânt
Dar aceasta nu este totul. Fiindcă Duhul Sfânt locuieşte în noi, cunoaştem că suntem în Hristos.* „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi“. Nu este „Tatăl în Mine“ (lucru care oricum este întotdeauna adevărat) „şi Eu în El“ – cuvinte care, primele dintre ele omise aici, exprimau realitatea manifestării de către El a Tatălui pe pământ. Domnul exprimă doar ceea ce Îi aparţine Lui Însuşi, fiind în mod real şi divin una cu Tatăl – „Eu sunt în Tatăl Meu“. Domnul vorbeşte aici de această ultimă parte a adevărului (implicată fără îndoială în cealaltă – „Tatăl este în Mine“ – atunci când este corect înţeleasă). Nu se putea în realitate să existe una fără alta; însă oamenii îşi puteau imagina un astfel de lucru: o manifestare a lui Dumnezeu într-un om, fără ca acest om să fie în mod real Dumnezeu, în el însuşi, aşa încât să se poată spune şi: „El este în Tatăl“. Oamenii visează astfel de lucruri; ei vorbesc de manifestarea lui Dumnezeu în carne. Noi vorbim de Dumnezeu manifestat în carne. Aici însă toată dificultatea este înlăturată – El era în Tatăl, şi aceasta este partea de adevăr repetată aici; adăugând la ea, în virtutea prezenţei Duhului Sfânt, că în timp ce ucenicii ar fi trebuit să cunoască într-adevăr pe deplin Persoana divină a lui Isus, ei ar fi trebuit, mai mult, să cunoască faptul că ei înşişi erau în El. „Cine se alipeşte de Domnul este un singur Duh cu El“ (1. Corinteni 6:17 ). Isus n-a spus că ei ar fi trebuit să cunoască acest lucru în timp ce Se afla cu ei pe pământ. Ei ar fi trebuit să cunoască faptul că Tatăl era în El şi El în Tatăl, aspect care-L privea doar pe El singur. Ucenicii însă, după ce aveau să primească Duhul Sfânt, trebuiau să cunoască poziţia lor în El – o uniune a cărei putere şi legătură este Duhul Sfânt. Viaţa lui Hristos curge de la El în noi. El este în Tatăl, noi în El şi de asemenea El în noi, potrivit cu puterea prezenţei Duhului Sfânt.
* Remarcaţi că acest lucru este individual, nu unirea mădularelor trupului cu Hristos; şi nici „unire“ nu este cuvântul exact pentru aceasta. Noi suntem în El. Aceasta este mai mult decât unire, şi nu acelaşi lucru. Este vorba de natură şi de viaţă, de poziţia în acestea, de locul nostru în ele. Când El Se afla pe pământ şi ei nu aveau Duhul Sfânt, ei ar fi trebuit să cunoască faptul că El era în Tatăl şi Tatăl în El. Când El urma să fie în cer şi ei vor avea Duhul Sfânt, ucenicii aveau să cunoască faptul că sunt în El şi El în ei.
