Categorie: Cartile Bibliei
Ura neîncetată a omului; dragostea neschimbătoare a Domnului
Acum deci, Domnul Îşi ia locul Său potrivit voii lui Dumnezeu pentru acest moment, ca urmând să meargă la Tatăl. Sosise timpul pentru acest lucru. El ia acest loc în mod practic, lucru care se poate observa în discursurile şi învăţăturile Sale de aici înainte, ca şi în toate relaţiile care decurg din asumarea acestei poziţii potrivit cu planurile lui Dumnezeu. Domnul nu Se mai află în legătură cu o lume care Îl lepădase deja; totuşi El îi iubeşte pe ai Săi până la capăt. Două lucruri se prezintă înaintea Lui: pe de o parte, păcatul care lua cea mai dureroasă formă pentru inima Sa prin trădarea lui Iuda, iar de cealaltă, conştienţa întregii glorii care Îi era dată ca Om, precum şi a locului de unde venise şi unde avea să Se întoarcă, adică a caracterului Său personal şi ceresc în relaţie cu Dumnezeu, împreună cu gloria care Îi era dată. El venea de la Dumnezeu şi Se la Dumnezeu; iar Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini.
Slujba dragostei; Avocatul nostru din ceruri
Însă nici intrarea Sa în glorie, nici răutatea inimii omului păcătos, manifestată în Iuda, nu-I înstrăinează inima de ucenici şi nici de nevoile acestora. El nu face altceva decât să-Şi exercite dragostea, pentru a-i pune în legătură cu Sine în poziţia nouă pe care El o crea pentru ei mergând la Dumnezeu. El nu mai putea rămâne cu ei pe pământ; dacă-i părăsea, şi trebuia să-i părăsească, El nu avea să-i abandoneze, ci să-i facă potriviţi pentru a fi acolo unde El Se ducea. El îi iubea cu o dragoste pe care nimic nu o putea opri. Ea a mers până la rezultatele ei complete; şi El trebuie să-i facă potriviţi pentru a fi cu El. Binecuvântată schimbare, pe care dragostea a săvârşit-o chiar atunci când El încă Se afla cu ei aici jos! Ei urmau să aibă parte cu El, care venea de la Dumnezeu şi Se ducea la Dumnezeu, şi în mâinile Căruia Tatăl dăduse toate lucrurile; dar atunci ei trebuie să se afle într-o stare potrivită pentru a fi cu El acolo. Cu acest scop El este încă slujitorul lor în dragoste, şi chiar mai mult decât oricând. Fără îndoială că, în harul Său desăvârşit, El fusese slujitor al lor şi până acum, dar făcuse aceasta ca fiind în mijlocul lor. Ei erau astfel într-un anumit sens însoţitorii Lui; cinau cu toţii la aceeaşi masă. Însă El părăseşte această poziţie ridicându-Se de la masă – aşa cum urma să o părăsească pe cea a asocierii Sale personale cu ucenicii Săi, prin înălţarea la cer. Dar dacă face acest lucru, El încă Se încinge pentru a le sluji, şi ia apă1 pentru a le spăla picioarele. Deşi aflat în cer El încă ne slujeşte2. Efectul acestei slujiri este că Duhul Sfânt îndepărtează în mod practic, prin Cuvânt, toată întinăciunea pe care o acumulăm în umblarea prin această lume de păcat. Pe calea noastră intrăm în contact cu această lume care L-a lepădat pe Hristos. Fiind Avocatul nostru din cer (comparaţi cu 1. Ioan 2 ), El ne curăţă de întinăciunea ei prin Duhul Sfânt şi prin Cuvânt; El ne curăţă în vederea relaţiei cu Dumnezeu, Tatăl Lui, relaţie în care ne-a introdus intrând El Însuşi în ea în ceruri, ca Om.
1 Aici nu este vorba de sânge. Acesta cu siguranţă trebuie să existe; El nu a venit doar cu apă, ci cu apă şi cu sânge. Însă aici, sub toate aspectele, este vorba de spălarea cu apă. Spălarea de păcate în sângele Său nu este niciodată repetată, în nici un fel. În acest caz Isus ar fi trebuit să sufere de mai multe ori. Vezi Evrei 9 şi Evrei 10 . În privinţa imputării nu mai este cunoştinţă de păcate (Evrei 10:2 ).
