Categorie: Cartile Bibliei
Mărturia lucrărilor Domnului, pentru ca oamenii să-L poată vedea
Ajungem la mărturia lucrărilor Sale, dar sunt lucrări făcute de El ca om pe pământ, în smerenie. Nu apare ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Cel care dă viaţa cui vrea El (la fel ca Tatăl), ci, prin lucrarea harului Său aici jos, ochii sunt deschişi pentru a-L vedea pe Fiul lui Dumnezeu în acest Om smerit. Capitolul 8 ne-a arătat ce este Domnul faţă de om, iar capitolul 9 ne arată ce face El în om pentru ca omul să-L vadă. Astfel, Îl vedem prezentat în caracterul Lui de om şi, odată ce este primit Cuvântul Lui, El este recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu. Astfel este rămăşiţa pusă deoparte pentru El, şi oaia este din nou alături de Păstorul cel bun. El era lumina lumii cât timp era pe pământ; iar, prin har, unde este primit în acea stare smerită, El transmite putinţa de a vedea această lumină şi de a vedea apoi prin ea toate lucrurile.
Trebuie să remarcăm faptul că, atunci când lucrează Cuvântul, când se manifestă mărturia a ceea ce este Hristos, atunci omul este descoperit aşa cum este el, copil al diavolului, care de la început este ucigaş, mincinos şi duşman înverşunat al Celui care a putut spune „EU SUNT“1. Lucrarea Domnului are efecte în om, aducând ceva diferit de ceea ce avea omul înainte; El dă vederea omului ataşându-l astfel de Acela care i-a dat capacitatea de a vedea. În această împrejurare Domnul nu este înţeles şi nici nu Se descoperă într-un mod atât de înalt ca atunci când a declarat ceea ce este El – Cuvântul lui Dumnezeu. Aici El Se coboară în împrejurările omului şi vine în întâmpinarea nevoilor lui pentru a fi cunoscut mai îndeaproape. Dar, în consecinţă, sufletul ajunge să cunoască Persoana Lui glorioasă. În loc să Se prezinte ca fiind Cuvântul şi, fiind lumina, să dea mărturie despre ceea ce este omul, El Se prezintă ca fiind Fiul, Cel care este una cu Tatăl2, care dă viaţa eternă oilor Sale şi care le păstrează pentru totdeauna în acest har. În ceea ce priveşte binecuvântarea care rezultă din relaţia în care Domnul Se află astfel cu oamenii, şi în ceea ce priveşte descrierea completă a poziţiei Lui pentru binecuvântarea oilor Sale, capitolul 10 şi capitolul 9 prezintă aceeaşi temă, capitolul 10 fiind continuarea cuvântării de la sfârşitul capitolului 9.
1 Capitolul 8 corespunde versetului 5 din capitolul 1; dar, în afară de aceasta, vedem aici duşmănia faţă de Cel care este lumina.
2 Am menţionat anterior această distincţie între har şi responsabilitate (în relaţie cu numele de Tatăl şi Fiul şi cel de Dumnezeu).
Omul orb din naştere; puterea Duhului şi a cuvântului care-L fac cunoscut pe Hristos
La începutul capitolului 9, Domnul a întâlnit un om a cărui stare i-a făcut pe ucenici să pună o întrebare în legătură cu guvernarea lui Dumnezeu în Israel. Era lipsa vederii urmarea păcatului părinţilor acelui om, păcatul fiind pedepsit în copilul lor, potrivit principiilor vestite de Dumnezeu în Exod (capitolul 20)? Sau era judecata pentru propriul lui păcat, pe care Dumnezeu îl cunoştea, deşi nu se arăta înaintea oamenilor? Domnul le-a răspuns că starea acelui om nu era o consecinţă a guvernării lui Dumnezeu din cauza păcatului părinţilor săi, nici din cauza păcatului acelui om, ci că era numai un exemplu de nenorocire pentru ca să se poată manifesta în har puterea lui Dumnezeu. Se vede iarăşi contrastul dintre iudaism şi har, care este însă introdus aici pentru a ne prezenta lucrările lui Dumnezeu. Îl vedem pe Dumnezeu în lucrare, nu numai declarând ceea ce este El şi nu numai ca obiectul credinţei. Prezenţa în această lume a lui Isus, care este lumina, aduce ziua. Era deci timpul