Categorie: Cartile Bibliei
Caracterul particular al Evangheliei după Ioan
Evanghelia după Ioan, după cum poate observa orice creştin, are un caracter special. Ea nu ne prezintă naşterea lui Hristos în această lume, nu ni-L înfăţişează ca pe Fiul lui David, nici nu urmăreşte genealogia Lui înapoi până la Adam pentru a face să reiasă titlul Lui de Fiu al Omului şi nici nu-L prezintă ca fiind Profetul care, prin mărturia Lui pe pământ, împlineşte slujba pentru Tatăl. Nu ne este prezentată naşterea Domnului pe pământ, nici începutul Evangheliei Sale, ci ni se spune despre existenţa Lui înainte de începutul oricărui lucru care are un început: „La început era Cuvântul“, ceea ce pe scurt reprezintă gloria Persoanei lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care este deasupra oricărei dispensaţii, o glorie care este dezvoltată în multe feluri în har, dar rămâne mereu aceeaşi în sine. Evanghelia ucenicului iubit ne dezvăluie ceea ce este Domnul, arătându-ne în acelaşi timp că noi avem parte de toate binecuvântările ce decurg din ceea ce este El atunci când El Se manifestă pentru a ne transmite aceste binecuvântări.
Existenţa veşnică a Cuvântului, natura Lui divină şi personalitatea Sa distinctă
Primul capitol constată ceea ce era El înainte de toate şi aspectele diverse în care El este o binecuvântare pentru om, fiind Cuvântul devenit trup. El este Logos-ul, expresia întregului gând al lui Dumnezeu,– „la început era Cuvântul“. Dacă este să ne întoarcem în timp atât cât o poate face duhul omului, oricât de înapoi am merge, vedem că El era înainte de tot ce are început. Aceasta este ideea cea mai apropiată de perfecţiune pe care o putem avea noi despre existenţa lui Dumnezeu privind aspectul istoric, dacă putem să-l numim aşa.
„La început era Cuvântul“. Şi nu mai era altceva în afară de El? Imposibil! Căci al cui Cuvânt ar fi fost? „Cuvântul era cu Dumnezeu“ – ceea ce înseamnă că El are o existenţă personală. Dar, pentru ca să nu gândim că El, deşi etern, ar fi fost doar ceva din Dumnezeu, că eternitatea Îl presupunea deci în mod implicit şi că Duhul Sfânt urma doar să-L descopere, ni se spune că El „era Dumnezeu“, deci era etern prin existenţa Lui, divin prin firea Lui şi distinct ca Persoană. Pe de altă parte, s-ar fi putut vorbi de El ca de o emanaţie în timp, ca şi cum personalitatea Lui ar fi din timp, chiar dacă este etern prin firea Lui. Duhul însă adaugă: „El era la început cu Dumnezeu“.
Astfel găsim descoperirea Logos-ului etern, înainte de întreaga creaţie. Această Evanghelie începe de fapt înainte de Geneza. Geneza ne prezintă istoria lumii în timp, iar Ioan ne prezintă istoria Cuvântului care există din eternitate, înainte ca să fi fost lumea, Cuvânt care era înainte de ceea ce omul poate numi început. El, în consecinţă, nu are un început al existenţei Sale. Cuvintele Evangheliei sunt cât se poate de clare şi, asemenea săbiei care păzeşte paradisul, ele se rotesc în toate părţile împotriva gândurilor şi raţionamentelor oamenilor, pentru a apăra divinitatea şi personalitatea Fiului lui Dumnezeu.
Creatorul tuturor lucrurilor
Apoi „toate lucrurile au fost făcute prin El“. Sunt lucruri care au un început, iar acestea toate îşi au originea de la El „şi fără El n-a fost făcut nimic din tot ce a fost făcut“, distincţie clară, pozitivă şi absolută între tot ce a fost făcut şi Isus. Dacă un lucru oarecare a fost făcut, atunci acela nu este Cuvântul, pentru că tot ce a fost făcut a fost făcut prin Cuvânt. Dar, în afară de actul suprem al creaţiei tuturor lucrurilor, care caracterizează Cuvântul, un aspect important este ceea ce era în El. Creaţia a fost făcută prin El, dar nu există în El. Însă „în El era viaţa“. Prin aceasta, El este într-o relaţie specială cu o anumită parte a creaţiei, care este obiectul special al gândurilor şi intenţiilor lui Dumnezeu. Această viaţă „era lumina oamenilor“, ea descoperindu-se ca o mărturie a firii divine în relaţie directă cu ei, într-un mod în care ea nu este în relaţie cu nimic altceva1. Această lumină strălucea în mijlocul a ceea ce, prin natura2 sa, îi era contrar, în mijlocul unui rău care depăşeşte orice imagine pe care o putem lua din natură, pentru că acolo unde vine lumina ea risipeşte întunericul, însă aici lumina vine în întuneric, dar întunericul nu o percepe şi rămâne tot întuneric, neînţelegând-o şi neprimind-o. Acestea sunt relaţiile Cuvântului cu creaţia şi cu omul, atunci când este privit din punct de vedere al naturii Sale, într-un mod abstract. Duhul urmăreşte acest subiect prezentându-ne istoric detaliile acestei din urmă relaţii.
