Categorie: Cartile Bibliei
Moartea lui Lazăr; starea reală a omului; răul îngăduit să meargă până la capăt
Ajungem acum la mărturia pe care Tatăl o dă pentru Isus ca răspuns la lepădarea Lui. În acest capitol este prezentată credinţei puterea învierii şi a vieţii în propria Sa Persoană*. Dar aici nu numai că El este lepădat, ci omul este privit ca fiind mort, iar Israel de asemenea. Căci vedem omul în persoana lui Lazăr. Familia din Betania era binecuvântată; ea Îl primise pe Domnul în sânul ei. Lazăr se îmbolnăveşte, iar afecţiunile omeneşti ale Domnului sunt în mod natural puse în mişcare. Marta şi Maria simt acest lucru şi Îi trimit vorbă că cel pe care Îl iubea era bolnav (versetul 3). Însă Isus rămâne în locul în care era. Ar fi putut spune un cuvânt, ca în cazul sutaşului sau al copilului bolnav de la începutul acestei Evanghelii, dar n-a făcut-o. El Îşi manifestase puterea şi bunătatea vindecându-l pe om aşa cum acesta se găsea pe pământ, precum şi eliberându-l de sub puterea vrăjmaşului, şi aceasta în mijlocul lui Israel. Dar aceasta nu constituia scopul Lui aici şi nici – cu atât mai puţin – limitele a ceea ce venise să facă. Era o chestiune de dăruire a vieţii, de înviere a ceea ce era mort înaintea lui Dumnezeu. Aceasta era adevărata stare a lui Israel; era de fapt starea omului. Prin urmare El îngăduie ca starea omului aflat sub păcat să continue şi să se manifeste în toată intensitatea efectelor ei aici pe pământ şi permite vrăjmaşului să-şi exercite puterea până la capăt. Nu mai rămâne nimic decât judecata lui Dumnezeu; iar moartea, în ea însăşi, îl dovedea pe om vinovat de păcat în timp ce-l conducea către judecată. Bolnavul poate fi vindecat, însă nu există nici un remediu pentru moarte. Totul este sfârşit pentru om, aşa cum se află el pe acest pământ. Nu rămâne altceva decât judecata lui Dumnezeu. Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata (Evrei 9:27 ). Prin urmare Domnul nu vindecă în cazul acesta. El îngăduie ca răul să meargă până la capăt – până la moarte. Acela era adevăratul loc pentru om. După ce Lazăr a adormit, El merge să-l trezească. Ucenicii se tem de iudei, şi pe bună dreptate. Însă Domnul, după ce a aşteptat voia Tatălui Său, nu se teme să o împlinească. Pentru El era ziuă.
* Este foarte izbitor să-L vedem pe Domnul comportându-Se cu smerenie într-o slujire a ascultării, îngăduind ca răul să meargă până la capăt, ca dovadă a falimentului omului (moartea) şi puterii lui Satan, până când voia Tatălui L-a chemat să Se ocupe de acest rău. Atunci nici un pericol nu mai constituie o piedică, iar El este învierea şi viaţa în prezenţa şi în puterea Sa personală; iar apoi El – fiind astfel – Se dă la moarte pentru noi.
De fapt, oricât de mare ar fi fost dragostea Sa faţă de popor, El trebuia să-l lase să moară (şi era de fapt mort) şi să aştepte timpul rânduit de Dumnezeu pentru a-l învia. Dacă El Însuşi trebuie să moară pentru a împlini acest lucru, El Se încredinţează pe Sine în mâinile Tatălui Său.