2 Domnul, devenind Om, a luat înfăţişarea unui slujitor (Filipeni 2 ). La aceasta El nu renunţă niciodată. S-ar fi putut crede că a renunţat la acest lucru atunci când a plecat în glorie, dar El arată aici că nu este aşa. El spune acum, ca în Exod 21:5 : „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe soţia mea şi pe copiii mei; nu vreau să ies liber“. Astfel a devenit slujitor pentru totdeauna, chiar dacă Îi stăteau la dispoziţie douăsprezece legiuni de îngeri. Aici El este slujitorul care le spală picioarele întinate de mersul prin această lume. În Luca 12 vedem că Îşi păstrează locul de slujire şi în glorie. Acesta este un gând sublim, anume că El chiar şi acolo ne slujeşte, dându-ne cele mai mari binecuvântări cereşti pentru fericirea noastră.
Spălarea picioarelor ucenicilor; mijloacele pentru acest lucru
Este nevoie de o curăţie care să se potrivească prezenţei lui Dumnezeu, pentru că El acolo mergea. Totuşi este vorba doar despre picioare. Trupul preoţilor care slujeau lui Dumnezeu în cort era spălat la momentul consacrării lor. Acea spălare nu era repetată. Deci, odată regeneraţi din punct de vedere spiritual prin Cuvânt, acest lucru nu se mai repetă pentru noi. În expresia „cel ce este spălat“, este folosit un cuvânt diferit de cel din expresia „nu are nevoie să i se spele decât picioarele“. Primul cuvânt semnifică îmbăierea întregului trup; cel de-al doilea înseamnă spălarea doar a mâinilor sau a picioarelor. Avem nevoie de această a doua spălare în mod continuu, însă odată născuţi din apă prin Cuvânt, nu trebuie să fim spălaţi în întregime din nou, tot aşa cum prima consacrare a preoţilor nu mai trebuia repetată. Preoţii îşi spălau mâinile şi picioarele ori de câte ori îşi începeau slujba – ca să se poată apropia de Dumnezeu. Pentru noi, Isus restabileşte comuniunea şi capacitatea de a-I sluji lui Dumnezeu atunci când le-am pierdut. El este cel ce face acest lucru; deoarece, ca poziţie, suntem cu totul curaţi înaintea lui Dumnezeu. În capitolul nostru, această slujire era slujirea lui Hristos – a dragostei Sale. El le-a şters picioarele cu ştergarul cu care era încins (mijlocul încins ilustrând slujirea). Mijlocul de curăţire era apa – cuvântul aplicat prin Duhul Sfânt. Petru refuză ideea că Hristos Se umilea în felul acesta (versetele 6-8); însă noi trebuie să ne supunem acestui gând, anume că păcatul nostru este de aşa natură, încât nimic altceva decât umilirea lui Hristos nu ne-ar putea vreodată curăţa de el. Nimic altceva nu ne va face să cunoaştem cu adevărat curăţia desăvârşită şi strălucitoare a lui Dumnezeu, sau dragostea şi devotamentul lui Isus; şi tocmai în înţelegerea acestor lucruri stă faptul de a avea o inimă sfinţită pentru prezenţa lui Dumnezeu. Petru apoi ar vrea ca Domnul să-i spele şi mâinile şi capul (versetul 9). Dar acest lucru este deja făcut. Dacă suntem ai Lui, suntem născuţi din nou şi curăţiţi prin Cuvântul pe care El deja l-a aplicat sufletelor noastre; numai că picioarele ni se pot murdări în umblare. Cuvântul aplicat prin Duhul Sfânt restabileşte comuniunea noastră cu Dumnezeu, curăţindu-ne de ceea ce ne împiedică să ne bucurăm de ea, atunci când picioarele noastre s-au murdărit în umblarea prin lume. După modelul acestei slujiri a lui Hristos în har trebuie să acţionăm şi noi faţă de fraţii noştri.
Trădarea lui Iuda este cunoscută de Domnul
Iuda nu era curat; el nu fusese născut din nou; nu era curat prin Cuvântul pe care Isus îl spusese. Totuşi, atunci când fusese trimis de Domnul, cei care-l primiseră pe el, Îl primiseră pe Hristos. Iar acest din urmă lucru este adevărat cu privire la toţi cei pe care El îi trimite prin Duhul Său, după plecarea Sa în cer. Acest gând face ca Domnul să-Şi aducă aminte de trădarea lui Iuda; sufletul Său se tulbură din pricina acestui lucru şi El Îşi descarcă inima înaintea ucenicilor, făcându-li-l cunoscut. Lucrul cu care inima Lui se ocupă aici nu este faptul că El ştia cine este trădătorul, ci faptul că unul dintre ei avea s-o facă, unul dintre cei care-I fuseseră însoţitori.