1 Forma expresiei din greacă este foarte puternică, identificând perfect viaţa cu lumina oamenilor; este o propoziţie reciprocă.
2 Aici nu intenţionez să prezint felul în care Cuvântul tratează erorile minţii omeneşti, ci prin chiar faptul că Cuvântul descoperă adevărul din partea lui Dumnezeu, El răspunde în mod remarcabil tuturor gândurilor greşite ale omului. Cu privire la Persoana Domnului, primele versete ale capitolului dau mărturie despre acest lucru. Aici eroarea care face din principiul întunericului un al doilea dumnezeu ce luptă de la egal la egal împotriva bunului Creator, este învinsă prin simpla mărturie că viaţa era lumina, iar întunericul constituia o stare morală incapabilă şi negativă, în mijlocul căreia această viaţă se manifesta în lumină. Dacă avem adevărul, nu este nevoie să cunoaştem eroarea. Cunoaşterea glasului Păstorului cel bun ne face să deosebim oricare alt glas străin. Însuşirea adevărului, aşa cum este el descoperit în Scripturi, este răspunsul la oricare din nenumăratele erori în care a căzut omul.
Manifestarea Cuvântului făcut trup
Aici putem remarca cum Duhul trece de la firea divină şi eternă a Cuvântului la manifestarea în lume a Cuvântului devenit trup în Persoana lui Isus. Nu se spune nimic despre căile lui Dumnezeu, despre dispensaţiile pe care le-a rânduit pentru a desfăşura aceste căi, într-un cuvânt despre întreaga guvernare a lumii. Contemplându-L pe Isus pe pământ noi suntem în relaţie directă cu El, aşa cum există El înainte ca să fi fost lumea. Numai că aici El este introdus de Ioan Botezătorul, iar lumea întreagă este prezentată ca fiind creaţia Lui. Ioan venise pentru a da mărturie despre lumină (versetul 7). Adevărata lumină era aceea care, venind în lume, lumina pe orice om, nu numai pe iudei. Fiind Creatorul lumii, Cuvântul a venit pentru întreaga lume, iar lumea, aflată în întuneric, orbită, nu L-a cunoscut. El a venit la ai Săi, adică la iudei, iar ai Săi nu L-au primit. Dar sunt totuşi unii care L-au primit, şi despre aceştia se spune că au primit dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu*, şi de asemenea că sunt născuţi Dumnezeu, neavând o descendenţă din carne, nici din voia vreunui om. Astfel, am văzut Cuvântul în ceea ce este El în natura Lui în mod abstract (versetele 1-3) şi ca fiind viaţa, manifestarea luminii divine printre oameni şi consecinţele acestei manifestări (versetele 4,5) şi cum a fost primit El acolo unde a venit astfel (versetele 10-13). Această prezentare generală a naturii Lui se încheie aici. Duhul urmăreşte apoi istoricul a ceea ce este Domnul manifestat pe pământ ca om, aşa că putem spune că începe din nou aici, la versetul 14, cu Isus prezent pe pământ – ceea ce Cuvântul a devenit, nu ceea ce era. Lumea nu-I cunoştea drepturile pe care El, ca lumină a lumii, le avea asupra omului. Singura diferenţă era faptul că nu L-a cunoscut sau L-a respins când, sub aspect dispensaţional, era în relaţie cu omul. Atunci a intervenit harul cu puterea de a da viaţa şi de a-i face pe oameni să o primească. Lumea nu L-a cunoscut pe Creatorul ei atunci când a venit ca lumină; ai Săi L-au respins pe Domnul. Cei care erau născuţi nu din voia omului, ci din Dumnezeu, L-au primit. Astfel ni se prezintă nu ceea ce era Cuvântul, ci ce a devenit.