Păzirea şi cârmuirea continuă; dragostea copilului, a Tatălui şi cea a lui Hristos, arătate pe drumul ascultării
Acesta este subiectul credinţei comune şi adevărate pentru toţi. Însă există o continuă păzire şi cârmuire, iar Isus ni Se manifestă în legătură cu umblarea noastră şi într-o manieră dependentă de ea. Cel care se preocupă cu voia Domnului, o va cunoaşte şi o va împlini. Un copil bun nu doar că ascultă atunci când cunoaşte voia Tatălui Său, ci dobândeşte cunoaşterea acestei voinţe prin faptul că ia seama la ea. Acesta este duhul de ascultare în dragoste. Dacă noi acţionăm astfel în privire la Isus, Tatăl, care ţine seama de tot ceea ce este în legătură cu Fiul Său, ne va iubi. Isus ne va iubi de asemenea şi ni Se va arăta. Iuda (nu Iscarioteanul) nu a înţeles acest lucru, din pricină că nu vedea mai departe de o manifestare trupească a lui Hristos, aceea pe care şi lumea o putea percepe. Prin urmare, Isus adaugă că adevăratul ucenic ascultător (şi aici El vorbeşte, într-un mod spiritual şi mai general despre Cuvântul Său, nu doar despre poruncile Sale)* va fi iubit de Tatăl, şi că Tatăl şi El Însuşi vor veni şi îşi vor face locuinţa la el. Astfel că, dacă există ascultare, în timp ce aşteptăm momentul când vom merge să locuim cu Isus în prezenţa Tatălui, El şi Tatăl îşi fac locuinţa la noi, cei în care Duhul Sfânt locuieşte, aşa cum Tatăl şi Duhul Sfânt erau prezenţi, atunci când Fiul Se afla aici pe pământ – fără îndoială într-un alt fel, căci El era Fiul, iar noi doar trăim prin El; dar în noi locuieşte doar Duhul Sfânt. Însă în ce priveşte aceste Persoane glorioase, ele nu sunt despărţite. Tatăl făcea lucrările în Hristos şi Isus scotea demonii prin Duhul Sfânt; totuşi Fiul era Cel care lucra. Dacă Duhul Sfânt este în noi, Tatăl şi Fiul vin şi Îşi fac locuinţa la noi. Se va observa însă aici că este vorba de guvernare. Noi suntem, potrivit cu viaţa cea nouă, sfinţiţi spre ascultare. Nu este aici vorba de dragostea lui Dumnezeu în har suveran faţă de păcătos, ci de căile Tatălui faţă de copiii Săi. Prin urmare, manifestările dragostei Tatălui şi a lui Hristos se găsesc pe drumul ascultării. Noi îi iubim pe copiii noştri neascultători, însă nu-i mângâiem. Dacă întristăm pe Duhul Sfânt, El nu va fi în noi puterea manifestată către sufletele noastre în părtăşia Tatălui şi a Fiului, ci va acţiona asupra conştiinţelor noastre mustrându-ne, deşi ne va oferi în acelaşi timp un simţământ al harului. Dumnezeu poate să ne restabilească prin dragostea Sa şi să ne dea mărturie atunci când am rătăcit; dar ne bucurăm de comuniunea cu El doar umblând în ascultare. În sfârşit, Isus Însuşi trebuia să fie ascultat; însă trebuie remarcat că ascultarea faţă de El era ascultarea faţă de cuvintele Tatălui date lui Isus, aşa cum El era aici pe pământ. Cuvintele Lui erau cuvintele Tatălui.
* „A păzi Cuvântul“ merge puţin mai departe decât „a păzi poruncile“. Prima expresie presupune mai mult realizarea gândului lui Isus, semnificaţia a tot ce El spune – în sensul că tot ceea ce El exprimă se adresează inimii.
Hristos, Om cu adevărat şi pentru totdeauna, dar şi Dumnezeu manifestat în carne
Duhul Sfânt dă mărturie despre ceea ce a fost Hristos şi de asemenea despre gloria Lui în cer. Aceasta este manifestarea vieţii perfecte a Omului, a lui Dumnezeu în Om, a Tatălui în Fiul – manifestarea Tatălui prin Fiul care este în sânul Tatălui. Astfel erau cuvintele Fiului aici jos; şi când vorbim de poruncile Lui, nu este vorba doar de manifestarea gloriei Lui prin Duhul Sfânt şi a rezultatelor ei când El avea să fie în cer; ci de poruncile Lui atunci când El Se afla aici pe pământ şi vorbea cuvintele lui Dumnezeu; căci nu I se dăduse Duhul cu măsură, aşa încât cuvintele Lui să fie amestecate sau imperfecte, ori cel puţin nu divine. El era cu adevărat Om şi pentru totdeauna Om; însă era Dumnezeu manifestat în trup. Porunca veche de la început este în acelaşi timp nouă, întrucât aceeaşi viaţă care se exprimă în poruncile Lui, acum ne aparţine şi nouă şi ne animă – lucru adevărat în El şi în noi. (Comparaţi cu 1. Ioan 2 ) Poruncile sunt acelea ale Omului Hristos, şi totuşi sunt poruncile lui Dumnezeu şi cuvintele Tatălui, potrivit cu viaţa ce a fost manifestată în această lume în Persoana lui Hristos. Ele exprimă în El, şi formează şi conduc în noi, acea viaţă eternă ce era la Tatăl şi care ne-a fost manifestată în Om – în Acela pe care apostolii L-au putut vedea, auzi şi pipăi; şi această viaţă o avem în El. Totuşi, deşi avem această viaţă, ne-a fost dat Duhul Sfânt ca să ne călăuzească în tot adevărul, potrivit cu acelaşi capitol din Epistola lui Ioan – „Voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi ştiţi toate“.