Dragostea lui Ioan şi a lui Petru pentru Domnul
Din pricină că a spus aceste cuvinte, ucenicii au început să privească unii la alţii. Era unul ce se afla aproape de El, ucenicul pe care Isus îl iubea; aceasta fiindcă avem, în toată această porţiune a Evangheliei după Ioan, mărturia harului care răspunde feluritelor forme de răutate şi de nelegiuire a omului. Această dragoste a lui Isus modelase inima lui Ioan – îi dăduse acestuia încredere şi consecvenţă în afecţiuni; şi în consecinţă, fără alt motiv decât acesta, el se afla suficient de aproape de Isus pentru a primi comunicări din parte Lui. Nu pentru a primi aceste comunicări s-a aşezat el aproape de Isus; el era acolo pentru că-L iubea pe Domnul, a Cărui dragoste îl alipise astfel de Sine Însuşi. Însă, aflat acolo, el era astfel în stare să le primească. În felul acesta şi noi astăzi putem încă să învăţăm de la El.
Petru Îl iubea pe Domnul; însă era prea mult din el însuşi pentru a putea avea intimitate, nu însă şi pentru a sluji, dacă Dumnezeu îl chema – şi El a făcut acest lucru în har, după ce l-a zdrobit în întregime şi l-a făcut să se cunoască pe el însuşi. Cine dintre cei doisprezece a dat mărturie ca Petru, în care Dumnezeu a lucrat cu putere faţă de cei circumcişi? Însă nu găsim în epistolele sale ceea ce găsim în ale lui Ioan*. Totuşi fiecare are locul său dat de suveranitatea lui Dumnezeu. Petru îl iubea pe Hristos; şi vedem că, unit de asemenea cu Ioan prin această afecţiune comună, ei sunt în mod constant împreună; după cum, la sfârşitul acestei Evanghelii, el este curios să cunoască soarta lui Ioan. Prin urmare el îl foloseşte pe Ioan ca să-L întrebe pe Domnul care dintre ei avea să-L trădeze, aşa cum El spusese. Să ne aducem aminte că modul de a cunoaşte gândul Său, atunci când apar nelinişti în sufletul nostru, este să fim aproape de El de dragul Său.
* Pe de altă parte, Petru a murit pentru Domnul. Ioan a fost lăsat ca să îngrijească de adunare; se pare că el nu a murit ca martir.
Iuda posedat de Satan: întuneric şi disperare
Isus îl indică pe Iuda prin bucăţica pe care i-o dă, gest care l-ar fi oprit pe oricare altul din intenţiile sale, însă care pentru el nu a fost decât pecetea ruinei lui. Condamnarea cade asupra inimii direct proporţional cu orice favoare a lui Dumnezeu pe care aceasta o respinge. După ce ia bucăţica, Satan intră în Iuda. Deja nelegiuit datorită lăcomiei şi cedând de obicei tentaţiilor de fiecare zi, cu toate că se afla în apropierea Domnului, împietrindu-şi inima faţă de efectul acelui har care se afla întotdeauna înaintea ochilor săi şi alături de el, şi care, într-un anumit fel, se manifestase faţă de sine, Iuda a sfârşit prin a ceda sugestiilor vrăşmaşului şi s-a făcut pe sine instrumentul marilor preoţi pentru a-L trăda pe Domnul. El ştia ce doreau aceştia şi s-a dus oferindu-se pe sine. Iar când – datorită îndelungii sale familiarizări cu harul şi cu prezenţa lui Isus, în timp ce ceda păcatului – acel har şi gândul Persoanei lui Hristos şi-au pierdut în întregime influenţa asupra lui, a ajuns într-o stare în care nu mai simţea nimic la gândul trădării Stăpânului său. Cunoştinţa pe care o avea despre puterea Domnului l-a ajutat să se dedea răului şi a făcut ca ispita lui Satan să fie mai puternică; fiindcă, în mod evident, el era convins că Domnul avea oricând posibilitatea să Se elibereze de vrăjmaşii Lui; şi, atât cât priveşte puterea de a o face, Iuda avea dreptate gândind că Domnul putea acest lucru. Dar ce cunoaşte el din gândurile lui Dumnezeu? Totul era întuneric, din punct de vedere moral, în sufletul său