ca Isus să lucreze şi să facă lucrările Celui care Îl trimisese (versetul 4). Aici, Cel care face lucrările, le face în aşa fel încât putem vedea unitatea care există între obiectul credinţei şi puterea lui Dumnezeu, care lucrează să putem vedea acest obiect. Domnul a făcut tină din ţărână şi salivă şi a pus-o pe ochii celui născut orb (versetul 6). Acea tină simboliza firea omenească a lui Hristos în smerenia Lui, prezentată înaintea ochilor oamenilor, dar care avea în ea eficacitatea divină a vieţii care era în El. Au văzut însă oamenii atunci toate aceste lucruri? Nu, ba chiar, dacă ar fi fost cu putinţă, ochii lor s-ar fi închis şi mai complet. Cel care le atingea ochii Se afla acolo şi ei nu vedeau nimic. Apoi i s-a spus orbului să meargă să se spele în scăldătoarea numită „Trimis“ (versetul 7), după care el a revenit văzând clar. Puterea Duhului şi a Cuvântului îi dau vederea, făcându-i-L cunoscut pe Hristos ca Trimisul din partea Tatălui. Aceasta este istoria învăţăturii divine dată de Dumnezeu Însuşi pentru inima omului. Hristos ne atinge ca om când suntem orbi şi când nu vedem absolut nimic, iar Duhul lui Dumnezeu lucrează; iar apoi Hristos fiind înaintea noastră, noi ajungem să vedem totul clar.
Ostilitatea iudeilor, hotărându-şi soarta şi judecând propria lor condiţie
Poporul a fost uimit de ceea ce s-a întâmplat şi nu ştiau ce să creadă. Dar fariseii erau foarte activi în opoziţia lor faţă de mărturia pentru Hristos. Şi iarăşi s-a pus în discuţie chestiunea sabatului, şi, ca întotdeauna, ei au găsit motive să-L condamne pe Domnul, care dăduse vederea, folosind ca pretext zelul lor pentru gloria lui Dumnezeu. Existau dovezi clare că omul care se afla înaintea lor fusese orb din naştere, că acum vedea şi că Isus era cel care făcuse această minune. Părinţii orbului răspund în singura chestiune în care mărturia lor putea avea vreo importanţă (versetul 20); în ce priveşte miracolul în sine, alţii puteau şti mai bine cine l-a înfăptuit. Temerile pe care ei le dau la iveală arată că fariseii hotărâseră să-L respingă nu numai pe Isus, ci şi pe aceia care-L mărturiseau. Prin aceasta, mai-marii iudeilor aduseseră lucrurile într-un punct decisiv: nu numai că-L respingeau pe Hristos, dar îi scoteau pe cei care-L mărturiseau pe Domnul în afara privilegiilor poporului Israel, chiar cu privire la închinarea obişnuită (versetul 34). Dar ostilitatea lor nu făcea decât să scoată în evidenţă rămăşiţa credincioasă, să o pună deoparte într-o vreme în care piatra de încercare însemna mărturisirea lui Hristos. Prin aceasta, ei îşi decideau propria soartă şi îşi judecau propria stare.
Omul care fusese orb este dat afară de iudei, dar este găsit de Fiul lui Dumnezeu cel respins
Această stare nu este cu nimic schimbată de dovezile date aici de adevăr, şi pe care iudeii, părinţii şi fariseii le aveau înaintea ochilor lor. Credinţa venea numai în cel care trăia el însuşi această intervenţie puternică din partea lui Dumnezeu şi care avea astfel ochii deschişi pentru a vedea gloria Domnului Isus. Nu înseamnă că omul acesta a înţeles dintr-odată toate lucrurile, dar îşi dă seama că are de a face cu cineva trimis de Dumnezeu. El vede în Isus un profet şi, în clipa în care pleacă dinaintea fariseilor, el are încredere în cuvântul Domnului ca fiind un cuvânt divin. Iar această încredere îi este dată de aceeaşi putere cu care Isus împlinise minunea în viaţa lui. Odată ajuns aici, lucrurile îşi urmează simplu cursul lor şi omul este condus mai departe pe un teren pe care se găseşte eliberat de toate prejudecăţile vechi, dând persoanei lui Isus o valoare care umbrea orice alt lucru. Tocmai lucrul acesta îl va dezvolta Domnul în capitolul următor.
