Epistola lui Iacov. Capitolul 4. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

Vai! În Iacov 4 găsim exact contrariul păcii: certuri şi lupte. De unde sunt acestea? Nu din firea cea nouă, a cărei sursă binecuvântată este Dumnezeu, ci din cea veche. „Nu de acolo, din plăcerile voastre, care se războiesc în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi invidiaţi şi nu puteţi obţine; vă luptaţi şi vă războiţi; nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre. Adulteri şi adultere! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu?“ Sper că nu va căuta cineva să spună că aceste persoane sunt născute din Dumnezeu. Am impresia că ceea ce s-a afirmat la începutul acestui discurs este cheia pentru a interpreta corect expresiile. Pe de altă parte, dacă uităm cui îi sunt adresate cuvintele şi presupunem că epistola îi are în vedere numai pe cei născuţi din Dumnezeu, atunci suntem nevoiţi să admitem lipsa de putere a cuvântului divin. Dacă primim mesajul cu simplitatea credinţei, atunci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este înţeles şi nu este nevoie să minimizăm nici o frază. Iacov îi are în vedere pe creştini, dar nu numai pe creştini. După cum spune el însuşii, a scris pentru israeliţi şi nu numai pentru aceia din Israel care sunt credincioşi. El s-a adresat în mod expres celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Indiferent dacă au credinţă sau nu, epistola li se adresează israeliţilor. Ca urmare, există un cuvânt adresat acelora care este clar că nu sunt născuţi din Dumnezeu, după cum există şi unul adresat celor născuţi din nou.

Având această impresie am citit: „Oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu. Sau gândiţi că în zadar vorbeşte Scriptura? Duhul care locuieşte în noi doreşte El cu invidie?“. Mai este nevoie oare să vă spunem că acest verset a creat dificultăţi în mintea multora? Cu toate că nu sunt deloc pregătit pentru a face o dogmă cu privire la sensul lui, mi se pare o expresie aspră a presupune că duhul descris aici ar fi altul decât duhul omului. Nu ştiu cum s-ar putea spune, într-un mod potrivit, despre duhul omului că locuieşte în el. Putem înţelege expresia „duhul omului, care este în el“, pe care Pavel o foloseşte în 1. Corinteni 2 , dar el nu spune că ar fi duhul care locuieşte în om. Dar dacă nu este duhul omului, singurul duh despre care ni se spune în alte părţi că locuieşte în om (adică în cel credincios)  este Duhul Sfânt. Şi aici este ceea ce conduce la dificultăţi: dacă este vorba despre Duhul lui Dumnezeu, cum anume poate fi prezentat acesta într-o asemenea relaţie? Trebuie să traducem şi să punem o punctuaţie ca în Noul Testament grec şi în Biblia Engleză[1]?

De aici mulţi au ajuns să fie de părere (şi tind şi eu spre aceasta, cu toate că nu m-aş încumeta să spun mai mult) că versetul s-ar cuveni să fie împărţit: „Sau gândiţi că în zadar vorbeşte Scriptura? Duhul care locuieşte în noi doreşte El cu invidie?“ Este limpede că scriptura condamnă şi că Duhul Sfânt conduce într-o cu totul altă direcţie (comparaţi cu Galateni 5 ). Duhul omului carnal pofteşte cu invidie, fără-ndoială, dar Duhul care locuieşte în noi i se opune în toate, după cum ştim că şi scriptura i se opune.

Şi consider că aceasta se leagă de ceea ce urmează: „Însă El dă un har mai mare“. Aceasta, departe de a fi poftă cu invidie, este lucrarea lui Dumnezeu plină de bunătate. Numai harul este acela care ne-a transmis firea lui Dumnezeu şi numai harul întăreşte firea cea nouă prin darul Duhului Sfânt care locuieşte în noi. Şi nu numai atât, ci „El dă un har mai mare“ şi „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi“. Cl care, ca şi Dumnezeu, înţelege ce este lumea aceasta şi ce este firea omului se smereşte înaintea Lui, aşa că lui i se dă mai mult har. Înţelegând tot ce este în jurul lui şi în el însuşii el se judecă pe sine înaintea lui Dumnezeu.

Apoi, presupun – cu toate că nu m-aş aventura să fiu mai categoric – urmează rezultatul practic. „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi“. Cât de multe nu cuprind aceste două îndemnuri! Unul este sursa a tot ce este bun, iar celălalt ne păzeşte de tot ce este rău. „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Spălaţi-vă mâinile, păcătoşilor“. Va căuta cineva să spună că păcătoşi înseamnă, de fapt, sfinţi? Sunt două categorii complet diferite. Prea multe persoane din cercurile evanghelice au obiceiul nepotrivit de a vorbi despre „păcătoşi mântuiţi“. Consider că aceasta nu numai că este inexact, ci este chiar periculos pentru că induce în eroare. Scriptura nu vorbeşte despre vreun „păcătos mântuit“. Nu putem bucura pentru un „păcătos care a fost mântuit“ dacă sufletele nostru cunosc acest har, dar dacă patentăm fraza „păcătos mântuit“, atunci efectul moral este că acela care este mântuit este, în continuare, liber să păcătuiască. Nu zic că oricine cunoaşte adevărul ar nega că un suflet mântuit, cât timp este încă prezentă carnea, poate păcătui dacă nu veghează. Ci acela care este mântuit are o viaţă nouă şi are duhul Sfânt, astfel încât a păcătui nu este în firea lui, ci el este dator să umble în Duhul după cum şi trăieşte prin Duhul. Evident, dacă păcătuieşte, atunci el lucrează contrar firii şi poziţiei sale şi a eliberării binecuvântate pe care Dumnezeu i-a dat-o în Hristos.

