Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Epistolele lui Ioan au, în mod evident, un caracter specific. Hristos Însuşi este mai mult înaintea noastră decât în oricare alte epistole inspirate. Cu toate acestea, există diferenţe între Evanghelia după Ioan şi epistolele lui. Evanghelia, în mod necesar, vorbeşte despre Hristos în principal şi în mod direct şi abia mai apoi despre ceea ce a pregătit El când era pe cale să părăsească această lume lăsându-i pe ucenicii Săi în ea, cum Duhul Sfânt urma să fie pe pământ în locul Lui (acestea fiind subiectele principale ale Evangheliei după Ioan). În epistole, în schimb, deşi Hristos iese în evidenţă, principala caracteristică este aceea că ele Îl arată pe Hristos şi pe Hristos în Sine - adică aceeaşi viaţă, a cărei expresie perfectă este Hristos personal. Pentru a prezenta clar acest adevăr uimitor, epistola începe direct cu Domnul, prezentând cum S-a manifestat El în această lume. Evanghelia începe cu Hristos înainte de a fi fost create toate lumile, dar aici Duhul Sfânt începe altfel.
Ştiu că unii sunt înclinaţi să ia cuvintele „ceea ce era de la-nceput“ (1. Ioan 1:2 ) ca fiind cu privire la acelaşi adevăr ca „la început era Cuvântul“. Sigur că este o aluzie, dar, în acelaşi timp, este şi o diferenţă, iar forţând Scriptura nu câştigăm nimic, ci întotdeauna pierdem câte ceva. În evanghelie, unde Hristos este subiectul principal, Duhul Sfânt începe descoperindu-ne existenţa Lui divină când nu mai exista nimic în afară de Dumnezeu: „Cuvântul era cu Dumnezeu“. Şi, pentru ca să nu apară nici o problemă cu privire la gloria Lui, „Cuvântul era Dumnezeu“ - adică nu era o creatură. „El era la-nceput cu Dumnezeu“. Astfel, din eternitate, El avea o existenţă personală distinctă. Indiferent cât de mult am merge înapoi în timp, tot vom găsi Cuvântul şi Cuvântul cu Dumnezeu. Nu ni se spune că era cu Tatăl, ci cu Dumnezeu. Nicăieri în Scriptură nu găsim „Cuvântul“ asociat cu „Tatăl“. Această asociere o găsim în ceea ce nu este Scriptura, după cum vă voi arăta înainte de a încheia studiul asupra acestei epistole. În Scriptură „Cuvântul“ este asociat cu „Dumnezeu“, iar „Fiul“ cu „Tatăl“. Omul nu poate nici măcar să imite cuvântul lui Dumnezeu fără să-şi trădeze slăbiciunea.
Evanghelia deci, pentru a afirma gloria Lui, merge înapoi înainte de orice timp am putea imagina. „La început“ - indiferent unde am plasa acel punct în eternitate - Cuvântul era acolo. Dar aceasta nu face parte deloc din subiectul epistolei. Sigur că acest fapt se presupune în mod implicit, dar epistola are obiectivul de a arăta că viaţa este aceeaşi. Nu este unire, pentru că viaţa nu se confundă niciodată cu unirea, deşi la creştin acestea sunt în strânsă legătură. Unitatea este prin Duhul Sfânt trimis din cer pe pământ, dar viaţa este anterioară unităţii, fie că este vorba de viaţa în Hristos, fie că este viaţa din noi. Hristos Însuşi este viaţa noastră.
De aceea, când carnea împiedică şi face să nu se vadă puterea Duhului, când lumea câştigă influenţă şi Satan lucrează cu toată subtilitatea pentru a submina fundaţiile, Duhul Sfânt îndreaptă atenţia spre Hristos, în care s-a manifestat viaţa. Din ceea ce era Fiul lui Dumnezeu înainte de a fi venit în lume noi nu putem desprinde nici un fel de învăţăminte pentru cum trebuie să fie viaţa noastră, despre ceea ce aşteaptă dumnezeu să vadă la noi, nici despre cum, prin Duhul sfânt, El ne hrăneşte şi ne exersează. Cea mai importantă învăţătură o desprindem din ceea ce a fost Hristos pe pământ, în relaţie cu omul şi cu Satan, şi, mai presus de orice, cu Dumnezeu şi Tatăl. De aceea, aici nu este „El era la-nceput cu Dumnezeu“, ci „ceea ce era de la-nceput“.
Această expresie (απ αρχης) este folosită în mod constant în legătură cu manifestarea unui anumit lucru, indiferent dacă este ceva bun sau ceva rău. Această formulă o găsim folosită, de exemplu, şi în legătură cu Satan. Nu se face nici o referire cu privire la ceea ce fusese el înainte de a fi devenit diavolul; nu se spune nimic despre existenţa lui ca înger înainte de a fi căzut, dar odată ce s-a depărata de Dumnezeu, el a păcătuit de la-nceput. Acesta este caracterul diavolului: el a păcătuit. Cât despre Domnul nostru Isus, El S-a arătat ca om pe pământ, dar, mai înainte ca noi să auzim despre ceea ce a fost arătat, Ioan spune: „ceea ce era de la-nceput“. El a existat ca om pe pământ - fără-ndoială o persoană divină, dar a luat poziţia reală de om pe pământ. Acesta pare să fie sensul expresiei „ceea ce era de la-nceput“. Apoi alţii sunt îndrumaţi spre El - ceea „ce am auzit“ despre El şi ceea „ce am văzut cu ochii noştri“. Nu era numai o fantomă, ci o persoană reală în lumea aceasta, şi de aici avem „ce am contemplat“. Cu toate că era de sus, El a fost văzut cu adevărat, nu a fost doar o umbră în trecere ci o persoană adevărată, „ce am contemplat şi ce au pipăit mâinile noastre“ (ajungând astfel să fie cât se poate de familiarizate) „cu privire la Cuvântul vieţii“. Se poate înţelege că toate aceste propoziţii au ca subiect Cuvântul vieţii - ceea ce era de la-nceput cu privire la Cuvântul vieţii: ce am auzit despre El, ce am văzut şi aşa mai departe.
„Şi viaţa s-a arătat“. Cel de-al doilea verset îl face ca primul să fie şi mai clar, din vreme el ne spune despre existenţa Lui anterioară cu Tatăl când apostolul a spus despre manifestarea Lui (deoarece expresia „viaţa s-a arătat“ constituie un fel de sumar a ceea s-a spus în versetul precedent). „Viaţa s-a arătat; şi noi am văzut, şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat“. Ni se prezintă existenţa eternă a Fiului, care este presupusă şi tratată ca un adevăr cunoscut. Ţelul este însă a-L înfăţişa pe Domnul Isus aşa cum S-a arătat El în această lume, deoarece „ni s-a arătat“ şi mărturisim ce am văzut şi am auzit şi „vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“. Astfel, scopul evident este acela de a arăta că a fost o manifestare - o revelaţie adecvată personală a lui Dumnezeu Tatăl. Singura asemenea manifestare adecvată a fost Hristos Însuşi. A fost Hristos Însuşi în lume, la fel de autentic om ca oricare altul, cu toate că era infinit deasupra omului, dar a fost un om care a arătat ce este viaţa divină în toate împrejurările imaginabile. A fost un prunc, apoi copil, apoi om matur. A crescut fiind supus faţă de părinţi, Şi-a făcut intrarea în viaţa publică, după ce înainte a trăit discret în casa părinţilor lui după carne. Apoi, mergând în puterea Duhului, El s-a confruntat cu vrăjmaşul şi a avut a face cu toate felurile de dureri şi de întristări care apasă omenirea, şi în toate a arătat ce este Dumnezeu, arătând, în acelaşi timp şi ce trebuia să fi fost omul şi nu este - El a fost întotdeauna absolut perfect, dar a fost perfect ca om în dependenţă de Dumnezeu.
S-ar putea pune întrebarea: ce ne priveşte aceasta a face pe noi? În toate. Nu este adevărat că noi dorim numai ispăşire, sau, fiind păcătoşi, dorim să fim îndreptăţiţi. Noi dorim viaţa: viaţa eternă. Dar, nu au copiii lui Dumnezeu viaţa eternă? Sigur că o au, dar unde să o vedem? Pot vedea o trăsătură frumoasă a vieţii divine la acest sfânt, iar în altul, poate la care m-aş fi aşteptat cel mai puţin, pot vedea altceva dulce, dar în acelaşi timp umilitor pentru sufletul meu. Dar la toţi văd slăbiciuni şi chiar eşecuri clare. Cine oare nu poate da mărturie că este aşa? Cine oare nu simte aceasta? Acestea sunt deci, la urma urmei, doare expresii nevrednice ale vieţii divine umbrite şi deseori mult alterate de influenţele lumii, de faptul că este îngăduită firea cu o mie de gânduri, sentimente, căi şi obiceiuri care nu au gustul lui Hristos. Toate acestea intervin stricând strălucirea vieţii noi care le-a fost transmisă copiilor lui Dumnezeu. Şi aici vine binecuvântarea pe care Duhul Sfânt o introduce fără nici un fel de prefaţă şi fără cea mai mică aluzie la vreo altă persoană sau la vreun alt subiect. Avându-L pe Hristos înaintea ochilor, se poate oare să fie altfel? Duhul Sfânt are un singur obiect potrivit şi vrednic: Hristos. Şi nici nu este nevoie ca Ioan, scriitorul inspirat, să mai spună pentru cine scria acestea. În mod necesar, Hristos este pentru ai Săi. Şi pentru cine altcineva poate fi zugrăvit Hristos dacă nu pentru creştin. Iar omagiul potrivit lui Hristos nu poate pune înainte pe nimeni altul decât pe Hristos Însuşi. Aşa se face că epistola lui Ioan începe ca nici o alta. Poate că există o oarece analogie cu modul în care apostolul Pavel le-a scris evreilor, unde cel care scrie şi cei cărora li se adresează sunt în planul secund pentru ca Dumnezeu să-Şi descopere vechile lui oracole despre Mesia, Fiul Său. Dar în Evrei, motivul pentru această abordare este harul care arată condescendenţă faţă de slăbiciunea evreilor, pe când la Ioan motivul este gloria strălucitoare a Celui care acoperă totul, a Celui care este viaţa eternă, şi care, în har şi prin răscumpărare, binevoieşte să fie viaţa noastră. I-a revenit lui Ioan să-L prezinte astfel pe Hristos înaintea alor Săi, iar El a făcut aceasta în puterea Duhului Sfânt şi cu o înţelepciune care se dovedeşte în întregime divină pentru cel care are urechi de auzit.