Şi acum, după această ultimă mărturie, care era deopotrivă un semn al harului şi o dovadă despre adevărata stare a inimii sale insensibilă la acesta (aşa cum este exprimat în psalmul împlinit aici), Satan intră în el, pune stăpânire asupra lui, aşa încât să-l împietrească faţă de tot ceea ce l-ar fi putut face să simtă, chiar ca om, natura oribilă a lucrului pe care-l făcea, şi să-l slăbească în hotărârea sa de face răul; aşa încât nici conştiinţa, nici inima sa să nu fie trezite în timp ce-l comitea. Înfiorătoare stare! Satan îl ţine în stăpânire până când este forţat să-l părăsească pentru judecata de care nu-l poate adăposti şi care va cădea şi asupra lui la timpul rânduit de Dumnezeu – judecată care se manifestă faţă de conştiinţa lui Iuda după ce răul a fost înfăptuit, atunci când era prea târziu. Acest teribil sentiment a ceea ce-l aşteaptă se arată la Iuda printr-o disperare pe care legătura cu Satan n-o putea decât amplifica. Însă ea îl forţează să dea mărturie despre Isus înaintea acelora care avuseseră de câştigat în urma păcatului său şi care i-au dispreţuit mustrările de conştiinţă. Căci disperarea dă glas adevărului; vălul acoperitor este rupt; numai există înşelare de sine, iar conştiinţa este dezgolită înaintea lui Dumnezeu, însă înaintea judecăţii Sale. Satan nu mai înşeală în acest stadiu, dar omul nu mai poate cunoaşte harul, ci doar perfecţiunea lui Hristos. Iuda dă mărturie despre nevinovăţia lui Isus, aşa cum a făcut tâlharul de pe cruce. Acesta este felul în care moartea şi distrugerea au auzit de faima înţelepciunii Lui: doar Dumnezeu îi pricepe calea şi-i cunoaşte locul (Iov 28:22,23 ).
Atotştiinţa Domnului
Isus cunoştea starea lui Iuda, a unuia pentru care nu mai era nicio speranţă şi care nu putea decât să conducă lucrurile spre ceea ce El urma să facă. „Ceea ce faci, fă repede!“, i-a spus Isus (versetul 27). Dar ce cuvinte sunt acestea, atunci când le auzim de pe buzele Aceluia care era dragostea însăşi! Totuşi ochii lui Isus erau acum aţintiţi asupra morţii Sale. El este singur. Nimeni, nici măcar ucenicii Săi nu aveau vreo parte cu El în aceasta. Ei nu-L mai puteau urma unde Se ducea El acum, tot aşa cum nu o puteau face nici iudeii. Solemn, însă glorios ceas! Om fiind, El urma să stea înaintea lui Dumnezeu cu privire la ceea ce-l separa pe om de Dumnezeu – să-L întâlnească pe Acesta în judecată. De fapt, aceasta spune El de îndată ce Iuda iese. Uşa care s-a închis în urma lui Iuda L-a separat pe Hristos de această lume.
Crucea, cea mai strălucitoare manifestare a slavei lui Dumnezeu, centrul istoriei eternităţii
„Acum“, spune El, „este glorificat Fiul Omului“ (versetul 31). Spusese aceasta când veniseră grecii, însă atunci fusese vorba de gloria viitoare – gloria Sa ca şi cap al tuturor oamenilor şi, de fapt, al tuturor lucrurilor. Însă aceasta nu putea încă avea loc; iar El a spus: „Tată, glorifică numele Tău“. Isus trebuia să moară. Aceasta era ceea ce glorifica numele lui Dumnezeu într-o lume în care exista păcatul. Era gloria Fiului Omului să împlinească această lucrare aici, unde se manifestase întreaga putere a vrăjmaşului, efectul păcatului şi judecăţii lui Dumnezeu asupra acestui păcat; aici unde această chestiune a păcatului a fost pecetluită din punct de vedere moral; unde Satan (în puterea sa asupra omului păcătos – a omului aflat sub păcat, lucru deplin manifestat prin vrăjmăşia declarată faţă de Dumnezeu) şi Dumnezeu s-au întâlnit, nu ca în cazul lui Iov, când Satan a fost un instrument folosit de Dumnezeu pentru disciplinare, ci pentru dreptate – pentru ceea ce Dumnezeu era împotriva păcatului, moment în care, prin jertfirea de Sine a lui Hristos, toate atributele Sale au trebuit să fie exercitate şi glorificate, şi în care de fapt, prin intermediul a ceea ce a avut loc, toate perfecţiunile lui Dumnezeu pe care răutatea lui Satan nu puteau să le atingă, au fost glorificate, fiind manifestate în Isus sau prin intermediul a ceea ce El a suferit.