Moartea lui Lazăr nu este împiedicată; Hristos, care a murit, este arătat ca fiind Învierea şi Viaţa
Dar haideţi să cercetăm adâncimea acestei învăţături. Moartea a intervenit; ea trebuie să aibă loc. Omul este cu adevărat în moarte înaintea lui Dumnezeu; însă Dumnezeu intervine în har. Două lucruri sunt prezentate în întâmplarea de care ne ocupăm. Domnul ar fi putut să-l vindece pe Lazăr. Credinţa şi nădejdea Martei, Mariei sau a iudeilor, nu merg mai departe de atât. Marta totuşi recunoaşte că El, ca Mesia, bucurându-Se de favoarea lui Dumnezeu, avea să primească de la El tot ceea ce urma să ceară. Însă El nu împiedicase moartea lui Lazăr, deşi intervenise în trecut de atât de multe ori, chiar pentru străini, pentru oricine Îl solicitase. În al doilea rând, Marta ştia că fratele ei va învia în ziua de apoi; dar oricât de adevărat era acest lucru, el nu era de nici un ajutor pentru momentul respectiv. Căci cine avea să răspundă în locul omului, mort în urma judecăţii asupra păcatului? A învia şi a sta înaintea lui Dumnezeu nu constituia un răspuns cu privire la moartea intervenită prin păcat. Două lucruri erau adevărate. Hristos adesea îl eliberase pe omul muritor de suferinţele în carne, şi avea să fie o înviere în ziua de apoi. Însă aceste lucruri nu aveau nici o valoare în prezenţa morţii. Hristos Se afla, totuşi, acolo; şi El este – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – învierea şi viaţa. Omul fiind mort, învierea este menţionată întâi. Însă Isus este învierea şi viaţa în puterea prezentă a vieţii divine. Şi observaţi că viaţa, venită prin înviere, eliberează pe om de tot ceea ce moartea implică, şi lasă în urmă* împreună cu păcatul tot ceea ce aparţine vieţii pe care omul a pierdut-o. Hristos, murind pentru păcatele noastre, a purtat pedeapsa lor – le-a purtat pe ele. El a murit. Toată puterea vrăjmaşului, toate efectele ei cu privire la omul muritor, toată judecata lui Dumnezeu, a fost purtată de El şi a ieşit din sfera ei în puterea unei vieţi noi de înviere, viaţă care ne este dăruită şi nouă; astfel că noi suntem din punct de vedere spiritual vii din morţi, aşa cum El Însuşi este viu din morţi. Păcatul (El fiind făcut păcat şi purtând păcatele noastre în trupul Său pe lemn), moartea, puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu, au fost depăşite de către El şi lăsate în urmă, iar omul se află într-o stare cu totul nouă, în neputrezire. Acest lucru va fi adevărat şi pentru noi în ce priveşte trupul. Însă prin dăruirea vieţii Lui, ca înviat dintre cei morţi, Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.
* Hristos a luat o viaţă omenească în har lipsită de păcat; şi trăind în această viaţă a luat păcatul asupra Lui. Păcatul aparţine, ca să zicem aşa, vieţii acesteia în care Hristos nu a cunoscut păcat, dar în care a fost făcut păcat pentru noi. Însă El a murit – a părăsit această viaţă. El este mort faţă de păcat; El a sfârşit-o cu păcatul, sfârşind cu viaţa de care păcatul aparţinea – păcat care nu se afla în El, ci în noi – acea viaţă în care El a fost făcut păcat pentru noi. Înviat fiind prin puterea lui Dumnezeu, El trăieşte într-o stare nouă, în care păcatul nu poate intra, fiind lăsat în urmă împreună cu viaţa pe care El a părăsit-o (Romani 6:3-10 ). Credinţa ne aduce şi pe noi în această stare prin har.
S-a pretins că aceste gânduri afectează viaţa divină şi eternă care era în Hristos. Dar aceasta este o obiecţie cu totul nefondată şi rea. Chiar în cazul unui păcătos neconvertit, moartea nu are nimic a face cu încetarea existenţei în ce priveşte viaţa umană interioară. Toţi sunt vii pentru Dumnezeu şi viaţa divină în Hristos niciodată nu putea înceta, nici nu se putea schimba. El niciodată nu Şi-a dat-o pe aceasta, ci în puterea acesteia Şi-a dat viaţa pe care o poseda pe pământ ca om, pentru a o lua înapoi într-un fel cu totul nou în înviere, dincolo de mormânt. Obiecţiunea este cu totul rea. În ediţia prezentă nu am schimbat nimic în această notă, ci am adăugat doar câteva cuvinte cu speranţa că va fi mai clar pentru toţi. Învăţătura în sine reprezintă un adevăr vital. În text am scos sau am modificat o porţiune dintr-un alt motiv, şi anume pentru că exista confuzie între puterea divină a vieţii în Hristos şi învierea Lui de către Dumnezeu, privit ca om aflat în mormânt. Ambele aspecte sunt adevărate şi aceasta într-un fel binecuvântat, însă au fost confundate în text. În Efeseni, Hristos ca om este înviat de către Dumnezeu. În Ioan avem puterea divină şi de înviere în El Însuşi.