Printr-o asemenea revelaţie Dumnezeu dă o mare mângâiere copiilor Lui care sunt conştienţi de slăbiciunea lor, arătând ceea ce harul le-a dat în Hristos şi ce este viaţa pe care ei au primit-o. Deseori doborâţi şi gemând pentru că simt cât de puţin se manifestă în ei viaţa lui Hristos şi simţind nevoia de a şti cum este viaţa Lui - viaţa lor - Hristos în toată excelenţa Lui, ei sunt îndrumaţi să privească la El. Hristos este unic în perfecţiunea vieţii Sale.
Aşa începe deci epistola noastră. Şi care este efectul? „Ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“. Apostolul era în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu şi ei erau în mod special aleşi, după cum vedem din rugăciunea Domnului (ceea ce este propriu-zis rugăciunea Domnului[1], nu aceea care este numită în mod obişnuit aşa, cu referire la Matei 6 şi Luca 11 , ci cea din Ioan 17 ). Este evident că apostolii au avut un rol unic, dar pe toţi creştinii îi priveşte în mod direct aceasta, pentru că nu există nici o-ndoială că şi alţii aveau să creadă cuvântul apostolilor şi să fie introduşi în acea sferă. Astfel, creştinii sunt obiectele comunicărilor Domnului către Tatăl.
Şi aici este planul ca şi alţii să aibă comuniune cu Fiul lui Dumnezeu: primii care au avut favoarea nu trebuiau să o păstreze numai pentru ei înşişi, ci că vestească bogăţiile harului Său. După cum am văzut în Ioan 17 că alţii trebuiau să creadă cuvântul apostolilor, aici Ioan însuşi lucrează potrivit acestei înţelegeri cu scopul ca „ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“. Este comuniune cu Tatăl deoarece aceasta spune despre ceea ce El iubeşte cel mai mult. Nicicând nu a fost ceva sau cineva atât de scump Lui ca manifestarea Fiului Său ca om pe pământ. Aceasta a fost - dacă putem spune aşa - ceea ce a deschis cerul şi a făcut să se audă vocea Tatălui, ceea ce a avut loc în mai multe situaţii critice, când ar fi părut că o umbră dezonorantă cădea asupra Unsului lui Dumnezeu. Dar n-a fost nicicând aşa, chiar dacă în ochii slabi ai omului părea ceva umilitor, Hristos a fost întotdeauna perfect. De exemplu în scena botezului, sau, din nou, pe muntele transfigurării. Comuniunea noastră este deci cu Tatăl. El împărtăşeşte cu noi obiectul plăcerii Sale desăvârşite.
Dar comuniunea noastră este în aceeaşi măsură cu Fiul, care ne introduce în secretul iubirii Tatălui şi ne acordă o poziţie împreună cu El în măsura în care aceasta poate fi transmisă unei făpturi. „Comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“.
Şi care este efectul? Este bucuria deplină. „Vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină“. Deci, dacă un credincios priveşte la Isus aşa cum era El pe pământ şi aceasta are asupra inimii lui efectul de a-i îndepărta sufletul de izvorul bucuriei sau de a nu-i mai aduce bucurie divină, atunci este clar că el a înţeles greşit obiectul lui Dumnezeu şi al iubirii. Înseamnă că el nu a interpretat corect revelaţia Fiului lui Dumnezeu. Şi sunt mulţi care citesc aşa evangheliile şi au mult mai multă bucurie din ceea ce pe prezintă apostolul Pavel în Romani 5 sau 8. Putem înţelege aşa ceva la început, dar oare trebuie să rămână mereu aşa? Fără-ndoială, există stări în care capitolele clarificatoare şi de consolidare din Romani aduc sufletului hrana necesară. Nimeni nu poate dori să slăbească aceste texte, şi cu atât mai puţin dorim să punem un text din Scriptură în opoziţie cu altul. Dar, cu siguranţă, dacă la începutul învăţăturii despre mântuire este important să fim întemeiaţi pe vestea ce bună a harului pe care Dumnezeu ni l-a trimis prin lucrarea Domnului Isus, scopul pentru care Dumnezeu ne-a aşezat pe temelia mântuirii este acela de a ne face liberi spre a ne bucura de Fiul şi de Tatăl. Nu se cuvine să ne oprim pe drum, oricât de frumos ar fi, ci trebuie să ajungem să ne bucurăm de El Însuşi, de Cel care ne-a împăcat cu tatăl, să-L apreciem şi să-L adorăm pe Dumnezeu Tatăl, care Şi-a manifestat gloria Lui în Hristos, Fiul Său. Nu este bine să ne oprim înainte de a fi ajuns la aceasta. Se poate să facem câte o pauză pe drum, dar se cuvine să continuăm până ce ne vom putea odihni perfect în comuniunea binecuvântată a iubirii, în comuniunea cu „Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“.
Atunci efectul este bucuria deplină. Şi un semne al acestei bucurii este manifestarea harului în Isus Hristos Domnul. Nu se pune nici o întrebare cu privire la noi înşine, ci totul ţine de primirea în cel mai simplu mod cu putinţă a ceea ce a adus şi ne-a dat Dumnezeu în Fiul Său, rezultatul dorit fiind revărsarea de bucurie prin Duhul Sfânt.
Dar, dacă am avut o manifestare, este şi un mesaj. În primele patru versete ne este prezentată manifestarea cu conexiunile şi rezultatul ei. Mesajul începe de la al cincilea verset. Dacă aveţi această viaţă a lui Hristos şi dacă o am şi eu, dacă noi, cei care credem, suntem aduşi în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Isus Hristos, - dacă avem acea poziţie minunată de a fi (ca să spun aşa) în cercul familiei şi dacă avem cele mai intime afecţiuni ale lui Dumnezeu şi Tatăl nostru prin Fiul iubirii Sale, atunci nu se poate să fiu aşa şi aceasta să nu ceară ceva de la sufletele noastre în virtutea firii divine la care harul ne-a făcut părtaşi. Iubirea este, fără-ndoială izvorul, dar aceasta este în adevăr, iar Dumnezeul care, prin Fiul Său, ne face să ne bucurăm în prezent de viaţa eternă face şi sufletele sensibile faţă de antagonismul dintre starea lucrurilor din jurul nostru şi Dumnezeu Însuşi. Dar reţineţi că este harul lui Dumnezeu că nu ni se spune nici un cuvânt despre aceasta înainte de a fi stabilit bucuria deplină, care este numai prin Isus, Fiul lui Dumnezeu, care ne-a fost dăruit, şi viaţa eternă care este în El. după ce ne-a dat bucuria, El ne îndreaptă privirile spre lăuntrul nostru pentru ca să discernem lucrurile ca unii care au capacitatea de a vedea aşa cum vede Dumnezeu, pentru a judeca eul şi toate pretenţiile false, indiferent în ce s-ar manifesta. Nu poate fi altfel şi nici nu se cuvine să fie altfel. Odată ce avem binecuvântarea deplină, care este viaţa eternă, ne putem permite să ne judecăm pe noi înşine. Amintiţi-vă aceasta şi gândiţi la Acela în care este viaţa şi prin care am putut căpăta această viaţă. Dumnezeu Tatăl L-a dat pe Hristos ca acea binecuvântare sigură şi asigurată pentru totdeauna pentru ca sufletul să fie liber să privească la orice şi în orice lucru să caute interesele sfinţeniei şi gloriei Lui, fiind în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul.
„Şi acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El şi pe care vi-l vestim, că Dumnezeu este lumină“. Nu mai este vorba de Tatăl. În versetele anterioare era numai Tatăl deoarece era vorba despre revărsarea de har prin Fiul. Dar, odată ce această fire nouă ne-a fost transmisă, chiar dacă am vrea, nu se poate să nu avem a face cu Dumnezeu, şi noi simţim suntem sensibili faţă de voia Lui, faţă de sfinţenia şi gloria Lui tocmai pentru că am fost atât de binecuvântaţi prin harul Lui. „Şi acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El şi pe care vi-l vestim“. Nu este legea, ci un mesaj. Harul nu-l aşează pe om sub lege, dar îi transmite judecata lui Dumnezeu asupra a tot ce este contrar firii Lui.
Mesajul este că Dumnezeu este lumină. Păgânismul se întemeiază pe o premisă contrară acesteia, presupunând că întunericul este sursa tuturor lucrurilor, însă Dumnezeu nu este aşa pentru creştin. „Dumnezeu este lumină“. Ca urmare, totul este detectat şi judecat. „Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric“. Până şi Moise, având în vedere împietrirea inimii omului, a îngăduit un pic de întuneric, deoarece legea nu face nimic perfect şi nu este expresia perfectă a ceea ce este Dumnezeu, însă Hristos este. Numai teologii sau cei induşi în eroare de ei glorifică legea ca fiind imaginea lui Dumnezeu. Potrivit Scripturii (şi aceasta nu poate fi desfiinţată) Hristos este imaginea lui Dumnezeu, pe când legea nu a fost niciodată calificată astfel. Legea nu-l descoperă pe Dumnezeu ci se ocupă de om condamnându-l pe primul Adam. Prin lege, Dumnezeu l-a doborât pe omul păcătos şi încrezut. Legea era expresia cerinţelor minimale ale lui Dumnezeu faţă de omul dintâi, dacă acesta le-ar fi putut îndeplini. El nu putea reduce acele cerinţe, ci acelea erau minimum - cele zece cuvinte - pe care Dumnezeu l-ar fi putut accepta de la omul păcătos.
Când a venit Fiul lui Dumnezeu, lucrurile au fost cu totul altfel. Fără-ndoială, El a împlinit legea, aceea în faţa căreia toţi au căzut. Perfect în toate, el a restabilit onoarea lui Dumnezeu, pe care omul nu ar fi putut decât să o întineze. Vai! cel dintâi om nu a făcut altceva decât să păcătuiască încălcând legea lui Dumnezeu. Ultimul Adam nu numai că a scos giuvaerul din murdăria oamenilor care îl făcuseră să fie defăimat şi l-au folosit, dacă nu spre stricăciunea lor, cel puţin spre falimentul lor, ci l-a şi aşezat în aşa fel încât să-şi proiecteze sclipirile şi să-L glorifice pe Dumnezeul care l-a dat. În lege nu este nimic rău, ci păcatul este rău. În omul dintâi totul era rău şi acesta era secretul. Dar cine-L coboară pe Fiul lui Dumnezeu la statutul de împlinitor al legii Îi neagă gloria divină, ba chiar, fără să-şi dea seama, Îi neagă şi perfecţiunea ca om. Fără-ndoială, nicicând Domnul nu a eşuat să onoreze legea divină, dar îndrăznesc să spun că El nu a făcut niciodată măcar un lucru care să nu depăşească cerinţele legii. Şi trebuie să susţin, în continuare, fără a vorbi despre Hristos, că un creştin care nu depăşeşte cerinţele legii nu înţelege creştinismul, nu se bucură de el şi nu îl onorează. Această depăşire a cerinţelor legii în umblarea noastră este departe de a fi un efort extraordinar, ci este ceea ce i se cere unui creştin în viaţa de zi cu zi. Recunosc că nici nu puteţi concepe aşa ceva înainte de a vă cunoaşte poziţia în Hristos şi că Hristos cel înviat este viaţa voastră, dar atunci când acest fapt este bine statornicit în suflet veţi înţelege ce siguranţă aduce şi cât este de scump, şi, odată cu aceasta, responsabilitatea nouă pe care o aveţi ca, după cum trăiţi prin Duhul, să şi umblaţi în Duhul.