Diferenţa dintre poruncile lui Hristos şi lege
A dirija viaţa este un lucru diferit de a cunoaşte toate lucrurile. Aceste două aspecte sunt în legătură, pentru că, umblând potrivit cu această viaţă, nu întristăm pe Duhul Sfânt şi suntem în lumină. A dirija viaţa, unde aceasta există, nu este acelaşi lucru cu a da o lege impusă omului în carne (într-un mod just fără îndoială), promiţându-i viaţa dacă el păzeşte aceste porunci. Aceasta este diferenţa dintre poruncile lui Hristos şi lege; nu în ce priveşte autoritatea – autoritatea divină este întotdeauna aceeaşi în ea însăşi – ci în faptul că legea oferă viaţa şi este adresată omului responsabil, în carne, oferindu-i viaţa ca rezultat al ascultării de ea; în timp ce poruncile lui Hristos exprimă şi dirijează viaţa celui care trăieşte prin Duhul, în legătură cu poziţia sa în Hristos şi a lui Hristos în el. Duhul Sfânt (care, în afară de aceasta, învaţă pe credincios toate lucrurile) reaminteşte poruncile lui Hristos – toate lucrurile pe care El le spusese ucenicilor. Lucrurile stau la fel în detaliu, prin harul Său, cu credincioşii ca indivizi în timpul de acum.
Domnul dăruieşte propria Sa pace
În sfârşit Domnul, în mijlocul acestei lumi, lasă pacea ucenicilor Săi, dându-le propria Sa pace (versetul 27). El le-a putut spune aceasta atunci când avea să plece şi în cadrul deplinei revelări a lui Dumnezeu; El poseda această pace chiar în mijlocul lumii şi cu toată împotrivirea ei. El trecuse prin moarte şi băuse paharul, înlăturase păcatul pentru ei, distrusese puterea vrăjmaşului în moarte şi făcuse ispăşire glorificându-L deplin pe Dumnezeu. Pacea fusese făcută, şi făcută pentru ei înaintea lui Dumnezeu, iar tot ceea ce ei erau era adus în lumină, lumină care era El Însuşi, astfel că această pace era perfectă în lumină. Iar pacea era perfectă în lume, fiindcă ea îi aducea în aşa fel în legătură cu Dumnezeu, încât lumea nici măcar nu putea atinge sursa bucuriei lor. Mai mult, Isus împlinise acest lucru pentru ei de aşa manieră – şi le făcuse parte de ea într-o aşa măsură – încât El le dă pacea pe care El Însuşi o avea înaintea Tatălui şi în care, în consecinţă, El a umblat prin această lume. Lumea dă ceva din bunurile ei, fără să renunţe la cea mai mare parte din ele; dar după ce dă, nu mai are lucrul respectiv. Hristos ne introduce în savurarea a ceea ce aparţine Lui Însuşi – a propriei Sale poziţii înaintea Tatălui*. Lumea nu dă, şi nici nu poate da, în acest fel. Cât de perfectă trebuie să fi fost acea pace de care El S-a bucurat cu Tatăl; pace pe care ne-o dă şi nouă – a Lui Însuşi.