În ce-i priveşte pe iudei, ei îşi luaseră într-adevăr o poziţie clară: nu vroiau să aibă nimic de a face cu Isus şi căzuseră de acord să-i alunge pe toţi cei care credeau în El. În consecinţă, sărmanul om este dat afară după ce a încercat să discute cu ei asupra dovezii pe care o avea în propria sa persoană cu privire la misiunea Mântuitorului. Domnul, El Însuşi respins mai înainte, îl găseşte acolo, afară; şi i Se descoperă cu propriul Său nume de glorie. Îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“. Iar omul se raportează tocmai la acest cuvânt al lui Isus, care reprezenta deja pentru el un adevăr divin; Isus Se prezintă pe Sine ca fiind El Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar omul I se închină.
Astfel, efectul puterii divine în exerciţiu era orbirea celor care, plini de propria lor înţelepciune, pretindeau că văd, dar a căror lumină nu era decât întuneric, şi dăruirea vederii celor care erau orbi din naştere.
Păstorul cel bun în contrast cu păstorii lui Israel
În capitolul 10 Domnul Isus Se pune în contrast pe Sine Însuşi cu toţi cei care pretindeau sau pretinseseră, că sunt păstori ai lui Israel. Domnul dezvoltă aceste trei puncte: El intră pe uşă; El Însuşi este Uşa; şi El este Păstorul oilor – Păstorul cel bun.
Intrarea Domnului în staul – adevăratul Păstor
El intră pe uşă. Adică, El Se supune tuturor condiţiilor stabilite de Cel care a zidit casa. Hristos corespunde cu tot ceea ce este scris despre Mesia şi ia drumul voii lui Dumnezeu în felul în care Se prezintă pe Sine Însuşi poporului. Nu este vorba de o energie omenească, nici de puterea care trezeşte şi atrage patimile oamenilor; ci de Omul ascultător care S-a plecat înaintea voii lui Yahve, care Şi-a păstrat locul smerit de slujitor şi care a trăit cu Cuvântul care ieşea din gura lui Dumnezeu, primind cu smerenie locul în care judecata lui Dumnezeu îl aşezase pe Israel.
Toate citatele Domnului în conflictul Său cu Satan sunt luate din Deuteronom, (Matei 4 ). În consecinţă Cel care veghează asupra oilor, Yahve, care lucra în Israel prin Duhul Său şi în providenţă, şi care dispunea de toate lucrurile, Îi dă intrare liberă la oi în ciuda fariseilor, a preoţilor şi a multor altora ca ei. Cei aleşi din Israel ascultă glasul Lui. Acum Israel se afla sub condamnare; prin urmare El scoate oile afară, însă merge El Însuşi înaintea lor. El părăseşte acel staul străvechi, purtând fără îndoială ocara, însă mergând înaintea oilor Sale, în ascultare potrivit cu voia lui Dumnezeu – o asigurare pentru oricine credea în El, că acesta era drumul corect, o garanţie pentru cei ce-L urmau, care îi punea la adăpost de orice pericol şi care le arăta calea pe care urmau să meargă.
Oile îl urmează fiindcă Îi cunosc glasul. Există multe alte glasuri, însă oile nu le cunosc. Siguranţa lor nu constă în a le cunoaşte pe toate, ci în a şti că ele nu reprezintă acel singur glas care înseamnă viaţă pentru ele – glasul lui Isus. Toate celelalte sunt glasurile străinilor.
Uşa oilor
El este uşa oilor. Tot El este autoritatea lor de a ieşi, precum şi mijlocul lor de intra. Intrând, ele sunt mântuite. Ele intră şi ies. Nu mai este acel jug al poruncilor, care păzindu-le de cei de afară, le ţinea astfel prizoniere. Oile lui Hristos sunt libere; siguranţa lor stă în grija personală a Păstorului; şi în această stare de libertate, ele se hrănesc în păşunile bune şi grase pe care dragostea Sa le oferă. Într-un cuvânt, nu mai este vorba de iudaism, ci de mântuire, de libertate şi de hrană. Hoţul vine ca să profite de oi, ucigându-le. Hristos a venit ca ele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug; adică, potrivit cu puterea acestei vieţi în Isus, Fiul lui Dumnezeu, care în curând urma să aibă această viaţă (a cărei putere era în Persoana Sa) în starea de înviere, deasupra morţii.