Să mai repet încă o dată mesajul: „Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric“. Acum nu mai este îngăduit nimic ca un fel de concesie pentru inima împietrită. Aşaceva era permis sub lege, după cum ne spune Însuşi Domnul Isus, dar nu poate fi în lumina descoperită de evanghelie. Nu este tolerat nimic care nu se potriveşte firii lui Dumnezeu. Hristos, realitatea firii lui Dumnezeu în persoana Lui pe pământ, ne-a adus această revelaţie a adevărului. Unde s-a mai văzut sau s-a mai auzit aceasta? S-a văzut şi s-a auzit în toate modurile posibile, în toate cuvintele lui Isus. Era aşa pentru că El era Dumnezeu, dar nu a fost niciodată înainte ca El să fi devenit om. Atunci vedem minunatul adevăr despre persoana Domnului Isus. Cât timp a rămas numai Dumnezeu nu era posibilă o asemenea manifestare, dar fiind nu numai ceea ce era şi Cel care este, în El pe pământ ni se arată în mod desăvârşit atât Dumnezeu cât şi omul. Aceasta este ceea ce judecă, şi judecă tot ce este în noi.
Ca urmare, ne sunt prezentate mai multe teste pentru firea divină în cel credincios. „Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul“. Nu se mai pune numai problema unei falsităţi manifestate, care, bineînţeles, rămâne întotdeauna imorală şi nu admite scuze, gravitatea unui asemenea comportament fiind şi mai mare sub evanghelie decât a fost vreodată sub lege, ci este vorba despre ceva mult mai profund decât a rosti o minciună. Se poate să fie o minciună virtuală, adică fără să spunem o minciună, practic să trăim într-o minciună. „Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul“. Creştinul umblă în lumină şi face aşa deoarece Îl vede pe Hristos, singurul care este lumina vieţii. Şi, dacă Îl vede şi Îl urmează pe Hristos, aşa cum fac toate oile Sale, el nu poate decât să meargă în lumină pentru că Îl urmează pe Isus, care este lumina, rezultând astfel că, în mod necesar el umblă în lumină.
Nu spun că el, în mod necesar, umblă potrivit luminii, ceea ce este cu totul altceva, cu care însă este deseori confundat, deşi este net diferit, şi deşi şi această umblare potrivit luminii s-ar cuveni să fie la fel de valabilă. Deci, creştinul umblă în lumină, iar dacă umblă potrivit cu lumina, atunci Domnul este glorificat, iar dacă, cum prea adesea se întâmplă, el nu umblă potrivit cu lumina, Îl dezonorează pe Domnul şi mai mult tocmai pentru că umblă în lumină.
Evreul nu umbla în lumină. Când Dumnezeu a intrat în relaţie cu Israel nu exista nimic de acest fel. Dumnezeu, chiar fiind mereu Acelaşi, locuia în întuneric gros. Nu că El ar fi fost întuneric, pentru că El nu a fost niciodată aşa şi nici nu va fi vreodată întuneric, dar El locuia în întuneric, fiind acoperit cu un văl şi ascuns de perdele, nori de tămâie, de jertfe şi de preoţi. El locuia aşa pentru că omul era în întuneric, iar Dumnezeu, prin însuşi faptul că locuia în mijlocul poporului Său Israel, locuia despărţit şi în întuneric din cauza stării lui Israel - a omului dintâi - în mijlocul căruia a binevoit să locuiască.
Dar acum, din vreme ce Hristos Fiul a venit, lumina deplină a lui Dumnezeu străluceşte în iubire fără a mai fi ascunsă de vreun nor. Ca urmare, după cum am văzut, El Se descoperă ca fiind lumina şi în care nu este nici un pic de întuneric. Şi nu numai atât, „dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul“. Mai departe, „dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat“. Acest contrast total şi evident este ceea ce îşi asumă orice creştin prim mărturisirea creştină. Dacă eşti creştin atunci umbli în lumină - este vorba de locul unde umbli şi nu despre cum umbli. Apostolul Ioan nu discuta deloc aici în ce măsură aceasta este transpus în practică sau în ce măsură realizezi aceasta, cu toate că acesta este un subiect important pentru conştiinţă. Aici el arată ceea ce este adevărat şi real şi o necesitate atât de absolută încât implică pe orice creştin.
„Dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină (deoarece Hristos nu poate fi la alt standard), avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat“. Este clar că el nu descrie o categorie specială dintre credincioşi, ci pe toţi creştinii adevăraţi, indiferent cine ar fi ei. Din vreme ce L-au văzut şi L-au urmat pe Domnul Isus, ei umblă în lumină, unde orice păcat este judecat, şi atunci au comuniune unii cu alţii. Pentru că aici nu este vorba despre comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul, care a fost tratată în versetele de mai înainte, ci Ioan vorbeşte despre comuniunea creştinilor unul cu altul şi spune că, fiind în lumina lui Dumnezeu (pentru că lumina nu este nimic mai puţin decât Hristos), sunt judecate lucrurile care împiedică comuniunea. Şi atunci „avem comuniune unii cu alţii“. Aceasta vedeţi în fiecare zi, indiferent unde v-aţi afla. Dacă te afli în împrejurări în care doreşti să găseşti un creştin ajunge să rosteşti un singur cuvânt - numele lui Hristos, sau ceea ce spune că inima ta simte harul Lui, şi imediat te simţi legat de acel om, indiferent cine ar fi, şi aceasta datorită acelui sunet care pătrunde în inimă în acele împrejurări. Şi atunci „avem comuniune unii cu alţii“. Şi mai este încă o mângâiere, nu mai puţin necesară, aceea că „sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat“. Aşa este poziţia pe care ne-a dat-o harul, sub puterea permanentă a sângelui lui Isus Hristos care ne curăţeşte de orice păcat.
Acest sânge nu este prezentat aici ca fiind mijlocul prevăzut pentru restaurarea noastră în caz de cădere deoarece apostolul vorbeşte despre poziţia în care suntem aşezaţi prin harul lui Dumnezeude la începutul carierei noastre creştine, care rămâne neschimbată pe tot parcursul. Nu există nici o-ndoială că apostolul nu ia în considerare aici depărtarea de Hristos a unui creştin adevărat, şi cu atât mai puţin posibilitatea ca un creştin să se joace cu păcatul. Aşa ceva nu poate fi, din vreme ce Duhul lui Dumnezeu nu face niciodată aceasta. Vom găsi, totuşi, la locul potrivit, că, dacă el se întâmplă să alunece într-un rău care ţine de viaţa practică sau într-un păcat, Dumnezeu nu-l lasă fără nici un fel de resurse. Harul nu se poate niciodată să-l părăsească pe un copil dacă s-a abătut. Dar nu acesta este sensul versetului care ne stă înainte, care are doar rostul de a afirma poziţia creştinului, dar şi aceasta, atunci când credinciosul se gândeşte la firea lui Dumnezeu, poate produce nu numai cercetare de sine ci chiar şi aduce nelinişte în duh. Dar, dacă există asemenea nelinişti, atunci puterea sângelui lui Isus Hristos nu se poate să nu curăţească de orice păcat recunoscut.
Dar poate exista o anumită pretenţie. În loc să caute comuniunea cu Dumnezeu, fiind indiferentă faţă de voia Lui, fără să simtă sau să-i pese de faptul că stă în lumină, carnea poate să se amăgească negând existenţa păcatului. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi“. Un creştin nu este unul care este insensibil faţă de propria lui păcătoşenie. Adevărul este în el, aşa că el îşi mărturiseşte păcatele în loc să le ascundă sau să le ignore. El este în comuniune cu Dumnezeu, dar, departe de a spune „Eu nu am nici un păcat“, el îşi urăşte păcatele şi le mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu. Ca urmare, versetul 9 ne spune ce efecte are într-un creştin harul şi adevărul: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“. Creştinul face aceasta chiar de la începutul căii lui în calitate de creştin.
Cu atât mai mult, creştinul nu refuză să recunoască faptul că a păcătuit. Refuzul de a recunoaşte păcatul este o şi mai flagrantă împotrivire faţă de adevărul lui Dumnezeu, care atrage o condamnare şi mai severă: „Dacă zicem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi“. Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de conştiinţă, declară atât de clar că toţi au păcătuit, aşa că o asemenea atitudine dovedeşte îndrăzneala necredinţei şi firea răzvrătită a celor care spun că nu au păcat, şi ei sunt mult mai vinovaţi deoarece Hristos a venit, iar ei se proclamă a fi ai Lui negând adevărul Lui.
[1] N. tr.) În engleză, rugăciunea pe care românii o numesc „Tatăl nostru“ este numită „Lord’s prayer“ - adică rugăciunea Domnului, ceea ce arată cum folclorul denaturează deseori sensul Scripturii, şi aceasta chiar într-o ţară unde era mult mai obişnuit să fie citită Scriptura.