Aceste perfecţiuni fuseseră manifestate în mod direct în Persoana Lui, atât cât era vorba de har, dar acum când prilejul exercitării fiecăruia din ele era oferit de ocuparea de către El a unui loc ce-L punea la încercare potrivit cu atributele lui Dumnezeu, perfecţiunea lor divină putea fi arătată prin om, anume în Isus care stătea acolo în locul omului. Şi (fiind făcut păcat, iar aceasta – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – pentru omul păcătos) Dumnezeu era glorificat în El. Căci iată lucrurile care s-au întâlnit de fapt la cruce: puterea totală a lui Satan asupra oamenilor, excepţie făcând doar Isus; omul în vrăjmăşia sa completă manifestată împotriva lui Dumnezeu, prin lepădarea Fiului Său; Dumnezeu manifestat în har; apoi vedem în Hristos, ca Om, dragostea perfectă faţă de Tatăl Său şi ascultarea Sa desăvârşită, şi aceasta în locul unde se afla păcatul, ba încă făcut păcat (căci perfecţiunea dragostei faţă de Tatăl Său şi ascultarea s-au arătat atunci când El a fost făcut păcat înaintea lui Dumnezeu pe cruce); apoi măreţia lui Dumnezeu satisfăcută şi glorificată (Evrei 2:10 ); judecata perfectă şi dreaptă împotriva păcatului, ca fiind Cel Sfânt; dar şi dragostea Sa desăvârşită faţă de păcătoşi arătată prin faptul că L-a dat pe singurul Său Fiu. Căci prin aceasta am cunoscut dragostea. Pentru a rezuma: la cruce îl găsim pe om în răutatea lui absolută – ura faţă de bine; puterea deplină a lui Satan peste lume – prinţul lumii acesteia; Omul într-o perfectă bunătate, ascultare şi dragoste faţă de Tatăl, indiferent de cât L-ar fi costat; Dumnezeu în dreptatea Sa absolută şi infinită împotriva păcatului şi nemărginita dragoste divină faţă de păcătoşi. Binele şi răul au fost pe deplin stabilite pentru totdeauna, mântuirea a fost lucrată, iar temelia pentru cerurile şi pământul nou a fost aşezată. Putem spune pe drept „Fiul Omului este glorificat şi Dumnezeu este glorificat în El“. Complet dezonorat de primul om, El este glorificat infinit mai mult de al Doilea, şi prin urmare El îl aşează pe om (Hristos) în glorie, şi aceasta îndată, fără să aştepte timpul Împărăţiei. Însă acest lucru necesită câteva precizări, mai puţin abstracte; căci crucea este centrul universului, potrivit lui Dumnezeu, temelia mântuirii şi gloriei noastre, precum şi cea mai strălucită manifestare a gloriei lui Dumnezeu, centrul istoriei eternităţii.
„Fiul Omului glorificat“ în Isus pe cruce şi „Dumnezeu glorificat în El“ acolo
Domnul spusese, când grecii doriseră să-L vadă, că venise ceasul să fie glorificat Fiul Omului. El vorbea atunci de gloria Sa ca Fiu al Omului, glorie pe care El trebuia s-o ia sub acest titlu. El simţea într-adevăr că pentru a-i duce pe oameni în acea glorie, El Însuşi trebuia să treacă prin moarte. Însă era preocupat de un singur lucru, care Îi abătea gândul de la glorie şi de la suferinţă – anume dorinţa pe care o avea în inimă ca Tatăl Său să fie glorificat. Acum se ajunsese la punctul la care această lucrare trebuia să fie împlinită şi sosise momentul când Iuda (trecând peste limitele răbdării juste şi perfecte a lui Dumnezeu) a ieşit, dând frâu liber nelegiuirii sale pentru a duce la capăt fărădelegea ce urma să conducă la împlinirea minunată a planurilor lui Dumnezeu.