* În scrierile lui Pavel poziţia de fii le aparţine creştinilor în relaţie cu Dumnezeu, ei fiind aduşi în această poziţie de către Hristos, prin răscumpărare, având astfel aceeaşi poziţie ca şi El, potrivit planurilor lui Dumnezeu. În schimb, în familia Tatălui, creştinii sunt copii (cele două expresii se găsesc în Romani 8:14-16 , şi în acest pasaj putem înţelege semnificaţia ambelor imagini. Noi strigăm: „Ava!“, deci suntem copii, dar prin Duhul avem înaintea lui Dumnezeu poziţia de fii împreună cu Hristos). Până la sfârşitul versetului 13 ne este prezentat într-un mod abstract ceea ce este Hristos în Sine Însuşi din eternitate; şi ceea ce este omul – întuneric. Această primă parte se întinde până la sfârşitul versetului 5. Apoi vedem cum lucrează Dumnezeu. După ce Ioan şi-a ocupat locul, apare lumina. El a venit în lumea care a fost făcută de El şi lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, la poporul iudeu, iar ai Săi nu L-au primit. Dar cei care, fiind născuţi din Dumnezeu, au primit dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu, constituie o nouă rasă de oameni.
Cuvântul devenit trup; gloria singurului Fiu de la Tatăl
Cuvântul a devenit trup şi „a locuit printre noi plin de har şi de adevăr“. Iată marea realitate despre care ne vorbeşte Evanghelia, fapt care este sursa tuturor binecuvântărilor noastre*. El este expresia perfectă a fiinţei lui Dumnezeu adaptată (prin faptul că Şi-a însuşit chiar firea omenească) la tot ceea ce este omul, venind în întâmpinarea fiecărei nevoi a omului. Firea cea nouă în om are capacitatea deplină de a se bucura de această expresie a lui Dumnezeu. Avem aici mai mult decât lumina care este curată şi dezvăluie toate lucrurile; avem expresia a ceea ce este Dumnezeu în har – sursă de binecuvântare. Trebuie remarcat că Dumnezeu nu putea fi pentru îngeri ceea ce este pentru om: har, răbdare, îndurare şi iubire pentru păcătoşi. Şi Isus este toate acestea şi în acelaşi timp este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru omul cel nou. Gloria în care a fost văzut Isus, arătată astfel înaintea celor care aveau ochi pentru a o vedea, era cea a unicului Fiu de la Tatăl, care este continuu plăcerea Tatălui.
* Acest fapt este într-adevăr sursa tuturor binecuvântărilor, dar starea omului era de aşa natură încât fără moartea Domnului nimeni nu ar fi putut primi vreo binecuvântare. „Bobul de grâu, dacă nu moare, rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă“.
Începutul acestei Evanghelii prezintă două aspecte: Cuvântul care era cu Dumnezeu şi care era Dumnezeu, care a devenit carne; şi Cel care a fost văzut pe pământ având gloria unicului Fiu de la Tatăl.
Harul şi adevărul venite prin Isus Hristos; Dumnezeu revelat prin singurul Său Fiu
De aici decurg două consecinţe: în primul rând harul (ce har poate fi mai mare? – însăşi dragostea se descoperă faţă de noi, păcătoşii!) şi adevărul, iar acestea sunt nu numai declarate, ci chiar au venit prin Isus Hristos. Prin El s-a arătat adevărata relaţie a lui Dumnezeu cu toate lucrurile, precum şi distanţa survenită între aceste lucruri şi Dumnezeu. Aceasta este temelia adevărului. Orice lucru a căpătat poziţia cuvenită lui şi este prezentat cu adevăratele lui caracteristici în toate relaţiile în care este, iar în centrul acestor relaţii este Dumnezeu. În prezenţa lui Hristos ni se descoperă ce este Dumnezeu, ce este omul perfect, ce este omul păcătos şi ce este lumea şi stăpânitorul ei. Deci harul şi adevărul au venit. Apoi, în al doilea rând, unicul Fiu, Cel care este în sânul Tatălui, ni-L descoperă pe Dumnezeu, şi ni-L descoperă aşa cum Îl cunoaşte El, din poziţia în care este El. Şi aceasta se leagă de caracterul şi descoperirea harului în Evanghelia după Ioan: mai întâi este plinătatea, cu care suntem puşi în legătură şi din care noi toţi am primit, apoi vine poziţia noastră.