Capitolul 2
Aceasta încheia cea de-a doua parte a capitolului. Prima parte a prezentat manifestarea deplină a harului în Hristos, iar următoarea cum este detectat ceea ce se găseşte în noi şi este contrar lui Dumnezeu. De aici încolo suntem judecaţi înaintea lui Dumnezeu, în lumina Lui. Având o fire care simte ca Dumnezeu, noi descoperim imediat ceea ce nu se potriveşte cu El. Tocmai de aceea, atunci când puterea vrăjmaşului îl face să se abată, creştinul ar fi extrem de deprimat dacă nu ar exista mijloacele harului care să cină în întâmpinare şi prin care sufletul lui să fie restaurat. De aceea versetele de la începutul capitolului al doilea sunt ca un fel de anexă la învăţătura din primul capitol şi o aplicaţie a acesteia: „Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi; şi, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept; şi El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă“. Nu spune „pentru păcatele lumii întregi“ deoarece este destul de clar că aceste cuvinte nu ar fi trebuit să fie introduse în Biblia noastră în engleză. Nu numai că aceste nu sunt necesare pentru ca fraza să aibă sens, ci ele chiar strică sensul şi insinuează o învăţătură falsă. Dacă păcatele întregii lumi ar fi ispăşite de Hristos, atunci întreaga lume ar fi mântuită. Dar nicăieri în cuvântul lui Dumnezeu nu găsim o asemenea afirmaţie. Este vorba despre acel temei drept pe baza căruia Dumnezeu poate veni în întâmpinarea întregii lumi, nu numai în sensul de a suporta lumea, ci pentru a trimite evanghelia către orice făptură. Dar aceasta este ceva cu totul diferit faţă de o „ispăşire pentru păcatele întregii lumi“. În această frază – aşa cum este ea de fapt - este clar că ni se prezintă înţelepciunea scripturii, şi, în acelaşi timp, avem şi expresia exactă a harului bofat al Domnului, fără nici un fel de exagerare: „copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi“, dar dacă, vai! vreunul a păcătuit totuşi, atunci nu trebuie să cadă în disperare, pentru că „avem la Tatăl un Mijlocitor“. Ce minunată îndurare! Isus trăieşte şi pentru a rezolva căderile alor Săi, după cum a murit pentru a înlătura păcatele lor prin sângele Lui. Şi aceasta se întemeiază pe ispăşire, în afară de faptul binecuvântat că El este îndreptăţirea credinciosului în prezenţa lui Dumnezeu. Jertfa Lui ispăşitoare are o valoare care dăinuie; El este înaintea lui Dumnezeu, unde este îndreptăţirea noastră şi, fiind acolo, El îndeplineşte slujba de apărător activ la Tatăl.
Acesta este terenul doctrinar al acestei epistole, cuprinzând mijloace speciale pentru cei care ar cădea.
De la 1. Ioan 2 .3 începe prezentarea caracteristicilor vieţii în Hristos pe care o are credinciosul, viaţă care trebuie să se manifeste. Care este principala ei trăsătură de caracter? Care sunt caracteristicile speciale ale vieţii divine în om? Nu este puterea, nici iubirea şi nici măcar dreptatea. Şi atunci care este? Este ascultarea. Este clar că aceasta nu-i acordă importanţă omului, ci cere supunerea justă a făpturii şi susţine majestatea lui Dumnezeu. Ce groaznic este atunci când ceea ce se pretinde a fi har coboară gloria Lui în ochii unui suflet! Nu neg că există un pericol, dar acesta este preîntâmpinat în totul de cuvântul scump al lui Dumnezeu: „prin aceasta ştim că-L cunoaştem, dacă ţinem poruncile Lui“. Să nu spuneţi că aceasta este legalism! Unde oare întâlnim la Ioan aşa ceva? Cu adevărat, nu poate fi nici un pic de legalism la cineva care-L descoperă pe Hristos fiind călăuzit de Duhul Sfânt. Şi permiteţi-mi să mai adaug că, acolo unde este dragoste, nimic nu este mai dulce decât să faci voia persoanei pe care o iubeşti, mai ales când ştim că Acela a căruia voia o facem este bun la modul absolut şi este înţelept în tot ce ne dă ca sarcini. Ştim că aşa este Dumnezeu.
„Şi prin aceasta ştim că-L cunoaştem, dacă ţinem poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc!» şi nu ţine poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el“. Un asemenea om nu este creştin deloc, cum nu este nici cel care pretinde că este în comuniune cu El şi umblă în întuneric sau spune că nu are păcat sau neagă că a păcătuit. Este un contrast între adevăraţii creştini şi cei care se pretind a fi creştini. Nu este vorba despre o comparaţie între creştinii credincioşi şi cei necredincioşi. Alungaţi din mintea voastră orice gând de acest fel. Este o iluzie prin care sufletul dumneavoastră va avea de pierdut. Nu despre aceasta vorbeşte aici Domnul, ci El demască o nouă categorie de rău care începuse să apară: persoane care pretind să aducă o lumină nouă, dar care, de fapt, se îndepărtează de lumina lui Dumnezeu – persoane care găsesc îşi plăcerea în speculaţii elaborate şi pretind că au descoperit adevăruri ascunse până atunci, dar ajung să contrazică ceea ce a revelat Dumnezeu. Este vorba de un alt Hristos, care, în fond, nu este un altul decât antihrist, după cum vom vedea: un alt adevăr, care, în realitate, nu este adevăr.
Principalul ţel al epistolei este acela de a susţine că nimeni nu se poate înălţa peste ceea ce Hristos a arătat deja în această lume. La urma urmei, se poate să fi învăţat de la Pavel sau de la oricare altul, cunoscând cât se poate de bine poziţia în har a creştinului şi toate speranţele la glorie, că dacă doriţi să vedeţi perfecţiunea la om, atunci trebuie să priviţi la ceea ce a fost Hristos în această lume - acelaşi Isus care este acum în gloria lui Dumnezeu. Aşa este Hristos peste tot. Există o vreme când omul are nevoie să se gândească cel mai mult la cruce; altă vreme când omul are nevoie de mângâierea de a-L avea pe El ca Preot înălţat în cer; altă vreme când Îl putem aprecia în calitate de Cap glorios al bisericii. Dar nu este bine ca vreunul din aceste puncte de vedere să diminueze cu ceva valoarea lui Hristos ca om care S-a arătat în această lume şi nu există nimeni care să trateze acest subiect într-un mod mai ferm şi mai solemn decât Ioan. Sosise vremea pentru aceasta: „chiar acum s-au ridicat mulţi antihrişti“. Acesta este scopul scrierii apostolului: să susţină gloria nespus de mare a Domnului Isus în toate privinţele, ca Acela care L-a manifestat în această lume pe Dumnezeu Tatăl. Tocmai aceasta căuta Satan să anuleze prin învăţătorii falşi avuţi în vedere. De aceea, chiar de la-nceput, după cum m-am străduit să explic, ni se prezintă plinătatea harului venit în persoana Lui, ca şi revelaţia firii morala a lui Dumnezeu. Dar acum vine primul mare test al autenticităţii vieţii divine în om, şi anume ascultarea. Supus la acest test, un necredincios, indiferent ce ar mărturisi el, va cădea şi voinţa lui va fi judecată. El fie că urmăreşte plăcerile lui proprii, fie că se închină înaintea omului într-un ascetism superstiţios, fără a-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi fără a avea încredere în harul Său. În schimb, creştinul ţine poruncile lui Dumnezeu, şi nu numai atât, ci merge dincolo de acestea, deoarece este scris: „oricine păzeşte cuvântul Său“. Aceasta este mai mult decât ceea ce este o poruncă.
Credinciosului îi place să facă orice este voia lui Dumnezeu, indiferent sub ce formă s-ar prezenta aceasta. Se poate să fie vorba numai de a vedea modul în care caracterul Lui se manifestă în Hristos: şi aceasta este de ajuns. Inima ascultătoare înţelege şi aprobă voia lui Dumnezeu atunci când neascultarea ar vedea numai dificultăţi, obstacole şi incertitudini. Întotdeauna, fie că este un leu pe cale, fie că nu este nici o lumină. Prea adesea avem asemenea situaţii în familiile noastre. Ia priviţi la un copil a cărui inimă nu este ascultătoare: cât de gata este el să găsească scuze! „Chiar nu am ştiut. Nu mi-ai spus niciodată. De ce nu mi-ai interzis mai înainte?“ Pe de altă parte, priviţi la copilul ascultător. Ea a privit la mama ei chiar şi când nu s-a auzit nici o poruncă şi ştia bine ce îi face plăcere părintelui ei. Aşa se cuvine şi noi să preţuim voia Tatălui, fiind copii ascultători. În acest caz nu este vorba de a ţine porunci specifice, ci de cuvântul Lui. Îngăduiţi-mi să adaug că acesta este răspunsul la orice mândrie a inimii omului. Să privim la cel mai moral om pe care l-am văzut: pe ce se bazează el? El face aceea şi cealaltă deoarece consideră că aşa este drept. Şi cu aceasta se laudă: „Fac întotdeauna ceea ce cred că este drept“. Aşa este dorinţa morală a omului. Iar eu pot spune că, chiar dacă aceasta este întotdeauna consecventă şi dacă întotdeauna, tot ce a făcut, a făcut pentru cp aşa este drept, inevitabil a fost mereu greşit.
Ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu şi se cuvine să fie temeiul pentru orice credincios adevărat este nu numai a face ceva pentru că aşa este drept, ci a face acel lucru pentru că este voia Lui. Viaţa care are la bază ascultarea este cu totul altfel constituită şi are altă sursă. Când faci ceea ce faci numai pentru că aşa este drept înseamnă că Îl elimini pe Dumnezeu şi cuvântul lui. Este o idolatrizare a eului deoarece omul ajunge să judece toate lucrurile: „Fac aceasta şi aceea deoarece aşa judec eu că este drept“. Numai ascultarea îl coboară pe om şi Îi recunoaşte lui Dumnezeu locul care I se cuvine. Numai aceasta este dreaptă. De aceea vedem că prima caracteristică a vieţii divine este ascultarea care ţine nu numai poruncile Lui ci şi cuvântul Lui.
Şi aceasta nu-i tot: „Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El“. Nu am nevoie numai de o poruncă şi de un cuvânt, ci ca El ca persoană vie să fie înaintea ochilor mei. Aşa este cu Ioan întotdeauna, care Îl are ca subiect pe Hristos Însuşi. Astfel, în timp ce oferă lucruri pentru cei mai profunzi, harul îi cucereşte pe cei mai simpli. Este clar că este vorba despre Hristos Însuşii şi de cum a umblat El zi de zi în această sărmană lume.
Mai este încă un cuvânt remarcabil, care cere câteva explicaţii. „Preaiubiţilor, vă scriu nu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care aţi avut-o de la început“. Începutul, ca şi mai înainte, se referă aici la timpul în care Hristos a fost în această lume. „Porunca cea veche este Cuvântul pe care l-aţi auzit. Din nou vă scriu o poruncă nouă, ceea ce este adevărat în El şi în voi“. Porunca cea veche s-a manifestat în Hristos Însuşi deoarece numai El a fost întotdeauna ascultător. Acum însă nu este numai o poruncă veche, ci una nouă, deşi este aceeaşi. De ce? Deoarece este aceeaşi viaţă, fie că ea este văzută în creştin, fie în Hristos. Dacă privesc la Hristos, atunci este porunca cea veche, care s-a văzut la El de la-nceput, dar acum nu este numai aceasta, ci şi o poruncă nouă, care este adevărată „în El şi în voi“. Aceeaşi viaţă care se vede în Hristos în perfecţiunea ei, în noi este deseori împiedicată să se manifeste de activitatea omului dintâi. Numai în Hristos este plinătatea vieţii, pe care noi o avem în el.. Aşa că Ioan ne spune că este adevărat „în El şi în voi“ deoarece este aceeaşi viaţă.