În cazul de faţă, Isus n-a făcut decât să arate că această putere era în El. Fiul lui Dumnezeu a fost glorificat în manifestarea acestei puteri, deocamdată doar cu privire la Lazăr, căci ştim că El nu murise încă pentru păcat1. Cel credincios, chiar dacă ar fi mort, va învia şi cel care trăieşte şi crede în El nu va muri. Hristos a biruit moartea; puterea pentru aceasta se afla în Persoana Lui, iar Tatăl a dat mărturie despre acest fapt cu privire la El. Există unii care-I aparţin şi trăiesc atunci când Domnul exercită această putere? Aceştia nu vor muri niciodată – moartea nu mai există în prezenţa Sa. Sunt unii care au murit înainte ca El s-o exercite? Ei vor trăi – moartea nu poate rezista înaintea Lui. Întregul efect al păcatului asupra omului este complet distrus prin înviere, privită ca putere a vieţii în Hristos. Aceasta are referire desigur la cei sfinţi, cărora viaţa le este dată. Aceeaşi putere este exercitată, bineînţeles, şi faţă de cei nelegiuiţi; însă nu constituie dăruirea vieţii din Isus, nici învierea împreună cu El, după cum este evident2.
1 Învierea are un caracter dublu: puterea divină pe care El o putea exercita şi chiar a exercitat-o cu privire la Sine Însuşi (Ioan 2:19 ), iar aici cu privire la Lazăr, amândouă aceste învieri fiind dovada calităţii Sale de Fiu; şi, în al doilea rând, eliberarea unui om mort din starea lui. Astfel Dumnezeu L-a înviat pe Hristos dintre cei morţi şi tot aşa Hristos îl învie aici pe Lazăr. În învierea lui Hristos ambele caractere sunt unite în propria Sa persoană. În cazul lui Lazăr, bineînţeles, ele erau separate. Însă Hristos are viaţa în Sine Însuşi şi aceasta în putere divină. Dar El Şi-a dat viaţa în har, iar noi suntem prezentaţi în Efeseni 2 ca aduşi la viaţă împreună cu El. Însă pare că s-a evitat să se afirme că El a fost adus la viaţă, atunci când se vorbeşte de El singur, în Efeseni 1 .
2 Obiecţiunea rea, la care am făcut referire cu două note mai înainte, aprobă (într-un mod involuntar, sunt de acord) doctrina oribilă a anihilării, cum că moartea, adică sfârşitul vieţii naturale, ar însemna încetarea existenţei. Semnalez acest lucru fiindcă această formă de învăţătură rea este foarte actuală. Ea răstoarnă întreaga esenţă a creştinismului.
Moartea ca sfârşit al vieţii naturale; învierea ca sfârşit al morţii
Hristos a exercitat această putere în ascultare şi în dependenţă de Tatăl Său, deoarece El era Om şi umbla înaintea lui Dumnezeu pentru a-I împlini voia; însă El este învierea şi viaţa. El a introdus puterea vieţii divine în mijlocul morţii, iar moartea este astfel distrusă, nemaiavând nici o putere asupra morţii de înviere. Moartea reprezintă sfârşitul vieţii naturale pentru omul păcătos. Învierea este sfârşitul morţii, care astfel nu mai deţine nimic în noi. Este în avantajul nostru că, după ce a făcut tot ceea ce putea face, moartea a luat sfârşit. Noi trăim în viaţa* care i-a pus capăt şi ieşim din tot ceea ce poate fi în legătură cu o viaţă care nu mai există. Ce eliberare! Hristos este El Însuşi această putere. El a devenit aşa pentru noi în manifestarea şi exercitarea ei deplină în învierea Sa.
* Observaţi felul în care apostolul percepe puterea acestei vieţi atunci când zice: „Pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă“. Priviţi, din acest punct de vedere, la primele cinci capitole din 2. Corinteni.