Primirea plinătăţii harului şi a adevărului
În aceste versete mai avem şi alte învăţături importante. Persoana lui Isus, Cuvântul devenit carne, locuind printre noi, era plin de har şi de adevăr. Din această plinătate am primit noi toţi, dar nu adevăr peste adevăr (pentru că adevărul este simplu şi plasează fiecare lucru în locul cuvenit din punct de vedere moral şi al naturii lui), ci am primit ceea ce ne este foarte necesar, anume „har peste har“, adică, prin favoarea lui Dumnezeu, o abundenţă de binecuvântări divine, ca rod al iubirii Lui şi acumulate unele peste altele. Adevărul străluceşte – orice lucru este manifestat în mod perfect; însă harul este dăruit.
Mărturia lui Ioan Botezătorul cu privire la caracterul şi poziţia Cuvântului devenit trup
Apoi, această manifestare a harului lui Dumnezeu în Cuvântul făcut trup (în care este manifestat de asemenea adevărul perfect), ne este prezentată în legătură şi cu alte mărturii. Ioan a dat mărturie despre Isus. Slujba lui Moise avea un caracter cu totul diferit. Ioan Botezătorul L-a precedat pe Domnul pe pământ, dar Isus are întâietate faţă de Ioan. Oricât de smerit a fost, El era Dumnezeu mai presus de orice, binecuvântat în veci. El era înainte de Ioan, chiar dacă a venit după el. Moise a dat legea, perfectă la timpul ei, prin care omului i se cerea să-şi îndeplinească îndatoririle faţă de Dumnezeu şi să fie aşa cum cere El. În acea vreme Dumnezeu era ascuns şi a dat o lege care arăta ce trebuia să fie omul. Dar Dumnezeu S-a descoperit în Hristos, şi au venit adevărul (cu privire la orice lucru) şi harul. Legea nu era nici adevărul deplin în toate privinţele,* cum este el în Isus, nici harul; nu era o expresie a ceea ce este Dumnezeu, ci o regulă perfectă pentru om. Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos şi nu prin Moise. Nimic nu poate avea o importanţă mai esenţială decât această afirmaţie. Legea îi prezenta omului ceea ce trebuia să fie el înaintea lui Dumnezeu şi prin împlinirea ei omul ar fi avut o dreptate a lui conform legii. Adevărul în Hristos arată ce este omul (nu ceea ce trebuie el să fie) şi ce este Dumnezeu, şi, inseparabil fiind legat de har, nu cere nimic, ci aduce ceea ce îi este necesar omului. Domnul i-a spus femeii din Samaria: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu“ (Ioan 4:10 ). Către sfârşitul călătoriei prin pustie, Balaam a fost nevoit să spună: „La timpul său se va zice despre Iacov şi despre Israel: «Ce a lucrat Dumnezeu?»“. Verbul „a veni“ este la singular după „harul şi adevărul“, pentru că în Hristos sunt amândouă unite, căci, dacă nu ar fi fost harul, atunci nu ar fi fost adevărul cu privire la Dumnezeu. Era drept ca omului să i se ceară să fie ceea ce trebuie să fie, dar dăruirea harului şi a gloriei şi dăruirea propriului Său Fiu este ceva cu totul diferit, astfel încât legea rămâne perfectă la locul ei.
* Legea spunea ceea ce trebuie să fie omul şi nu spunea ceea ce este omul sau oricare alt lucru, căci adevărul însuşi face acest lucru.
Ni se prezintă astfel poziţia şi caracterul Cuvântului făcut carne – ceea ce a fost Isus aici, pe pământ, Cuvântul devenit trup; gloria Lui văzută de credinţă este cea a unicului Fiu de la Tatăl; El era plin de har şi de adevăr. El ni L-a descoperit pe Dumnezeu aşa cum L-a cunoscut El, fiind unicul Fiu în sânul Tatălui. Comparând versetul 14 cu versetul 18, vedem că acest titlu de Fiu unic care este în sânul Tatălui nu este caracteristic numai pentru gloria Lui pe pământ, ci exprimă ceea ce era El (ceea ce fusese şi ceea ce este pentru totdeauna) în sânul Tatălui, în divinitate. Apoi El este înainte de Ioan Botezătorul, chiar dacă a venit după el. În Persoana Lui El aduce ceea ce are o cu totul altă substanţă şi alt caracter decât legea lui Moise.
Iată-L deci pe Domnul arătat pe pământ.