Păstorul cel bun care-Şi dă viaţa pentru oi
Adevăratul Păstor al lui Israel (cel puţin al rămăşiţei), devine uşa care permitea ieşirea oilor din staulul iudaic, precum şi intrarea lor în privilegiile lui Dumnezeu, prin faptul că le dă viaţa potrivit cu abundenţa în care El o putea oferi. El era de asemenea într-o legătură specială cu oile puse astfel deoparte: bunul Păstor care-Şi dădea viaţa pentru oile Sale. Alţi păstori se gândeau la ei înşişi, El însă la oile Sale. El le cunoştea, iar ele Îl cunoşteau pe El, aşa cum Tatăl Îl cunoştea pe El şi cum El Îl cunoştea pe Tatăl. Preţios principiu! S-ar fi putut înţelege că este vorba doar de o cunoaştere pământească şi de un interes al lui Mesia aici pe pământ cu privire la oile Sale. Însă Fiul, deşi Îşi dăduse viaţa şi era în cer, Îi cunoaşte pe ai Săi, aşa cum Tatăl Îl cunoştea pe El, atunci când El Se afla pe pământ.
„Celelalte oi“ ale Lui; o singură turmă şi un singur Păstor
Astfel El Îşi dădea viaţa pentru oile Sale; dar avea şi alte oi care nu erau din acel staul, iar moartea Sa avea valoare şi pentru mântuirea acestor sărmani dintre neamuri. El urma să-i cheme şi pe aceştia. Fără îndoială El Îşi dăduse viaţa şi pentru iudei – pentru toate oile în general (versetul 11). Însă El nu vorbeşte în mod distinct despre neamuri, până nu pomeneşte despre moartea Sa. Avea să-i aducă şi pe aceştia şi avea să fie doar o turmă* şi un singur Păstor (versetul 16).
* Nu „un singur staul“. Nu mai există staul acum.
Valoarea intrinsecă a morţii lui Hristos în ochii Tatălui; puterea Sa unică de a-Şi da viaţa şi de a o lua din nou
Această învăţătură care arată lepădarea lui Israel şi chemarea afară a celor aleşi din acest popor, prezintă moartea lui Isus ca fiind efectul dragostei Sale pentru ai Săi şi vorbeşte despre cunoaşterea Sa divină cu privire la oile Sale atunci când El va fi departe de ele, precum şi despre chemarea celor dintre neamuri. Este vădită importanţa unei astfel de învăţături la acel moment. Importanţa ei prin harul lui Dumnezeu, nu s-a pierdut prin trecerea timpului şi nu este limitată de schimbarea de dispensaţie. Ea ne introduce în realităţile substanţiale ale harului legate de Persoana lui Hristos. Însă moartea lui Hristos înseamnă mai mult decât dragoste pentru oile Sale. Ea avea o valoare intrinsecă în ochii Tatălui. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Îmi dau viaţa ca din nou să o iau“ (versetul 17). El nu spune aici că Şi-o dă pentru oile Sale – faptul în sine al dăruirii vieţii Lui constituie plăcerea Tatălui. Noi iubim fiindcă El ne-a iubit întâi, însă Isus, Fiul divin, poate oferi motive pentru dragostea Tatălui faţă de El. Dându-Şi viaţa, El L-a glorificat pe Tatăl. Moartea era recunoscută ca fiind pedeapsa dreaptă pentru păcat (fiind în acelaşi timp anulată, ca şi cel care avea puterea ei1), iar viaţa veşnică este adusă la lumină ca rod al răscumpărării – viaţa din Dumnezeu. Aici de asemenea sunt puse în evidenţă drepturile Persoanei lui Hristos. Nimeni nu-I ia viaţa, ci o dă El de la Sine Însuşi. Avea această putere, să-Şi dea viaţa şi s-o ia din nou (ceea ce nu este adevărat despre nimeni altul, decât despre Acela care avea această putere prin drept divin). Totuşi, chiar în acest aspect, El nu Se depărta de drumul ascultării; primise această poruncă de la Tatăl Său (versetul 18). Dar cine ar fi putut s-o împlinească decât Acela care a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica iarăşi“?2
1 2. Timotei 1:10 ; Evrei 2:14 .
2 Dragostea şi ascultarea sunt principiile care guvernează viaţa divină. Acest lucru este dezvoltat în prima Epistolă a lui Ioan, în ce ne priveşte pe noi înşine. O altă caracteristică a vieţii divine într-o fiinţă creată este dependenţa, şi aceasta a fost pe deplin manifestată în Isus ca Om.