Nevoia şi durerea Martei şi Mariei; compasiunea Domnului
Marta, deşi Îl iubea pe Domnul şi credea în El, nu înţelege aceste lucruri; şi o cheamă pe Maria, simţind că sora ei Îl va înţelege mai bine. Vom vorbi acum puţin despre aceste două surori. Maria care aştepta ca Domnul s-o cheme la El, lăsându-I Lui iniţiativa într-un fel modest, deşi plin de durere, auzind că Domnul o chemase, se duce direct la El. Iudeii, Marta şi Maria văzuseră minunile şi vindecările care ţinuseră în loc puterea morţii. La acestea fac ei referire. Dar aici viaţa se sfârşise deja. Ce mai putea fi de ajutor? Dacă El ar fost acolo, ei ar fi putut conta pe dragostea şi pe puterea Lui. Maria Îi cade la picioare plângând. Cu privire la puterea învierii ea nu înţelegea mai mult decât Marta; însă inima ei este zdrobită de simţământul morţii în prezenţa Aceluia care avea viaţa. Este o expresie a nevoii şi a durerii, mai degrabă decât o plângere. Iudeii varsă şi ei lacrimi; puterea morţii apăsa pe inimile lor. Isus pătrunde în aceste simţăminte cu compasiune. El S-a tulburat în duh şi suspină înaintea lui Dumnezeu, însă lacrimile Sale se transformă într-un geamăt care, deşi neexprimat, reprezenta greutatea morţii, simţită în compasiune şi prezentată lui Dumnezeu prin acest geamăt al dragostei, ce realiza pe deplin adevărul; şi aceasta în dragoste faţă de aceia care sufereau sub acel rău pe care geamătul Său îl exprima.
Nevoia dă prilej puterii Domnului de a o rezolva
El purta povara morţii înaintea lui Dumnezeu în duhul Său, moarte ce reprezenta starea nenorocită a omului – jugul de care omul nu se putea elibera pe sine; şi El este ascultat. Nevoia pune în mişcare puterea Lui. Nu era acum momentul de a explica cu răbdare ceea ce era El, aşa cum procedase cu Marta. El simte şi acţionează potrivit cu nevoia pe care Maria o exprimase, inima ei fiind deschisă de către harul care era în El.
Compasiunea omului şi exercitarea puterii vieţii de către Fiul lui Dumnezeu
Omul poate avea compasiune; aceasta este expresia lipsei de putere. Isus pătrunde în suferinţa omului muritor şi Se aşează pe Sine Însuşi sub jugul morţii care apasă asupra acestuia (şi aceasta într-un fel mai complet decât ar putea-o face omul însuşi), însă El o îndepărtează împreună cu cauza ei. El face mai mult decât doar s-o îndepărteze; El introduce puterea care o îndepărtează. Aceasta este gloria lui Dumnezeu. Când Hristos este prezent, dacă murim, nu murim pentru moarte, ci pentru viaţă. Murim ca să trăim în viaţa lui Dumnezeu, în locul celei a omului. Şi prin cine? Prin Isus, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat. Moartea a intrat prin păcat, iar omul se află sub puterea morţii. Însă acest lucru nu a făcut decât să creeze posibilitatea ca noi să posedăm viaţa potrivit cu cel de-al doilea Adam, Fiul lui Dumnezeu, şi nu potrivit cu primul Adam, omul păcătos. Acesta este har. Dumnezeu este glorificat în această lucrare de har şi Fiul lui Dumnezeu este Acela a cărui slavă străluceşte în această lucrare divină.
Ceea ce le caracteriza pe Marta şi pe Maria; Maria la picioarele lui Isus
Observaţi că acesta nu este har oferit ca mărturie, ci ca exercitarea puterii vieţii. Putrezirea nu constituie o piedică pentru Dumnezeu. Pentru ce a venit Hristos? Pentru a aduce omului mort cuvintele vieţii veşnice. Maria se hrănea cu aceste cuvinte. Marta slujea – îşi ocupa inima cu multe lucruri. Ea credea, Îl iubea pe Isus şi L-a primit în casa ei; Domnul o iubea la rândul Lui. Dar Maria asculta cuvintele Lui – acesta era scopul pentru care El venise – şi El i-a dat dreptate în această privinţă. Partea bună pe care ea şi-o alesese nu avea să-i fie luată.