Urmează apoi relaţiile Lui cu oamenii, poziţiile pe care le-a luat El, caracterul pe care L-a manifestat înaintea oamenilor, toate potrivit cu planurile lui Dumnezeu şi potrivit cu mărturia cuvântului Său. Întâi Ioan Botezătorul Îi face loc şi trebuie să remarcăm că mărturiseşte despre El în fiecare din subdiviziunile1 capitolului 1: la versetul 62, în ceea ce dă o descoperire abstractă cu privire la natura Cuvântului, ca lumină; la versetul 15 este mărturia cu privire la manifestarea Lui în carne; la versetul 19 este mărturia despre gloria persoanei Lui, deşi a venit după Ioan; la versetul 29 este prezentată lucrarea Lui cu urmările ei; la versetul 36 este mărturia pentru timpul de atunci, ca El să fie urmat ca Acela venit pentru a căuta rămăşiţa credincioasă a poporului iudeu.
1 De observat că acest capitol se împarte în următorul fel: versetele 1-18 (această parte se subîmparte şi ea: versetele 1-5, 6-13, 14-18), versetele 19-28, versetele 29-34 (subîmpărţite în versetele 29-31 şi 32-34) şi de la versetul 35 până la sfârşitul capitolului (cu subdiviziunile: 35-42, 43 până la sfârşit). Întâi ni se prezintă, în mod abstract, ceea ce este Hristos Însuşi; apoi este mărturia pe care o dă Ioan despre El ca fiind lumina; apoi ceea ce este El personal în lume; Ioan nu era altceva decât precursorul lui Yahve, martorul excelenţei lui Hristos; apoi ni se prezintă lucrarea lui Hristos („Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii“, Cel care botează cu Duhul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu); Ioan îi face pe cei credincioşi să se strângă în jurul lui Isus, iar El Însuşi îi strânge în jurul Lui. Aceasta continuă până când rămăşiţa credincioasă a lui Israel Îl va recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Împărat al lui Israel; iar apoi El ia caracterul mai larg de Fiu al Omului.
Aici putem spune că se găsesc toate caracterele personale ale lui Hristos, ca şi lucrarea Lui, dar nu şi caracterul Lui în relaţie cu alţii. Aici El nu este prezentat nici ca fiind Hristosul, nici ca fiind Preotul, nici Capul Adunării care este trupul Său, ci fiind Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Cel care botează cu Duhul Sfânt, şi, potrivit Psalmului 2, Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel; apoi, potrivit Psalmului 8, ca fiind Fiul omului, căruia Îi slujesc îngerii – într-un cuvânt este Dumnezeu, este viaţa şi lumina oamenilor.
2 Afirmaţia pur abstractă se încheie în versetul 5. Primirea lui Hristos venit ca lumină în lume este folosită ca introducere pentru această Evanghelie. Nu mai avem în continuare lucruri pur abstracte şi, deşi nu este dezvoltat subiectul – ceea ce a devenit Cuvântul – această istorie a primirii luminii ne descoperă ceea ce era omul şi ceea ce este omul prin har după ce este născut din Dumnezeu.
Mărturia oficială a lui Ioan cu privire la slujba sa
După ce ni se descoperă, în mod abstract, ceea ce este Cuvântul şi cum s-a manifestat El în carne, ne este prezentată mărturia dată înaintea lumii. Versetele 19-28 constituie un fel de introducere, prin care, la cererea preoţilor şi a leviţilor, Ioan a spus ceea ce era el şi, cu acea ocazie, a vorbit despre diferenţa dintre el şi Domnul, astfel încât, cu toate aspectele caracteristice pe care le are Hristos şi lucrarea Lui, este avută în vedere în primul rând gloria Persoanei Sale. De aceasta se ocupă în mod normal martorul, ca să spunem aşa, înainte de a da mărturia oficială despre funcţiile Celui cu privire la care trebuia să mărturisească. Ioan nu este nici Ilie, nici profetul (adică acela despre care vorbise Moise), nici Hristosul: el este glasul despre care vorbeşte Isaia, cel care trebuie să pregătească o cale pentru Domnul. Glasul se aude, nu în vederea pregătirii pentru venirea lui Mesia, deşi Domnul era Mesia, iar Botezătorul nu este Ilie cel de dinainte de ziua Domnului, ci este glasul din pustie, care se aude înaintea Domnului (a lui Yahve) Însuşi. Yahve venea şi despre aceasta vorbea Ioan. Ioan boteza în vederea pocăinţei, dar în mijlocul lor Se găsea deja Cineva necunoscut lor, care venea după Ioan, dar care îi era superior lui Ioan, căruia Ioan nu era vrednic nici să-I dezlege cureaua sandalei.