* Acest lucru este adevărat într-un mod binecuvântat în toate aspectele, cu excepţia desigur a Dumnezeirii în esenţă, şi a unităţii Sale cu Tatăl – în acestea El rămâne în mod divin singur. Dar tot ceea ce El are ca Om şi ca Fiu în umanitate introduce în expresia „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“. Pacea Lui, bucuria Lui, cuvintele pe care Tatăl I le-a dat, toate acestea El ni le-a dat nouă. Ne-a dat de asemenea gloria dată Lui şi suntem iubiţi cu dragostea cu care Tatăl L-a iubit pe El. Planurile lui Dumnezeu nu au avut în vedere doar să rezolve problema responsabilităţii ca şi copii ai lui Adam, ci şi să ne aşeze înaintea lumii în aceeaşi poziţie cu al doilea Adam, propriul Său Fiu. În lucrarea Lui, Hristos a făcut ca aceasta să fie dreptatea lui Dumnezeu.
În gloria şi fericirea Domnului găsim propria noastră glorie şi fericire
Mai rămâne încă un gând preţios – o dovadă a harului inexprimabil în Isus. El contează atât de mult pe afecţiunile noastre, şi aceasta în mod personal, faţă de Sine Însuşi, încât spune: „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl“ (versetul 28). El ne oferă privilegiul de a fi interesaţi de propria Sa glorie, de fericirea Sa, şi în acestea să le găsim pe ale noastre proprii.
Dorinţa inimii creştinului
Bun şi preţios Mântuitor, ne bucurăm cu adevărat că Tu, care ai suferit atât de mult pentru noi, ai împlinit acum toate lucrurile şi eşti în odihnă alături de Tatăl Tău, cu toate că eşti încă activ în dragoste faţă de noi. O, dacă Te-am cunoaşte şi Te-am iubi mai mult! Putem însă spune cu toată inima: Vino curând, Doamne! Părăseşte încă odată tronul odihnei Tale şi al gloriei Tale personale, şi vino să ne iei la Tine Însuţi, ca totul să poată fi împlinit şi pentru noi, şi să fim cu Tine în lumina feţei Tatălui Tău şi în casa Lui! Harul Tău este infinit, dar prezenţa Ta şi bucuria Tatălui vor fi odihna inimilor noastre şi bucuria noastră eternă.
Plinătatea harului şi perfecţiunea arătate în Persoana lui Isus
Aici Domnul încheie această parte a cuvântării Sale*. El le arătase ca un întreg tot ceea ce decurgea din plecarea şi din moartea Sa. Observaţi că subiectul central aici este întotdeauna Gloria Persoanei Sale; căci chiar cu privire la moartea Sa este spus: „Acum este glorificat Fiul Omului“ (Ioan 13:31 ). Totuşi El îi avertizase dinainte despre aceste lucruri, ca ele să le întărească, şi nu să le slăbească, credinţa; căci nu avea să mai vorbească mult cu ei. Lumea era sub puterea vrăjmaşului şi acesta venea; nu din cauză că avea ceva în Hristos – nu avea nimic acolo; prin urmare el nu avea nici măcar puterea morţii asupra Lui. Moartea Sa nu a fost efectul puterii lui Satan asupra Lui, ci prin aceasta El arăta lumii că iubea pe Tatăl; şi că era ascultător faţă de Tatăl, oricât L-ar fi costat. Şi aceasta era perfecţiunea absolută în om. Dacă Satan era prinţul acestei lumi, Isus nu căuta să-Şi menţină gloria ca Mesia în ea. Însă prin moartea Sa a arătat lumii, acolo unde se afla puterea lui Satan, plinătatea harului şi a perfecţiunii în propria Sa Persoană; cu scopul ca lumea să iasă din propria sa condiţie, ca să zic aşa, cel puţin cei care aveau urechi de auzit.
* Capitolul 14 ne prezintă relaţia personală a Fiului cu Tatăl şi poziţia noastră în El ca Cel aflat în această relaţie, cunoscută prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. În capitolul 15 ne este prezentat locul şi poziţia Sa pe pământ, El fiind adevărata Viţă, şi apoi starea Sa glorioasă ca înălţat şi trimiţând Mângâietorul pentru a ne-o descoperi.