„Cine zice că este în lumină şi îl urăşte pe fratele său, este până acum în întuneric“. Apare iubirea. Faptul că un om nu este născut din Dumnezeu poate fi detectat nu numai prin neascultarea manifestată, ci şi prin ură. Cel care nu iubeşte nu este născut din Dumnezeu. „Dar cine îl urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie unde merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii“. Acesta era un aspect asupra căruia era important să se insiste mai mult deoarece acelor învăţători falşi nu le păsa deloc de fraţi. Ei căutau satisfacerea eului, sub o formă sau alta, fapt pentru care, ceea ce ei numeau „lumină“ să fie doar mai multe noţiuni născocite de ei. Dar adevărata lumină divină (adică Hristos) se manifestă prin ascultare şi prin iubire. Nu se poate să-L asculţi pe Dumnezeu fără a-i iubi şi pe fraţii tăi.
Aceasta conduce la o paranteză remarcabilă în această epistolă, asupra căreia nu este cazul să zăbovim deoarece cred că le este mai familiară tuturor decât orice altă parte a epistolei. Caracteristica principală pe tot parcursul epistolei fiind viaţa în Fiul lui Dumnezeu, apostolul nu intră în detalii cu privire la diferitele măsuri în care aceasta este realizată practic, dar este un fapt că unii sunt mai maturi, unii mai viguroşi, iar alţii comparativ mai slabi în manifestarea vieţii lui Hristos pe pământ. În această paranteză Duhul lui Dumnezeu observă, pe scurt, aceste diferenţe.
Înainte de a încheia aceasta, el prezintă ceea ce au cu toţii în comun, şi anume că sunt iertaţi în Numele lui Hristos.
Părinţii erau cunoscuţi prin aceea că Îl cunoşteau pe Hristos – o caracteristică atât de frumoasă şi de binecuvântată. Ei Îl cunoşteau pe „Cel care este de la-nceput“. Am văzut că acesta este textul important pentru întreaga epistolă, şi este cu atât mai remarcabil cu cât nu sunt menţionate nici un fel de profunzimi sau înălţimi ale cunoaşterii. Nu se spune nici un cuvânt despre dispensaţiuni, nici despre profeţii, nici despre altceva care ar putea fi greu de înţeles. Este o cunoaştere care este mai presus de toate şi care le include pe toate: este cunoaşterea lui Hristos Însuşi. Părinţii erau caracterizaţi de aceea că Îl cunoşteau. Indiferent unde vor fi învăţat, se poate ca vigoarea lor să fi trecut, dar ei s-au întors la început, adică la Hristos. Ei au o mai profundă apreciere a lui Hristos ca Acela care L-a manifestat pe pământ pe Dumnezeu Tatăl. Aşa sunt părinţii.
Tinerii înaintau pe căile lui Dumnezeu, neabătându-se în pofida dificultăţilor şi învingându-l pe cel rău. Copilaşii (παιδία) se bucurau în mod real de iubirea Tatălui.
Apostolul mai străbate încă o dată terenul, iar cu ocazia aceasta el repetă ceea ce le-a spus părinţilor, adăugând un pic mai mult cu privire la tineri şi cel mai mult cu privire la copilaşi. Condescendenţa în har a iubirii trebuie să fie evidentă pentru orice statură spirituală. Cei care au cea mai mare nevoi de îngrijirile Tatălui, aceia se şi bucură de o atenţie deosebită. De aceea cele adresate copilaşilor ocupă mai mult spaţiu în această formă extinsă. Părinţii nu aveau atâtea nevoi. Şi tocmai adresându-se copilaşilor le spune mai multe despre antihrişti deoarece ei trebuiau să fie păziţi spre a nu fi seduşi, lor fiindu-le întinse cele mai multe curse. Avem deci o lumină clară cu privire la natura antihriştilor, aceasta fiind compusă din două părţi: neagă orice speranţă pentru evrei, şi, tot aşa, neagă tot adevărul creştin. El neagă că Hristos este împlinirea speranţei evreilor şi neagă că El este Fiul Tatălui şi că în El este tot creştinismul. Aşa va fi antihristul – rezultatul respingerii totale atât a Vechiului Testament cât şi a Noului Testament. El respinge şi obiectul credinţei evreului şi Persoana în a cărei iubire şi comuniune îi aduce evanghelia pe toţi cei care cred acum. Toate acestea vor fi complet ascunse de antihrist. Acesta este evenimentul spre care evoluează rapid lumea de azi. Vreau să spun nu numai că în toate domeniile există curente în acea direcţie, ci că există fără-ndoială o tendinţe de a submina Vechiul Testament şi de a ignora, pe o scară cât mai largă, respingerea harului lui Dumnezeu descoperit în Noul Testament.
După ce se încheie acestea, în versetul 28, întreaga familie reunită este privită ca fiind copilaşi. „Si acum, copilaşilor, rămâneţi în El, ca, atunci când Se va arata El, noi sa avem încredere“. În mod obişnuit oamenii înţeleg ca voi să aveţi încredere, dar, de fapt este „noi să avem încredere şi să nu fim daţi de ruşine dinaintea Lui la venirea Sa“. Aceasta este extrem de binecuvântat. El face apel la iubirea divină în sfinţi vrând să le spună: „Fiţi vă rog atenţi cum umblaţi acum, ca, atunci când Se va arăta Hristos, noi să nu fim ruşinaţi din cauza că voi aţi profitat atât de puţin de harul şi adevărul lui Dumnezeu pentru care v-am slujit în Hristos“. Acesta consider că este sensul. „Dacă ştiţi că El este drept, să cunoaşteţi că oricine practică dreptatea este născut din El“.
Acum el vorbeşte mai pe larg despre subiectul dreptăţii. Totuşi, înainte de a intra în acest subiect, el ne dă o prefaţă în ultimul verset din 1. Ioan 2 , după care arată privilegiile pe care harul le aduce celor născuţi din Dumnezeu.
Capitolul 3
„Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să* fim numiţi copii ai lui Dumnezeu; şi suntem“. Se poate spune că expresia de aici „copii ai lui dumnezeu“ nu este expresia caracteristică în scrierile lui Ioan. La Ioan avem „fii ai lui Dumnezeu“, iar la Pavel „copii“. Dar expresia „copii ai lui Dumnezeu“ este folosită de Duhul Sfânt în mod exclusiv în evanghelia şi epistola lui Ioan. Care este diferenţa? Ea constă în aceea că fiu (υίός) este mia curând titlu public, pe când copil (τέκνον) redă mai curând apropierea datorită naşterii. Ea exprimă faptul că au o aceeaşi fire, fiind născuţi din Dumnezeu. Se poate înţelege că o persoană care nu este un copil al cuiva poate fi adoptat ca fiu, dar creştinul nu este numai un fiu adoptat de Dumnezeu, ci este un copil fiind părtaş firii divine. Aceasta prezintă numai Ioan şi insistă asupra acestui aspect, şi se înţelege uşor cum se leagă aceasta cu învăţătura lui. Suntem născuţi din Dumnezeu, născuţi din apă şi din Duh, făcuţi părtaşi firii divine (bineînţeles, în sensul că avem viaţa care era în Hristos). „De aceea nu ne cunoaşte lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El“.
Viaţa lui Hristos se găseşte în noi într-un mod aşa de absolut încât, ca să spun aşa, ne va merge în lume ca lui Hristos. Lumea nu L-a cunoscut pe el, şi, de aceea nu ne va cunoaşte nici pe noi. Aceasta datorită lui Hristos, pe care nu L-au cunoscut personal, şi care le este necunoscut şi în noi, care trăim viaţa Lui. Când El era în lume, nu avea altă viaţă decât aceea pe care noi o avem acum în El. Lumea nu a cunoscut niciodată şi nu a apreciat niciodată viaţa care era în Hristos; tot aşa nu recunoaşte nici ce este în copiii lui Dumnezeu. Dar aceasta nu poate cu nici un chip opri rezultatele binecuvântate pentru copiii lui Dumnezeu.
Acesta nu este doar un titlu fără nici o bază. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat încă“ (adică nu s-a manifestat încă). În cuvântul lui Dumnezeu se arată cât se poate de clar ce suntem. Această remarcă o adaug pentru a nu lăsa loc înţelegerii greşite a sensului, pentru ca în mintea noastră să nu rămână ceva vag. Într-adevăr, nouă ni s-a descoperit cât se poate de clar speranţa şi ceea ce vom fi noi este revelat nu numai în altă parte, ci şi aici. Iar apostolul nu omite aceasta, însă „nu s-a arătat“ are sensul cp nu s-a manifestat ca un fapt vizibil înaintea lumii. Noi însă ştim, şi ştim aceasta numai pentru că ne este revelat de Duhul Sfânt în cuvânt. „Ştim că, dacă Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea cum este“. Viitorul copilului lui Dumnezeu nu este în ceaţă, ci el are siguranţă în sufletului deoarece în scriptură are descoperirea sigură că va fi asemenea lui Hristos. Din vreme ce Hristos este acum viaţa lui, nu mai este nici o mirare că va fi atunci asemenea Lui. Şi aceasta se întemeiază pe ceva sigur şi, în acelaşi timp, simplu, care este şi spre gloria deplină a lui Hristos. Faptul că „Îl vom vedea“ este îndeajuns: aşa de mare este puterea de absorbţie, în har, a Celui de-al doilea om încât a-L vedea pe El ne va face să fim asemenea Lui. Prin credinţă L-am văzut pe pământ şi am fost făcuţi asemenea Lui din punct de vedere spiritual, iar când Îl vom vedea în trup vom fi asemenea lui şi în ceea ce priveşte trupurile noastre.
De aceasta are parte, prin har, creştinul. Iar aceasta are consecinţa morală că „oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat“. Astfel, la creştin nu mai este o lege care cere aceasta şi aceea, ci este lucrarea Duhului Sfânt care aplică tot cuvântul lui Dumnezeu, fără a exclude nici o parte spre a aduce bucurie, învăţătură şi mustrare. În acelaşi timp, ceea ce face ca scriptura să se aplice deplin la credincios este cunoaşterea lui Hristos Însuşi, deoarece fără el nu poţi înţelege spiritual nici o parte a Bibliei, adică nu poţi avea nici siguranţă, nici profunzime a cunoştinţelor din Scriptură. Numai Hristos dă nu numai înţelegerea ci şi puterea Duhului asupra noastră şi în noi.