Când Domnul soseşte, Marta pleacă din proprie iniţiativă să-L întâmpine. Ea se retrage atunci când Isus îi vorbeşte despre puterea prezentă a vieţii în Persoana Sa. Noi, deşi creştini, suntem stânjeniţi atunci când ne simţim incapabili să înţelegem semnificaţia cuvintelor Domnului, sau ale acelora pe care cei ai Lui ni le spun. Marta simţea că aceasta era mai degrabă partea Mariei decât a ei. Ea pleacă şi o cheamă pe sora ei, spunându-i că Învăţătorul (observaţi numele pe care ea I-l dă) a venit şi că o cheamă (versetul 28). Ea lua propria conştiinţă drept vocea lui Hristos. Maria se ridică îndată şi vine la El. Ea n-a înţeles mai mult decât Marta. Inima ei îşi prezintă nevoia la picioarele lui Isus, unde auzise cuvintele Sale şi învăţase dragostea şi harul Său; iar Isus întreabă unde se afla mormântul. Pentru Marta, întotdeauna ocupată cu împrejurările, fratele ei mirosea greu deja.
Familia din Betania
După aceea (pe când Marta servea şi Lazăr era prezent), în capitolul 12 Maria Îl unge pe Domnul, simţind în mod instinctiv ceea ce avea să urmeze; pentru că iudeii se sfătuiau cum să-L dea la moarte. Inima ei, învăţată de dragostea Domnului, simţea vrăjmăşia iudeilor, iar afecţiunile ei, stimulate de o adâncă recunoştinţă, revarsă asupra Lui lucrul cel mai de preţ pe care îl avea. Cei prezenţi o învinuiesc; Isus îi ia partea din nou. Gestul Mariei nu părea condus de raţiune, însă ea înţelesese poziţia Lui. Ce lecţie! Ce familie binecuvântată era aceasta din Betania, în care inima lui Isus a găsit (atât cât se putea pe pământ) o mângâiere pe care dragostea Sa a acceptat-o! Cu ce dragoste avem a face! Dar vai, şi cu ce ură! Pentru că vedem în această Evanghelie opoziţia cumplită dintre om şi Dumnezeu.
Mărturia lui Dumnezeu cu privire la harul Său revărsat peste cei mai slabi slujitori ai Săi
Există un punct interesant aici pe care trebuie să-l observăm înainte de a trece mai departe. Duhul Sfânt relatează un incident în care necredinţa trecătoare, însă vinovată, a lui Toma a fost acoperită de harul Domnului. Era nevoie ca această întâmplare să fie relatată; însă Duhul Sfânt a avut grijă se ne arate că Toma Îl iubea pe Domnul şi că era gata, din inimă, să moară împreună cu El (Ioan 20:24-29 ; 11:16 ). Avem şi alte exemple de felul acesta. Pavel spune: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine; fiindcă îmi este de folos pentru lucrare“, (2. Timotei 4:11 ). Sărmanul Marcu; aceasta era necesar din pricina a ceea ce se întâmplase la Perga (Fapte 13:13 ; 15:36 ). Barnaba are acelaşi loc în afecţiunile şi amintirea apostolului. Noi suntem slabi; Dumnezeu nu ascunde acest lucru, însă El revarsă mărturia harului Său peste cei mai slabi dintre slujitorii Lui.
Omorârea lui Isus propusă de către marele preot; Domnul Îşi păstrează liniştit locul de slujire
Dar să continuăm. Caiafa, căpetenia iudeilor, ca mare preot, propune omorârea lui Isus din pricină că El înviase pe Lazăr. Din ziua aceea ei uneltesc împotriva Lui la Ierusalim. Isus Se supune. El a venit să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi şi continuă să împlinească lucrarea la care dragostea Sa se angajase, potrivit cu voia Tatălui Său, oricare ar fi fost planurile şi răutatea oamenilor. Lucrarea vieţii şi a morţii, a lui Dumnezeu şi a lui Satan, se aflau faţă în faţă. Însă planurile lui Dumnezeu urmau să fie împlinite în har, oricare ar fi fost mijloacele pentru aceasta. Isus Se devotează lucrării prin care aceste planuri aveau să fie împlinite. După ce a arătat puterea învierii şi a vieţii în Sine Însuşi, El Se găseşte din nou, când vine momentul potrivit, liniştit în locul în care slujirea Sa L-a condus; însă El nu mai procedează în aceeaşi manieră ca înainte în templu. El merge acolo într-adevăr, însă chestiunea dintre Dumnezeu şi om era deja stabilită din punct de vedere moral.
sursa: https://comori.org/