Acum Fiul Omului a fost glorificat într-un fel cu mult mai admirabil decât va fi chiar în gloria pozitivă care-I aparţine sub acest titlu. Ştim că El va fi îmbrăcat cu această glorie, însă, pe cruce Fiul Omului a purtat tot ceea ce era necesar pentru manifestarea perfectă a întregii glorii a lui Dumnezeu. Întreaga greutate a acestei glorii a apăsat asupra Lui prin cerinţele ei, pentru a-L pune la probă ca să se vadă dacă o putea susţine, adeveri şi înălţa; şi aceasta prin manifestarea ei în locul unde, în afară de această scenă, păcatul ascundea această glorie şi, ca să zicem aşa, îi dădea cu impietate o înfăţişare falsă. Putea Fiul Omului să ia un astfel de loc, să ia asupra Sa o astfel de sarcină şi s-o împlinească; să-Şi menţină locul până la sfârşit fără eşec? Isus a făcut acest lucru. Măreţia lui Dumnezeu trebuia revendicată împotriva răzvrătirii insolente a creaturii Sale, nu printr-o judecată executată asupra ei, care ar fi nimicit-o; adevărul Lui, care-l ameninţa pe om cu moartea, trebuia menţinut; dreptatea Lui împotriva păcatului trebuia menţinută (şi cine se putea opune ei?); şi în acelaşi timp, dragostea Lui trebuia demonstrată pe deplin. Satan avea toate drepturile pe care le obţinuse asupra noastră prin păcatul nostru, iar Hristos – perfect ca Om, singur, despărţit de toţi oamenii, în ascultare şi având un singur scop, anume slava lui Dumnezeu, şi fiind astfel perfect într-un mod divin, sacrificându-Se pe Sine Însuşi pentru acest scop – L-a glorificat deplin pe Dumnezeu; Dumnezeu a fost glorificat în El. Dreptatea Lui, măreţia Sa, adevărul şi dragostea Lui – toate au fost adeverite pe cruce aşa cum sunt ele în El Însuşi, şi au fost descoperite doar acolo; şi aceasta cu privire la păcat.
Toate atributele lui Dumnezeu descoperite păcătosului în mod liber şi pe deplin
Iar Dumnezeu poate acţiona acum în mod liber potrivit cu ceea ce este El pentru Sine Însuşi, fără ca vreun atribut al Său să ascundă, să întunece sau să contrazică pe un altul. Adevărul îl condamna pe om la moarte, dreptatea îl condamna pentru totdeauna pe cel păcătos, iar măreţia divină cerea ca sentinţa să fie executată. Unde era însă dragostea? Dacă dragostea, aşa cum omul o concepea ar fi trecut cu vederea totul, unde ar fi fost măreţia şi dreptatea Sa? Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla; iar dragostea nu ar fi fost cu adevărat dragoste, ci indiferenţă faţă de rău. Prin intermediul crucii El este drept şi îndreptăţeşte în har; El este dragoste şi în această dragoste El face parte de dreptatea Sa omului. Pentru cel credincios, dreptatea lui Dumnezeu ia locul păcatului omului. Dreptatea omului, la fel ca şi păcatul său, dispar dinaintea luminii strălucitoare a harului şi nu întunecă gloria suverană a unui har ca acesta arătat faţă de omul care era cu adevărat înstrăinat faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu glorificând pe Fiul Omului în Sine Însuşi
Şi cine împlinise aşa ceva? Cine satisfăcuse şi consolidase întreaga glorie a lui Dumnezeu (în ce priveşte manifestarea ei şi de asemenea revendicarea ei, acolo unde ea fusese, ca stare de lucruri, compromisă prin păcat)? Fiul Omului. De aceea Dumnezeu Îl glorifică cu propria Sa glorie, căci era într-adevăr acea glorie pe care El o satisfăcuse şi o reaşezase în locul ei de cinste, atunci când înaintea creaturilor Sale fusese întunecată prin păcat – căci în ea însăşi această glorie nu poate fi prejudiciată. Şi nu numai că ea a fost restabilită, dar acest lucru a fost realizat aşa cum nici un alt mijloc nu ar fi putut să o facă. Niciodată dragostea nu a fost manifestată aşa cum s-a arătat prin faptul că Dumnezeu L-a dăruit pe Fiul Său pentru păcătoşi; nici n-a existat dreptate (pentru care păcatul este insuportabil) la fel ca aceea care nu L-a cruţat pe Fiul Însuşi, atunci când El a purtat păcatul; nici măreţie ca aceea care L-a considerat responsabil pe Fiul lui Dumnezeu Însuşi pentru toată întinderea exigenţelor ei (comparaţi cu Evrei 2 ); nici adevăr ca acela care nu a cedat chiar când Isus a trebuit să moară pentru a-l revendica. Acum noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Dumnezeu fiind glorificat în Fiul Omului, Îl glorifică în Sine Însuşi. Drept care El nu aşteaptă ziua gloriei Sale manifestată faţă de oameni potrivit cu gândul din capitolul 12. Dumnezeu Îl cheamă pe Isus la dreapta Sa, aşezându-L acolo îndată şi doar pe El singur. Cine poate fi acolo (dacă nu este în duh) în afară de El? Aici gloria Sa este în legătură cu ceea ce doar El singur putea şi trebuia să facă; iar rodul acestei lucrări doar El trebuia să-l aibă împreună cu Dumnezeu, căci El era Dumnezeu.