Apoi Ioan trece, în modul cel mai natural, la a urmări diferenţele dintre cele două familii: „oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea“. Vă dau sensul mai exact decât ceea ce avem în versiunea noastră[1]. Nu există nici o aluzie la călcarea legii. Cu greu s-ar putea găsi o traducere mai neizbutită decât aceasta în Nul Testament, nici una faţă de care învăţaţii să nu se fi sesizat mai deloc. Păcatul este declarat ca fiind fărădelege. Fără nici o umbră de îndoială putem afirma că apostolul nu defineşte păcatul ca fiind călcare a legii. Aşa ceva este un fals care nu poate fi justificat prin nimic şi sunt perfect convins că, cu cât înţelege cineva mai bine fie cuvântul lui Dumnezeu, fie limba în care a scris Ioan, cu atât va mărturisi mai fără ezitare aceasta. Faptul că unul care buchiseşte greaca şi învaţă limba cu ajutorul Versiunii Autorizate[2] poate ave dificultăţi este de înţeles, dar este greu de înţeles cum poate avea cel mai mic dubiu un om cinstit şi nepărtinitor. Insinuez eu oare că traducătorii noştri nu erau oameni integri, capabili, erudiţi şi evlavioşi? Sigur că ei au avut dificultăţi serioase, dar s-au străduit să facă cât au putut mai bine. Poate că acest aspect nu le-a atras niciodată atenţia. Chiar şi oamenii inteligenţi au fost mult încurcaţi atât de trecut cât şi de disputele zilei. Dar, mai bine decât să le căutăm vină sau să luăm de bun tot ce au spus, se cuvine să luăm spre folosul nostru tot ce este bun şi adevărat, şi, în acelaşi timp, să tragem învăţăminte din orice greşeli vor fi făcut alţii.
Susţin nu numai că acel cuvânt (άνομία) nu are sensul de „călcare de lege“, ci chiar că termenul „călcare de lege“ este complet străin de domeniul pasajului şi de raţionamentul apostolului. El nu vorbeşte despre fapte concrete, ci despre felul în care carnea se manifestă în umblarea noastră. „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea“. Un om care păcătuieşte arată cp voinţa lui este străină de voia lui Dumnezeu, că are o fire rea rezultată din cel care a căzut prin intervenţia lui Satan. Aici apostolul îl priveşte pe om ca făcând numai propria lui voie, aşa cum face omul carnal. El acţionează independent de Dumnezeu, şi, în ceea ce-l priveşte, nu face altceva decât ceea ce vrea el. Ioan nu vorbeşte despre fapte rele evidente, ci despre înclinaţia omului şi caracterul lui, despre ce este în firea lui şi în trăirea lui. Păcătosul, deci, păcătuieşte, iar aceasta nu face decât să arate rădăcinile morale ale firii lui ca păcătos (şi anume fărădelegea). Nu are nici inima, nici conştiinţa care să se îndrepte spre Dumnezeu, ci face ceea ce îi place în măsura în care are posibilitatea. El practică fărădelegea şi păcatul este fărădelege.
Ceea ce face ca aceasta să aibă importanţă nu numai ca practică, ci şi sub aspect dogmatic, este că interpretarea obişnuită duce la greşeala de a considera că legea este ceea ce exprimă totul cu privire la gândurile şi voia lui Dumnezeu. Din Scriptură ştim că lucrurile nu stau aşa. Biblia este foarte explicită, ea spunând că o anumită naţiune a fost pusă sub lege, iar restul omenirii nu a avut o asemenea poziţie, cu toate că aveau şi ei responsabilitatea lor, însă pe alt teren (v. Romani 2 .12-15, 3.19). Aici, deci, nu poate fi corectă traducerea care contrazice alte pasaje din Sfânta Scriptură, deoarece, dacă versiunea obişnuită pentru 1. Ioan 3 .4 este considerată corectă, atunci restul omenirii, adică exceptându-i pe evrei, nu ar fi putut fi păcătoşi pentru că nu erau sub lege. Astfel, această eroare duce la o mare încurcătură cu privire în învăţătura despre ce este păcatul şi despre relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii. Aceasta întunecă, în mod necesar, anumite părţi de o importanţă vitală din cuvântul lui Dumnezeu care privesc trecutul, prezentul şi viitorul. De exemplu, potrivit textului la care ne-am referit deja, în ziua judecăţii, prin Isus Hristos, Dumnezeu îi va judeca pe evrei după lege, pe naţiuni potrivit conştiinţei lor, şi, principiul corespondenţei, pe creştinii mărturisitori îi va judeca potrivit cu lumina evangheliei. Nu există nici un indiciu că toate vor fi judecate după măsura care i-a fost dată lui Israel. Această idee nu are altă sursă decât ignoranţa tradiţională.
Din nou, dacă luăm Romani 4 .15 şi Romani 5 .13-14, ar fi o încurcătură să punem alături de acestea versiunea obişnuită a 1. Ioan 3 .4, pentru că din aceasta ar rezulta că păcatul nu exista de la Adam până la Moise deoarece nu exista călcare de lege, pentru că abia prin Moise a fost dată legea. Atât de fatală poate fi o traducere greşită a Scripturii. De fapt, o asemenea interpretare are practic efectul de a micşora sfera de cuprindere a păcatului, şi în creştinătate sunt şi alţii care au căzut en aceeaşi eroare[3] ca şi traducătorii noştri. Este deci la fel de sigur pe cât este de important să înţelegem că păcatul cuprinde mult mai mult decât o călcare a legii. Dacă aşa ar fi cazul, atunci nu ar exista păcat fără lege şi toţi ar fi judecaţi ca fiind sub lege şi călcători de lege, ceea ce este contrar cuvântului explicit al lui Dumnezeu. Versiunea noastră este a greşit. Păcatul nu este călcare de lege, deşi orice călcare de lege este păcat. Adevăratul sens este „păcatul este fărădelege“.
Cât despre creştin, revenind la studiul nostru, totul este diferit (nu numai purtarea, ci faptul că are o fire nouă) de omul natural. Ştim că El (Hristos) S-a arătat pentru a înlătura păcatele noastre şi că în El nu este păcat. „Oricine rămâne în El nu păcătuieşte“ – aceasta este consecinţa pentru cine Îl cunoaşte cu adevărat pe Hristos. Aşa este viaţa creştinului încât aceasta este consecinţa rămânerii în El. Dacă harul mi-a îndreptat sufletul spre El, dacă mă bizui pe Hristos ca Mântuitor al meu şi Domn, atunci viaţa mea este dreaptă şi, prin har, eu voi rămâne în El. „Oricine rămâne în el nu păcătuieşte“. Oare s-a întâmplat vreodată să păcătuiască cineva avându-L pe Hristos înaintea ochilor? Când un creştin se abate, atunci alt obiect ajunge să ocupe locul care I se cuvine lui Hristos, iar voinţa lui proprie îl expune vicleniilor lui Satan, care acţionează asupra firii lui carnale prin intermediul lumii. Şi „oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut“ – spune, în mod evident, despre un om neconvertit, care este în starea lui naturală. Dacă l-ar fi văzut pe Hristos, cum s-ar fi schimbat totul!
„Copilaşilor, nimeni să nu vă amăgească!“ Aceasta făceau învăţătorii falşi şi antihriştii. Ei au inventat teoria groaznică cum că marea binecuvântare a lui Hristos a înlăturat orice nevoie de judecare de sine şi de sfinţenie şi că păcatul a dispărut în toate sensurile posibile. De aici rezulta că un credincios poate sta confortabil în lume. Dacă Hristos a înlăturat păcatul, atunci de ce să mai vorbeşti despre păcat? De ce să mai fie nevoie de pocăinţă sau de mărturisire, cum spun aceşti cobitori care refuză să înainteze spre o viaţă mai înaltă şi un adevăr mai înalt? „Copilaşilor, nimeni să nu vă amăgească! Cine practică dreptatea este drept, după cum El Însuşi este drept. Cine practică păcatul este de la diavolul“.
Aici se vede motivul pe ce bază am spus că Ioan trasează până la sursă cele două familii: cea a lui Dumnezeu şi cea a diavolului. „Diavolul păcătuieşte de la-nceput“: aşa este caracterul lui, chiar dacă el nu este sub lege. „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările diavolului“. Acesta este caracterul Lui şi aşa este rezultatul manifestării Lui în lume şi al lucrării Lui. „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul“. Aşa este deducţia: „pentru că sămânţa lui rămâne în el“ – adică viaţa – „şi nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu“. Este prezentată firea ce nouă. Sigur că fiecare trăieşte potrivit cu ceea ce este firea lui, numai că un creştin are două firi şi trebuie să o dea morţii pe cea rea şi să umble potrivit cu cea bună. Să luăm ca exemplu cele mai simple animale: pasărea de sus şi reptila de pe pământ, sau oricare altele din jurul nostru: orice creatură trăieşte potrivit cu natura ei. Aşa şi păcătosul: trăieşte potrivit cu natura lui, care este acum sub puterea lui Satan. Credinciosul însă trăieşte în Hristos. De observat că aici Ioan nu priveşte la schimbările care survin în diferite împrejurări. El nu priveşte aici la cazuri deosebite de infidelitate. Ca regulă, Ioan nu se ocupă de detaliile unui fapt, ci priveşte la caracterul abstract, nu în relaţie cu împrejurările. Iar dacă nu citiţi aşa scrierile lui Ioan, în special această epistolă care ne stă înainte, mă tem că nu prea aveţi şanse să le înţelegeţi vreodată.
După ce a arătat aceasta, el vine cu celălalt test: nu numai dreptatea, ci iubirea. „Pentru că acesta este mesajul pe care l-aţi auzit de la început, să ne iubim unii pe alţii: nu după cum era Cain“ – el nu avea pic de iubire. „Nu după cum era Cain, de la cel rău, şi l-a ucis pe fratele său“. Aceasta este legătura prin care este introdus cel rău şi familia lui. Acum, omul nu numai că este un păcătos, ci caracterul lui se arată în special prin faptul că nu arată nici un pic de iubire. Prin iubire se înţelege aceea care este de la Dumnezeu şi nimic altceva. Nu se referă la afecţiune naturală, ci insistă asupra iubirii divine. Cain nu avea nici un pic de iubire, şi aceasta s-a arătat prin faptul că l-a ucis pe fratele său. „Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că lucrările lui erau rele, iar ale fratelui său, drepte“. Aici se vede legătura dintre dreptate şi iubire. Am văzut dreptatea şi iubirea prezentate separat, iar acum acestea două se împletesc şi se găsesc în aceleaşi persoane. Şi aici, după cum în Hristos nu era nici urmă de păcat, în el putem vedea şi iubirea perfectă, iar aceasta chiar într-o lume plină de ură. Să mai fim surprinşi de ura lumii? De aici: „Ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţi. Cine nu îl iubeşte pe fratele rămâne în moarte. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş“.