Apoi Domnul încetează să vorbească şi pleacă. El nu mai şade împreună cu ai Săi, ca făcând parte din această lume, ci Se ridică şi o părăseşte.
Rezumatul cuvântării Domnului din capitolele 14, 15 şi 16
Ceea ce am spus despre poruncile Domnului date în timpul umblării Sale aici pe pământ (un subiect cu privire la care următoarele capitole ne vor oferi o dezvoltare interesantă) ne ajută mult în a înţelege întreaga cuvântare a Domnului de aici până la sfârşitul capitolului 16. Subiectul este divizat în două părţi principale: acţiunea Duhului Sfânt atunci când Domnul nu va mai fi aici pe pământ; şi relaţia ucenicilor cu El în timpul umblării Sale pe pământ. Astfel avem aici, pe de-o parte, ceea ce decurge din faptul înălţării Sale la dreapta lui Dumnezeu (poziţie care L-a pus deasupra sferei iudeilor şi a neamurilor) şi, de cealaltă parte, ceea ce depindea de prezenţa Lui pe pământ – prezenţă care în mod necesar concentra toate promisiunile în propria Sa Persoană. În acelaşi timp sunt prezentate relaţiile alor Săi cu Sine Însuşi, văzute în legătură cu pământul, iar ucenicii aşezaţi la rândul lor în aceste relaţii, chiar şi atunci când El avea să fie absent. Acest ultim subiect este inclus în capitolul 15. Existau, în consecinţă, două feluri de mărturie: cea a Duhului Sfânt în mod strict (adică ceea ce El descoperă cu privire la Isus înălţat); şi a ucenicilor ca martori a tot ceea ce văzuseră cu privire la Isus pe pământ (Ioan 15:26,27 ). Nu că în mărturia lor ei n-ar fi avut ajutorul Duhului Sfânt, dar mărturia lor cu privire la ce văzuseră nu constituia noua mărturie despre gloria cerească, mărturie dată de Duhul Sfânt trimis din cer. În ceea ce priveşte mărturia ucenicilor înşişi, Duhul Sfânt le reamintea ceea ce Isus fusese şi ceea ce El spusese în timp ce Se afla pe pământ. Prin urmare, în pasajul pe care tocmai l-am citit, lucrarea Duhului este descrisă astfel (Ioan 14:26 ): „El vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte v-am spus“ (comparaţi cu versetul 25). Sunt prezentate aici cele două părţi ale lucrării Duhului Sfânt. Isus le spusese ucenicilor multe lucruri. Duhul Sfânt însă avea să-i înveţe toate lucrurile; mai mult, El le va reaminti tot ceea ce Isus spusese. În Ioan 16:12,13 Isus le mărturiseşte că avea multe lucruri să le spună, dar că ei nu le puteau purta la acea vreme. Dar mai târziu Duhul adevărului avea să-i călăuzească în tot adevărul. El nu va vorbi de la Sine, ci tot ceea ce va auzi aceea le va spune. El nu era ca un duh individual, care vorbeşte de la sine însuşi. Fiind una cu Tatăl şi cu Fiul, şi venit să descopere gloria şi planurile lui Dumnezeu, toate comunicările Lui aveau să fie în legătură cu ele, revelând gloria lui Hristos înălţat, Căruia Îi aparţinea tot ceea ce avea Tatăl. Aici nu este vorba de a reaminti tot ceea ce Isus spusese pe pământ; obiectul revelaţiei este ceresc şi are în vedere ceea ce se găseşte acolo sus, precum şi gloria deplină a lui Isus, sau orice altceva legat de scopurile viitoare ale lui Dumnezeu. Ne vom întoarce la acest subiect mai târziu. Am spus aceste câteva cuvinte pentru a sublinia deosebirile pe care le-am indicat.
sursa: https://comori.org/