Singur pe cruce, unic în slavă şi având întâiul loc acolo
Alte glorii vor veni la timpul lor. El le va împărţi cu noi, deşi în toate lucrurile El are întâiul loc. Aici El este singur, şi întotdeauna trebuie să rămână aşa (adică în ceea ce Îi este propriu lui Însuşi). Cine a împărţit crucea cu El ca suferinţă pentru păcat şi împlinire a dreptăţii? Noi într-adevăr împărţim crucea cu El atât cât priveşte suferinţa din pricina dreptăţii şi din dragoste pentru El şi pentru poporul Lui, şi aceasta chiar până la moarte; şi în felul acesta vom împărţi şi gloria Lui. Însă este evident că noi nu-L putem glorifica pe Dumnezeu ca jertfă pentru păcat. Doar Cel care nu a cunoscut păcatul a putut fi făcut păcat. Fiul lui Dumnezeu singur a putut purta această povară.
Porunca nouă dată ucenicilor: dragostea frăţească
În acest sens Domnul – când inima Lui a găsit alinare în comunicarea acestor planuri măreţe – S-a adresat ucenicilor cu afecţiune spunându-le că legătura lor cu El aici jos avea să se încheie în curând şi că El urma să plece acolo unde ei nu-L puteau urma, tot aşa cum nu-L puteau urma nici iudeii necredincioşi (versetul 33 şi următoarele). Dragostea frăţească urma, într-un anumit sens, să-I ia locul. Ei trebuia să se iubească unii pe alţii aşa cum El îi iubise, cu o dragoste care se ridica deasupra greşelilor fraţilor lor – o dragoste frăţească care acţiona în aceste aspecte potrivit harului desăvârşit al Mântuitorului. Dacă stâlpul principal pe care se sprijineau era luat din mijlocul lor, ei trebuiau să se sprijine unul pe altul, deşi nu prin propria lor putere. Şi prin aceasta aveau să fie recunoscuţi ucenicii lui Hristos.
Încrederea lui Simon Petru în sine însuşi
Acum Simon Petru doreşte să pătrundă în ceea ce nici un om, în afară de Isus, nu putea intra – în prezenţa lui Dumnezeu prin drumul morţii. Aceasta este încrederea cărnii. Domnul îi spune, în har, că acest lucru nu puteau să aibă loc acum. El trebuia să usuce acea mare ale cărei adâncimi omul nu le putea pătrunde – moartea – acel Iordan care se revărsa peste maluri. Şi abia atunci când moartea nu mai reprezenta judecata lui Dumnezeu, nici nu mai era mânuită de puterea lui Satan (căci în ambele caractere Hristos a distrus complet puterea morţii pentru cel credincios) atunci sărmanul Său ucenic o putea traversa din pricina dreptăţii, de dragul lui Hristos. Însă Petru vroia să-L urmeze prin propria sa putere, pretinzând a fi capabil să facă exact ce Isus urma să facă pentru el. Totuşi, înspăimântat la prima mişcare a vrăjmaşului, el se dă înapoi dinaintea unei slujnice şi-L tăgăduieşte pe Stăpânul pe care Îl iubea. În lucrurile lui Dumnezeu, încrederea cărnii nu face altceva decât să ne conducă într-o poziţie în care se dovedeşte neputincioasă să reziste. Sinceritatea singură nu poate face nimic împotriva vrăjmaşului. Trebuie să avem puterea lui Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/