Lucrurile sunt urmărite până la rezultatul final, după ce am văzut că au fost urmărite şi până la sursele lor ascunse. Cât de diferit a fost Hristos! „Prin aceasta am cunoscut dragostea…“ Adăugirea[4] „lui Dumnezeu“ nu face decât să strice fraza. Nu există nici un temei pentru inserarea unor cuvinte. Unul a arătat o asemenea dragoste şi El era om la fel de sigur cum era şi Dumnezeu. „Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El şi-a dat viaţa pentru noi“. Dacă doriţi să cunoaşteţi ce este dragostea, priviţi acolo: acolo era dragostea la lucru. „Şi noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi“. Aceeaşi viaţă pe care o trăim noi era şi în el: atunci nu se cuvine ca această dragoste să se exerseze la fel? Poate că nu deseori suntem chemaţi să ne dăm viaţa pentru fraţii noştri, dar nu există oare modalităţi simple şi obişnuite de a testa dragostea în fiecare zi? Fratele meu poate avea o nevoie: atunci nu este de nici un folos să vorbesc despre faptul că sunt dispus să mor pentru fratele meu dacă imediat mă dau înapoi de la a-i satisface nevoia cea mai obişnuită şi poate şi cea mai urgentă? Nu este nimic deosebit de mare aici, ci este ceea ce se cuvine sub şi este cât se poate de practic. Cum supune aceasta inima la un test, şi încă la unul care poate să se prezinte chiar în fiecare zi a săptămânii!
„Dar cine are bunurile lumii şi îl vede pe fratele său având nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă şi în adevăr. Şi prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom asigura inimile înaintea Lui că, dacă ne condamnă inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate“. El le prezintă pericolul mare de a se neglija consecinţele practice ale adevărului. Să presupunem că cineva cunoaşte ceea ce spune Dumnezeu şi ce doreşte El, dar nu lucrează potrivit cu acestea. Care sunt atunci consecinţele? El trebuie să ajungă să fie conştient că s-a depărtat de Dumnezeu. „Aceluia care ştie să facă binele, aceasta îi este păcat“ (Iacov 4 .17). Aceeaşi problemă se pune şi aici. Nu se pune problema că omul şi-ar pierde poziţia în Hristos, ci că îşi pierde temeiul de a avea încredere în Dumnezeu. Comuniunea este o caracteristică a lui Ioan, după cum este şi viaţa în Hristos şi iubirea din care decurg ambele. El nu se mulţumeşte numai cu faptul că oamenii sunt creştini şi atât, ci doreşte ca ei să se bucure practic de Hristos. Un cuvânt nefolositor sau un gând trecător nejudecat pot tulbura această comuniune.
„Preaiubiţilor, dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală la Dumnezeu“. Privind spre cer, un suflet sincer merge cu Dumnezeu. Apoi „avem îndrăzneală la Dumnezeu; şi orice cerem primim de la El, pentru că ţinem poruncile Lui şi practicăm cele plăcute înaintea Lui. Şi aceasta este porunca Lui: să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos“. Aşa începe tot ce este bun, şi nu cred că mai este nevoie să spun că aceasta continuă până la sfârşit. Acesta este singurul început pe care îl concepe Duhul Sfânt, care întotdeauna Îi acordă lui Hristos primul loc. A primi mântuirea nu este prezentată ca prima îndatorire, ci a „crede în Numele Fiului Său Isus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, după cum ne-a dat poruncă. Şi cine ţine poruncile Lui rămâne în El, şi El în el“.
Aici ajungem la o expresie foarte importantă, pe care o întâlnim în special în 1. Ioan 4 . Nu este numai vorba de faptul că noi rămânem în El, ceea ce am văzut deja în 1. Ioan 1 , ci că El locuieşte în noi. Ce adevăr minunat! Acesta este aplicat aici la unul din aceste două lucruri. „Prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat“. Duhul Sfânt care ne-a fost dat este dovada că Dumnezeu locuieşte în noi. El este în noi prin Duhul Său. Aceasta nu implică în mod necesar rămânerea noastră în Dumnezeu, dar Dumnezeu dă Duhul Său oricărui credincios, iar El locuieşte în acel om. Vom găsi mai mult decât aceasta în ceea ce urmează, dar înainte de a explica aceste adevăruri, Ioan îi avertizează pe sfinţi.
[1] N. tr) Se referă la KJV, unde versetul este sub forma „oricine practică păcatul calcă legea“
[2] N. tr.) en: Authorized Version
[3] N. tr.) Aşa este cazul cu Louis Segond şi Diodati. Dar şi cu NIV. Darby, Cornilescu şi NASB redau textul aşa cum indică Kelly. Şi chiar şi Nuova Riveduta din 2006 are aceeaşi greşeală despre care a spus Kelly.
[4] N. tr) Aşa este în KJV
Capitolul 4
Capitolul începe cu un avertisment. Apostolul ne spune despre Duhul Sfânt şi locuirea Lui în noi, dar doreşte ca noi să veghem deoarece, la fel de sigur cum există Duhul Sfânt, există duhuri rele, dovada existenţei lor fiind profeţii falşi care au venit în lume. „Nu credeţi orice duh“. Nimic nu-l expune pe credincios la pericole mai mari (şi întotdeauna a fost aşa) decât a despărţi Duhul Sfânt de Hristos. Apostolul leagă întotdeauna puterea Duhului de numele lui Hristos. Vom rămâne în adevăr dacă ne amintim că obiectul Duhului Sfânt este acela de a-L glorifica pe Hristos, iar acest principiu duce la un test practic: Duhul lui Dumnezeu trebuie întotdeauna să lucreze spre a ni-L pune pe Hristos înaintea ochilor. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci suntem aproape de a cădea într-o cursă. Legaţi Duhul numai de biserică şi rezultă papalitatea; legaţi Duhul numai de persoane luat individual şi rezultă fanatism. Duhul este un martor liber şi evident pentru Hristos. Acesta este adevărul. Duhul Sfânt este trimis pe pământ pentru a lua din cele ale lui Hristos şi a ni le descoperi nouă. El a venit spre a glorifica nu un preot şi nici chiar biserica, ci pe Hristos Însuşi. Aceasta este adevărata glorie a unui sfânt şi a bisericii şi cea mai mare binecuvântare şi bucurie a lor. În numele lui Hristos, biserica este zidită de către Duhul Sfânt, şi tot prin El locuieşte Duhul Sfânt în cel credincios. Nu există nici un fel de îndoială cu privire la aceasta, dar toate acestea şi mărturia şi căile fiecăruia sunt, fără deosebire, spre înălţarea Dumnezeului nostru prin Hristos Însuşi. Dacă nu reuşesc aceasta, atunci sarea şi-a pierdut puterea de a săra.
Să luăm, nu deviaţiile scandaloase ale papalităţii, ci sistemul quakerilor ca exemplu de răsturnare a adevărului. Motivul este clar: Duhul este despărţit de Hristos, iar rezultatul este că, sub o aparentă smerenie, mărturia lor caută mereu să-l înalţe pe omul dintâi. Ei presupun că fiecare copil al lui Adam are Duhul lui Dumnezeu. Ca urmare, adevărul este întunecat, împiedicat şi distrus, şi că dispare sentimentul care se cuvine să-l aibă faţă de starea falimentară a omului, ajungând la o formă extremă de Pelagianism, care zeifică nu nişte rânduieli ci conştiinţa omului.
Oricum, aici apostolul le adresează sfinţilor un avertisment solemn în legătură cu profeţii falşi. Mulţi asemenea oameni au ieşit în lume. Avem nevoie deci de mijloace sigure pentru a-i deosebi. Nu se pune problema de a discerne cine este al lui Hristos şi cine nu, ci mai curând de ce fel de duh lucrează într-un învăţător sau altul. Scopul nu este acela de a ne pronunţa cu privire la starea unui om înaintea lui Dumnezeu sau la destinul său. Oamenii au fost prea adesea dispuşi să-şi formeze păreri şi să le şi exprime, cu toate că Domnul interzice aceasta. Este clar că suntem chemaţi de Domnul să primim pe cineva ca fiind născut din Dumnezeu atunci când acea persoană dă o mărturie adevărată despre Hristos, dar, pe de altă parte, trebuie să ne ferim să na alăturăm unora a căror mărturie, prin cuvânt sau prin fapte, este împotriva numelui lui Isus.
Acesta este deci testul pentru ceea ce nu este de la Duhul Sfânt: „orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu“. Îl rog pe cititor să fie atent că traducerea: „orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în carne“, din Versiunea Autorizată nu este cea mai potrivită. Diferenţa este mare. Poate că nu puţini dintre cei de faţă îşi amintesc cum, cu o generaţie în urmă, au avut loc manifestări ale unor duhuri (nu am nici o îndoială că erau duhuri rele) care nu negau că Isus a venit în carne, ci, dimpotrivă, păreau să insiste foarte mult pe încarnarea Lui şi chiar să-i mustre pe cei mai ortodocşi că nu iau aminte la acest adevăr, dacă nu cumva chiar că nu au această credinţă. Dar ceea ce era fals în învăţătura lor era aceea că susţineau cp Isus a luat un trup de carne în aceeaşi stare de stricăciune ca a tuturor celorlalţi oameni care s-au născut şi că Isus Şi-a arătat perfecţiunea prin aceea că a supus carnea şi a curăţit-o. Sigur că înţelegeţi că mă refer la mişcarea irvingiţilor. Deci, mărturisirea că Isus a venit în carne nu este suficientă.
Dar ce vrea să spună aici apostolul? „Orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este de la Dumnezeu“. Aceasta înseamnă a mărturisi persoana Lui, nu numai divinitatea Lui, nici numai umanitatea Lui, ci a-L mărturisi pe El, care a venit aşa. Una este doar o recunoaştere seacă a unui fapt, cealaltă este mărturisirea despre o persoană divină care este totuşi om. Nu există nici un demon care să recunoască persoana lui Hristos. Nu există nici un duh rău care să nu se cutremure şi să nu refuze să recunoască gloria lui Hristos, în timp ce scopul Duhului Sfânt este întotdeauna acela de a susţine gloria deplină a persoanei Lui şi tot harul Lui. Nimeni să nu ia aceasta doar ca o declaraţie cu privire la firea Lui omenească, deoarece nu acesta este sensul. Umanitatea reală a lui Isus este cuprinsă în această frază, dar aceasta nu constituie întreaga mărturie, nici partea ce mai importantă a mărturiei. Să ne gândim la un om, de exemplu la dumneavoastră. Cine oare v-ar descrie pe dumneavoastră ca „venit în carne“? Nici un om cu mintea întreagă, deoarece oricine altcineva ar putea pune întrebarea sub ce altă formă aţi fi putut veni. Aici este diferenţa dintre Fiul lui Dumnezeu şi orice alt om care s-a născut vreodată: orice alt om nu poate veni decât în carne, iar altfel nu vine deloc. Lucrul minunat este că această persoană divină a venit în carne. Doar ce ar fi putut carnea reclama cu privire la El? Nimic cu excepţia harului nu L-a împiedicat să vină în gloria Lui divină. Dacă El S-ar fi manifestat în lume în gloria Lui, atunci aceasta ar fi implicat distrugerea întregii rase umane. Însă, potrivit voinţei şi planurilor lui Dumnezeu, El a găsit potrivit să vină în carne. Nu a fost altă manifestare a gloriei Sale decât aceea a gloriei morale ca persoană, şi aceasta în iubire, ci a fost manifestat harul pe care l-am văzut la începutul epistolei şi care străbate această epistolă de la un capăt la celălalt.