„Nu vor pieri niciodată“; gloria şi dragostea Fiului şi Tatălui identificate cu siguranţa oilor
Oamenii discută ceea ce El le spusese. Erau unii care nu vedeau în El decât un om ieşit din minţi, şi Îl insultau. Alţii mişcaţi de puterea minunii pe care o făcuse; simţeau că cuvintele Sale aveau un caracter diferit de cel al nebuniei. Până la un anumit punct conştiinţele lor erau atinse. Iudeii Îl înconjoară şi-L întreabă cât avea să le mai ţină sufletele în încordare: „Dacă Tu eşti Hristosul, spune-ne deschis“ (versetul 24). Isus le răspunde că deja le spusese şi că lucrările Sale dădeau mărturie despre El. El apelează la două mărturii pe care le-am văzut prezentate în capitolele precedente (8, 9), şi anume, Cuvântul Său şi lucrările Sale. Însă El adaugă că ei nu erau dintre oile Sale. Apoi foloseşte această ocazie fără să ia în seamă prejudecăţile lor, ca să adauge câteva adevăruri preţioase cu privire la oile Lui: ele ascultă glasul Său; El le cunoaşte; Ele Îl urmează; El le dă viaţă veşnică şi ele nu vor pieri niciodată (versetele 27,28). Pe de-o parte, viaţa din ele nu poate pieri, iar de cealaltă, nimeni nu le va smulge din mâna Mântuitorului – nicio putere din afară nu o va birui pe cea a Aceluia care le păzeşte. Însă mai există un alt adevăr infinit de preţios pe care Domnul în dragostea Sa ni-l descoperă. Tatăl ne-a dăruit pe noi lui Isus şi El este mai mare decât toţi cei care ar căuta să ne smulgă din mâna Sa. Iar Isus şi Tatăl sunt una. Scumpă învăţătură, în care gloria Persoanei Fiului lui Dumnezeu este identificată cu siguranţa oilor Sale, cu înălţimea şi adâncimea dragostei al căror obiect sunt aceste oi. Aici nu este vorba, ca în capitolul 8, de o mărturie care, oricât de divină ar fi, arată ce este omul, ci este lucrarea şi dragostea eficace a Fiului, şi în acelaşi timp a Tatălui. Nu este „EU SUNT“, ci „Eu şi Tatăl una suntem“ (versetul 30). Dacă El a împlinit lucrarea şi are grijă de oi, Tatăl era Acela care le-a dat Lui. Hristos putea săvârşi o lucrare divină şi furniza un motiv pentru dragostea Tatălui, însă Tatăl era Acela care I-a dat să facă această lucrare. Dragostea Lor pentru oi este una, aşa cum cei care beneficiază de ea sunt una.
Subiectele capitolelor 8, 9 şi 10
Capitolul 8, prin urmare, reprezintă manifestarea lui Dumnezeu în mărturie şi ca lumină; capitolele 9 şi 10, prezintă harul eficace care strânge oile sub îngrijirea Fiului şi a dragostei Tatălui. Ioan foloseşte termenul „Dumnezeu“ atunci când vorbeşte despre natura Sa sfântă şi despre responsabilitatea omului – şi termenii de „Tatăl“ şi „Fiul“, atunci când vorbeşte de har în legătură cu poporul lui Dumnezeu.
Observaţi că lupul poate veni şi răpi* oile dacă păstorii sunt plătiţi; însă el nu le poate smulge din mâna Mântuitorului.
* În original este acelaşi cuvânt pentru termenii „răpi“ şi „smulge“, din versetele 12, 28 şi 29.
Isus îi părăseşte definitiv
La sfârşitul capitolului, după ce iudeii au luat pietre ca să-L omoare din cauză că El Se făcuse pe Sine Însuşi egal cu Dumnezeu, Domnul nu caută se le dovedească adevărul cu privire la ceea ce este El, ci arată că, potrivit propriilor lor principii şi mărturiei Scripturii, ei erau greşiţi în această privinţă. El face iarăşi apel la cuvintele şi lucrările Sale, dovedind că El este în Tatăl şi Tatăl este în El. Din nou ei iau pietre să-L omoare şi Isus îi părăseşte definitiv. Totul era încheiat cu privire la Israel.
sursa: https://comori.org/