Lucrarea glorioasă a lui Hristos şi rezultatul ei
Apoi ne este prezentată mărturia directă a lui Ioan atunci când L-a văzut pe Isus venind. Ioan Îl desemnează nu ca fiind Mesia, ci Îl prezintă potrivit cu întreaga sferă a lucrării Lui, aşa cum noi ne bucurăm de ea în mântuirea eternă pe care a înfăptuit-o El, şi potrivit cu rezultatul acestei lucrări glorioase. El este Mielul lui Dumnezeu, pe care numai Dumnezeu Îl putea oferi, şi este Mielul pentru Dumnezeu, potrivit planului Său; este Cel care ridică păcatul (nu păcatele) lumii, adică restabileşte nu pe toţi păcătoşii, ci bazele relaţiilor lumii cu Dumnezeu. De la cădere, oricare au fost căile lui Dumnezeu*, El trebuia să aibă în vedere păcatul în relaţiile Sale cu lumea. În urma lucrării lui Hristos nu mai trebuie ca aceste relaţii să aibă în vedere păcatul, lucrarea Lui constituind baza eternă pentru relaţiile care vor fi în cerurile noi şi pe pământul cel nou, păcatul fiind complet înlăturat de la baza acelor relaţii. Prin credinţă noi cunoaştem acestea înainte de manifestarea lor publică.
* Din aceste căi fac parte potopul, legea, harul. Mai întâi ne este prezentat un paradis al inocenţei, apoi a lume a păcatului, apoi o împărăţie a dreptăţii, iar în final o lume (ceruri noi şi un pământ nou) în care locuieşte dreptatea. Este o dreptate eternă, întemeiată pe lucrarea Mielului, care nu-şi va pierde niciodată valoarea. Este o stare imuabilă. Biserica sau Adunarea, chiar dacă este descoperită acolo, este deasupra la toate şi aparte de toate.
Chiar fiind Mielul ce urma să fie înjunghiat, El are întâietate faţă de Ioan Botezătorul, pentru că era înaintea lui; Mielul care avea să fie înjunghiat era Yahve Însuşi. În administrarea căilor lui Dumnezeu, această mărturie trebuia adusă în Israel, deşi subiectul ei era Mielul a cărui jertfire avea aplicaţie la păcatul lumii, iar Domnul Isus era Yahve Însuşi. Ioan nu-L cunoscuse în ceea ce era El în Persoana Sa, deşi El era unicul scop al misiunii lui Ioan.
Isus pecetluit cu Duhul Sfânt, recunoscut şi proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu
Dar aceasta nu era totul: Cuvântul Se făcuse Om, şi, ca Om, a primit plinătatea Duhului, care a coborât asupra Lui şi a rămas peste El, Omul fiind astfel scos în evidenţă şi pecetluit de Tatăl ca fiind Acela care botează cu Duhul Sfânt. În acelaşi timp, prin coborârea Duhului Sfânt mai este scos în evidenţă încă un caracter despre care Ioan dă mărturie: fiind Om văzut şi pecetluit pe pământ, El era Fiul lui Dumnezeu. Ioan Îl recunoaşte în această calitate şi vesteşte aceasta. Apoi urmează ceea ce am putea spune că este exerciţiul şi efectul direct al lucrării lui Ioan. Dar el vorbeşte mereu despre Miel, pentru că lucrarea Mielului era scopul planurilor lui Dumnezeu. Împlinirea acestor planuri prin Isus şi descoperirea Persoanei Lui şi a gloriei Tatălui în El sunt subiectul acestei Evanghelii, chiar dacă Israel este recunoscut ca având locul lui special, dat de Dumnezeu.
Schimbarea numelui lui Simon, o dovadă a autorităţii divine
Ucenicii lui Ioan1, după ce l-au auzit pe învăţătorul lor, L-au urmat pe Isus la locuinţa Lui. Acesta este efectul mărturiei lui Ioan: ca Isus să devină centrul în jurul căruia să se strângă rămăşiţa credincioasă. Isus nu a refuzat cererea ucenicilor, ca rod al acestei mărturii, aşa că ei L-au urmat. Totuşi, această rămăşiţă, în ciuda mărturiei cu mult mai largi date de Ioan, nu a putut să-L recunoască pe Isus ca fiind mai mult decât Mesia2; aceasta este ceea ce s-a întâmplat cu cei doi ucenici care L-au urmat. Ioan vorbise despre Mielul lui Dumnezeu, dar ei nu L-au văzut decât pe Mesia. Însă Isus îi cunoştea în profunzime, drept care a vestit caracterul lui Simon imediat ce acesta a venit la El, şi i-a dat numele care i se potrivea. Acesta a fost un act de autoritate, care Îl desemna pe Isus drept Cap şi centru al întregului sistem, pentru că Dumnezeu este Cel care poate da nume şi care cunoaşte toate lucrurile. El i-a dat lui Adam dreptul de a da nume la toate făpturile care trebuiau să-i fie supuse, şi să-i dea nume şi soţiei sale. Marii regi care pretindeau a avea acest drept le-au dat nume noi celor din jurul lor. Şi Eva a dorit să dea nume, dar s-a înşelat, deşi Dumnezeu poate da inimii inteligenţă, care, sub influenţa Lui, să se exprime just în această privinţă. Hristos dă aici un nume caracteristic, cu autoritate şi cu cunoştinţă, imediat ce a fost cazul pentru aceasta.