Astfel, este extrem de important modul în care este exprimat un adevăr. Chiar având cele mai bune intenţii, modul neadecvat de exprimare al adevărului poate face uneori sufletele să se poticnească, iar aceasta se întâmplă din cauza că noi nu ne supunem adevărului scump şi înţelepciunii minunate a lui Dumnezeu arătate în cuvântul Său. În loc să ajutăm sfinţenia, printr-un cuvânt neatent, cineva poate da frâu liber firii celei vechi. Nici un text din scriptură nu face aceasta. Este perfect adevărat că, atunci când Dumnezeu începe să lucreze cu un suflet, cu siguranţă, El începe cu un păcătos, dar El niciodată nu Se opreşte acolo. Nu cunosc nici o parte din cuvântul lui Dumnezeu în care un credincios, poate doar cu excepţia unei stări tranzitorii, să fie numit păcătos. Fără-ndoială că acela care a fost în primul rând al tuturor sfinţilor lui Dumnezeu, privind cum era când se mândrea cu legea firii, nu se putea caracteriza decât ca fiind „cel dintâi dintre păcătoşi“, mai ales când gândind la nemăsuratele bogăţii ale harului lui Dumnezeu pe care el avea favoarea de a le transmite sufletelor. La această mărturisire ne alăturăm şi noi din toată inima, aşa cum se şi cuvine, dar, în acelaşi timp, este evident că a fi, în acelaşi timp, şi sfânt şi păcătos este o contradicţie.

Pe scurt, scriptura nu confirmă o asemenea combinaţie, şi cu cât ne descotorosim mai repede de expresii care nu sunt cu nimic mai bune decât nişte incantaţii religioase, cu atât mai bine pentru toţi. Ar fi o pierdere de timp să vorbim acum despre aşaceva dacă nu ar fi ceva practic, dar sunt convins că este momentul, şi că aceasta ca şi alte expresii stereotipe ale lumii religioase trebuie să fie examinate serios în lumina scripturii. Protestanţii şi evanghelicii nu sunt cu nimic mai buni decât romano-catolicii şi cu nimic mai buni decât evreii, care au fost înaintea lor. Cel mai înţelept pentru noi este să ne descotorosim de orice expresie ne-scripturală care are influenţă în prezent.

Insist asupra faptului că eu consider că aici cuvântul „păcătoşi“ arată că, în această epistolă, Duhul Sfânt se ocupă cu o sferă mai largă decât cea la care s-ar gândit cei mai mulţi. Şi, dea asemenea, este şi o confirmare semnificativă a ceea ce am spus deja despre epistola lui Iacov. „Spălaţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi curăţiţi-vă inimile, suflete împărţite! Întristaţi-vă şi jeliţi şi plângeţi: râsul vostru să se schimbe în jale şi bucuria în mâhnire. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa“. Iar „Cine vorbeşte împotriva fratelui său sau îl judecă pe fratele său vorbeşte împotriva legii“ lui Dumnezeu, judecând-o.

Apoi, la sfârşitul capitolului, epistola insistă asupra necesităţii de a fi în dependenţă de Dumnezeu şi în alte privinţe. Adică suntem avertizaţi să nu luăm hotărâri şi să ne facem planuri de viitor. Şi acesta este un subiect practic. Cu toţii trebuie să ştim cât de mult se cuvine să veghem pentru ca să nu ajungem să nu ţinem cont de Dumnezeu şi de venirea Domnului. După cum spune Iacov aici: „Veniţi acum, cei care spuneţi: „Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga!, voi, care nu cunoaşteţi ce va fi mâine“ – ba nici chiar azi nu cunoaştem ce va fi. „Pentru că ce este viaţa voastră? Este doar un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare. În loc să spuneţi: Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom face şi aceasta sau aceea. Dar acum, vă lăudaţi în îngâmfările voastre: orice laudă de felul acesta este rea“. El nu încheie fără un apel la conştiinţă: „Deci aceluia care ştie să facă bine şi nu-l face, aceasta îi este păcat“. Este vorba de legea libertăţii şi a curăţiei perfecte şi a puterii. Păcatul nu constă numai în a face rău, ci şi în a nu face binele pe care îl ştim. Să nu uităm niciodată ceea ce firea ce nouă iubeşte şi simte şi să fim sinceri şi sfinţi potrivit lui Hristos.

[1] N. a.) Kelly se referă la traducerea KJV, în care versetul este în forma următoare: „Sau gândiţi că în zadar vorbeşte Scriptura, Duhul care locuieşte în noi doreşte El cu invidie?“ JND a tradus în forma prezentată în text.

sursa: https://comori.org/