1 Trebuie să remarcăm că aceasta nu este în virtutea mărturiei publice date, ci după ce au auzit exprimarea inimii lui Ioan, care nu se adresa nimănui în particular.
2 Este un principiu foarte interesant pentru noi, ca efect al harului: primindu-L pe Isus primim tot ceea ce este El, chiar dacă în acel moment noi nu vedem în El decât aspectele mai puţin înalte ale gloriei Sale.
Natanael, imagine a rămăşiţei, care la început Îl leapădă pe Domnul, apoi Îl mărturiseşte ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Împărat al lui Israel; declaraţia Domnului despre Sine ca fiind Fiul Omului
De la versetul 431 vedem mărturia lui Hristos Însuşi şi a alor Săi. Întâi El cheamă alte persoane să-L urmeze, trecând prin locurile călătoriei Sale, care fuseseră mai înainte indicate de profeţi. Natanael, care a avut la început reacţia de a respinge ceea ce venea din Nazaret, reprezintă rămăşiţa din ultimele zile. (Mărturia legată de evanghelia harului este prezentată prima, în versetele 29-34.) Întâi îl vedem respingându-L pe Cel dispreţuit de popor şi stând sub smochin, imagine simbolică a lui Israel, (smochinul care nu avea să mai rodească niciodată este Israel sub vechiul legământ); dar Natanael este imaginea unei rămăşiţe pe care Domnul o vede şi o cunoaşte în relaţie cu Israel. Domnul, care S-a manifestat astfel înaintea inimii şi conştiinţei lui, este mărturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israel; aceasta este, în mod oficial, credinţa rămăşiţei lui Israel cea cruţată în zilele de la urmă, potrivit Psalmului 2. Cei care Îl primeau astfel pe Isus când era în lume aveau să vadă lucruri şi mai mari decât acelea care îi convinseseră să-L primească. Mai mult, de atunci încolo vor vedea îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului, Cel care, prin naşterea Lui, a ajuns să fie printre fiii oamenilor şi care, chiar prin acest titlu, va fi Cel căruia Îi vor sluji cele mai înalte făpturi ale lui Dumnezeu. Expresia pune accent pe faptul că chiar îngerii lui Dumnezeu Îi vor sluji Fiului Omului, astfel încât rămăşiţa cea fără viclenie a lui Israel Îl recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israel, iar Domnul Se declară a fi şi Fiul Omului, în smerenie, e adevărat, dar obiect al slujirii îngerilor lui Dumnezeu. În acest capitol remarcabil avem astfel descoperirea Persoanei şi titlurilor lui Isus, de la existenţa Lui eternă şi divină în calitate de Cuvânt, până la locul Lui în Mileniu ca Împărat al lui Israel şi ca Fiu al Omului2, ceea ce era deja prin naşterea Lui în lume, însă fapt care va fi manifestat la revenirea Lui în glorie.
1 Versetele de la 38 la 43 prezintă aceste două caracteristici ale relaţiilor noastre cu Hristos. El i-a primit pe cei doi ucenici şi ei au rămas cu El, apoi El le-a cerut să-L urmeze. Noi nu avem o lume în care să putem locui stabil, nici un centru în ea în jurul căruia să se strângă cei în care harul a lucrat; nici un profet şi nici un slujitor al lui Dumnezeu nu pot să facă această strângere, ci numai Hristos este centrul pentru strângerea noastră în această lume. Faptul că trebuie să-L urmăm presupune că noi nu am intrat încă în odihna lui Dumnezeu. În Eden nu era nici o chemare pentru a urma pe cineva şi nici în cer nu va fi vreo chemare de acest fel, pentru că acolo vom avea o bucurie şi o odihnă perfecte. În Hristos avem un obiect divin care ne trasează o cale bine definită prin această lume în care, din cauza păcatului, nu ne putem odihni împreună cu Dumnezeu.
2 Totuşi, aceste titluri nu sunt în legătură cu Adunarea sau cu Israel. Deci, aici El nu este prezentat ca Mare Preot, nici în calitate de Cap al trupului şi nu este descoperit ca fiind Hristosul. Ioan nu ni-l prezintă pe om în cer, ci Îl prezintă pe Dumnezeu în Om pe pământ – nu se ocupă de poziţia omului în cer, ci de ceea ce este divin aici pe pământ. Pe tot parcursul Evangheliei, Israel este privit ca fiind respins. Ucenicii Îl recunosc pe Isus ca fiind Hristosul, dar El nu este proclamat în această calitate.
Rezumatul capitolului 1
Înainte de a merge mai departe, să revenim asupra câtorva puncte din acest capitol. Domnul este descoperit ca fiind Cuvântul, Dumnezeu, şi împreună cu Dumnezeu, ca fiind lumină şi viaţă; în al doilea rând, ca fiind Cuvântul devenit carne, având gloria unicului Fiu de la Tatăl, şi în această calitate El este plin de har şi de adevăr, care au venit prin El; iar noi toţi am primit din plinătatea Lui; El este Cel care Îl vesteşte pe Tatăl (comparaţi cu capitolul 14); El este Mielul lui Dumnezeu; este Cel asupra căruia a coborât Duhul Sfânt şi care botează cu Duhul Sfânt – este Fiul lui Dumnezeu*; în al treilea rând, vedem lucrarea pe care El o împlineşte fiind Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii; El, care este Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel. Aici se încheie descoperirea Persoanei şi lucrării Sale. În versetele de la 35 la 42 continuă lucrarea lui Ioan, însă Isus este centrul în jurul căruia sunt adunaţi ucenicii, doar El putând fi acest centru. În versetul 43, Hristos cheamă suflete să Îl urmeze, fapt care împreună cu versetele 38 şi 39 Îi oferă dublul caracter de centru şi de punct de atracţie în această lume; iar alături de aceasta este prezentată smerenia Lui perfectă, El fiind recunoscut numai printr-o mărturie divină adresată unei rămăşiţe, potrivit Psalmului 2. El este prezentat şi ca fiind Fiul Omului, potrivit Psalmului 8. Toate acestea sunt titlurile Lui personale. Aici nu este prezentată relaţia Lui cu Adunarea, nici funcţia Lui de preot, ci ni se prezintă ceea ce este caracteristic Persoanei Lui şi ceea ce ţine de relaţiile omului cu Dumnezeu în această lume. Astfel, pe lângă firea Lui divină, avem tot ce El era şi va fi în lume; poziţia Lui cerească şi consecinţele pentru credinţă ale acestei poziţii ne sunt prezentate în altă parte, la acestea făcându-se doar o vagă aluzie în această Evanghelie, atunci când este nevoie.
* Aici El este văzut ca fiind Fiul lui Dumnezeu în această lume. În versetul 14 El este în gloria unicului Fiu de la Tatăl, iar în versetul 18 este prezentat ca singurul Fiu în sânul Tatălui.
Caracterul şi efectul mărturiei dată de inimă pentru Hristos
Trebuie să remarcăm că atunci când Hristos este predicat în mod complet, până la un anumit punct, inima ascultătorului poate într-adevăr să creadă şi să se ataşeze de El, deşi îşi formează despre El o imagine dincolo de care sufletul nu poate vedea mai mult, neajungând să cunoască plinătatea în care este descoperit El. Atunci când este reală, mărturia, oricât de înaltă ar fi ea în caracterul ei, atinge inima acolo unde aceasta din urmă se găseşte. „Iată Mielul lui Dumnezeu“, a spus Ioan, iar ucenicii, după ce au auzit mărturia învăţătorului lor şi L-au urmat pe Isus, au spus: „Noi L-am găsit pe Mesia“.
De asemenea trebuie să remarcăm că exprimarea a ceea ce se petrecea în inima lui Ioan a avut un efect mai mare decât o mărturie oficială, de ordin doctrinar. El L-a privit pe Isus şi a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ Atunci ucenicii care l-au auzit, L-au urmat pe Isus. Aceasta era fără îndoială mărturia lui Ioan din partea lui Dumnezeu, dată în prezenţa lui Isus, dar nu era o explicaţie doctrinară asemenea celei de mai înainte.
sursa: https://comori.org/