Atunci, duhurile care nu sunt de la Dumnezeu refuză (excepţie făcând doar situaţiile în care puterea divină le-a făcut să se plece, zdrobindu-le) să recunoască gloria personală a lui Hristos, în timp ce Duhul Sfânt al lui Dumnezeu are plăcerea să o recunoască. Acesta este testul. Ca urmare, dacă vreo învăţătură subminează gloria lui Hristos, aveţi atunci o dovadă clară că este cu siguranţă de la Satan, iar orice Îl înalţă pe Hristos, potrivit cuvântului, este de la Dumnezeu.
Aceasta îl face să vorbească despre diferenţa dintre ceea ce este în lume şi ceea ce este de la Dumnezeu. În lume lucrează necontenit un duh de împotrivire faţă de Hristos. Este duhul antihristului, care se va manifesta deplin la timpul lui. De aceea ni se spune: „Voi sunteţi din Dumnezeu, copilaşilor, şi le-aţi învins, pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume. Ei sunt din lume; pentru aceasta vorbesc ei ca din lume şi lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu; cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii“. Învăţătorii falşi, fiind din lume, vorbesc despre ceea ce este după inima lumii, iar aceasta atrage lumea. „Noi suntem din Dumnezeu,“ spune apostolul referindu-se la sine însuşi şi la tovarăşii lui care fuseseră crescuţi spre a vesti tot cuvântul lui Dumnezeu. El este categoric, iar aceasta stârneşte duhul necredinţei împotriva credinţei: „cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă“. Şi aici este un test serios. Nu este numai mărturisirea lui Hristos, ci se arată a fi om din lume acela care refuză să se supună cuvântului apostolic. Omul poate mărturisi că recunoaşte cuvintele spuse personal de Isus şi mulţi pot admite cele din Vechiul Testament, dar cine se limitează numai la acestea nu poate fi din Dumnezeu. Cel care este cu adevărat din Dumnezeu, în timp ce recunoaşte orice cuvânt scris din vechime, simte mai ales binecuvântarea pe care El a dat-o acum prin sfinţii Săi apostoli şi profeţi (comparaţi cu Efeseni 2 , 3). Acesta era cel mai important lucru asupra căruia trebuia insistat în perioada în care tocmai apăruseră evangheliile şi epistolele. În acelaşi timp, deşi nu tocmai sub aceeaşi formă şi în acelaşi mod, aceasta rămâne întotdeauna un test important alături de persoana lui Hristos. Se apropie rapid timpul când se va arăta cât de puţini dintre cei care oficial recunosc autoritatea Noului Testament chiar îi dau ascultare şi cred. Cea mai tristă dovadă că nu cred că este cuvântul lui Dumnezeu va fi faptul că vor renunţa la el. Dacă ar crede, atunci nu ar renunţa la el aşa cum o mamă nu ar permite să fie tăiat în două copilul ei.
Dar aceasta ne conduce la un alt aspect: nu cu privire la adevăr, ci în legătură cu a ne iubi unul pe altul, Întâi adevărul, apoi iubirea. „Pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu“ (indiferent ce pretenţii ar avea şi ce ar spune el) „pentru că Dumnezeu este dragoste“.
Aceasta îl face să vorbească despre modul în care Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Lui. El scoate în evidenţă aceasta în trei feluri. În primul rând este manifestarea minunată a lui Dumnezeu în Hristos, care stă la baza evangheliei. Sub două aspecte, El S-a manifestat în Hristos: ca fiind viaţa şi ispăşirea. Dacă nu L-am avea pe Hristos ca viaţă a noastră, atunci nu L-am putea înţelege niciodată pe Dumnezeu. Dacă L-am fi putut înţelege avându-L pe Hristos ca viaţă însă fără ispăşire, atunci sfinţenia şi judecata Lui ar fi fost frustrate, iar noi ne-am fi simţit foarte nenorociţi. Dacă ştim ceea ce este Dumnezeu şi ceea ce suntem noi şi nu avem păcatele noastre eliminate, atunci aceasta este şi o dezonoare pentru El şi o ruşine şi o nelinişte veşnică pentru noi. Şi multe suflete trezite, care însă nu cunosc eficacitatea răscumpărării, dovedesc aceasta. În marea Lui îndurare, Dumnezeu nu îngăduie ca vreun suflet să cunoască toată adâncimea dezonoarei aduse de păcat. Dar câţi oare dintre noi nu am cunoscut ce înseamnă a fi întors la Dumnezeu dar fără a cunoaşte că păcatul a fost judecat şi înlăturat complet pentru noi prin crucea lui Hristos! Ca urmare, cineva poate să nu găsească nici o plăcere în lume, să-i fie groază de păcat şi să dorească în mod real să facă voia lui Dumnezeu, dar să nu aibă pic de odihnă a inimii şi a conştiinţei în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Este o mare îndurare să fii convertit astfel, dar este o nenorocire să rămâi în această stare. Ce bucurie că Dumnezeu nu desparte ci uneşte pentru noi viaţa şi ispăşirea în Domnul nostru şi în lucrarea Lui! Şi omul să nu se amestece în acestea! Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. El L-a dat pe Acelaşi Hristos, care este viaţa, să fie şi ispăşire pentru păcatele noastre. Aşa este învăţătura din versetele 9 şi 10, ambele arătând iubirea lui Dumnezeu, în contrast cu legea, care nu avea cum să dea viaţă, ci putea numai să judece păcatul, fără însă a-l înlătura.
Dar aceasta nu este tot, ci „dacă aşa ne-a iubit Dumnezeu“ (şi a demonstrat aceasta cum nu se putea mai bine), atunci „suntem datori să ne iubim şi noi unii pe alţii. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este împlinită în noi“. Este un cuvânt minunat, care, în mod evident, se leagă (nu contează dacă a fost scris mai înainte sau ulterior) cu ceea ce spune Ioan 1 .18. Acolo Hristos este manifestarea lui Dumnezeu în dragoste, iar aici sfinţii sunt chemaţi să fie la fel. Iubiţi fraţi, în ce măsură manifestăm noi pe Dumnezeul şi Tatăl nostru prin acea iubire divină care nu caută ale sale, ci, cu orice preţ, urmăreşte doar binele obiectelor ei, al copiilor Lui, al tuturor, ba chiar şi al vrăjmaşilor?
„Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El, şi El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui“. Aceasta merge mai departe decât ultimul verset din 1. Ioan 3 , care spune că El locuieşte în noi, nu noi în El. Dar vom vedea mai mult cu privire la aceasta, şi, de aceea, nu voi zăbovi acum asupra acestui aspect. „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu“.
Nu pot găsi ceva care să ne privească într-un mod mai profund decât aceste versete, deoarece nu ştiu ce s-ar putea concepe a fi aproape de Dumnezeu dacă nu a locui în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi? Nu există altă imagine care să ne spună mai bine despre intimitate şi reciprocitate. Şi dacă ne gândim cine şi ce este Dumnezeu, şi, de asemenea, ce suntem noi, atunci este de spus un cuvânt mare. Despre cine vorbeşte apostolul? Despre fiecare creştin, şi aceasta este pur şi simplu rodul evangheliei.
Dar, să cercetăm mai atent şi mai îndeaproape la sensul pasajului. Într-un caz citim: „Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El, şi El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui“, iar în celălalt: „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu“. Acum nu se mai spune „prin aceasta cunoaştem“. În această situaţie este posibil ca persoana să nu aibă cunoaşterea obiectivă a acestui fapt, dar aceasta nu împiedică binecuvântarea să fie reală. Dacă mărturiseşti că Isus este Fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu locuieşte în tine şi tu în Dumnezeu. El locuieşte în tine fiindcă a dat Duhul Lui să fie în tine.
Aşa este locuirea Lui în om, iar consecinţa acelui dar este că vei face din Dumnezeu adăpostul tău şi încântarea ta. Nu se poate ca Duhul să locuiască într-un sfânt şi să nu facă sufletul să se judece pe sine sau să nu aibă pace cu Dumnezeu. Am impresia că, prin har, fiecare creştin ajunge la aceasta mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu întotdeauna de la-nceput. El va ajunge la aceasta prin bunătatea lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta va fi, cum se întâmplă deseori, chiar pe patul de moarte. Nu întotdeauna judecăm drept. Deseori se poate ca mângâierea să fie împiedicată de învăţături rele, ca şi de câte un păcat nejudecat.
Nu despre acestea voi vorbi acum, nici despre lipsa de inteligenţă. Şi cu atât mai puţin voi spune despre efectele sistemului calvinist sau al celui arminian, amândouă împiedicând omul să se bucure de harul lui Dumnezeu. Calviniştii pot gândi că un arminian nu poate avea pace, dar aceasta este o prostie: un arminian poate avea o pace cu Dumnezeu la fel de reală ca aceea a unui calvinist. Iar experienţa ar indica faptul că aceştia au mai des pace chiar decât cei din şcoala opusă, cu toate că ambele şcoli privesc spre pace – în opinia mea într-un mod nescripturistic. Adevărul este că pacea se întemeiază pe credinţa noastră în Hristos şi lucrarea Lui. Pentru mine, arminianismul nu este mai valoros decât calvinismul şi nu cred că admir un curent mai mult decât celălalt. Ca sisteme, le consider înguste, nesănătoase şi dăunătoare. Dr, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt destul de mulţi de ambele părţi cărora El le-a dat să guste harul Lui în Hristos.
Orice ar fi, dacă Îl mărturisesc pe Isus Fiul lui Dumnezeu şi pe El se bizuie sufletul meu şi pe răscumpărarea Lui bogată, atunci Duhul Sfânt zice: „Pot locui acolo“. El locuieşte acolo, şi dacă este aşa, atunci, în har, El găseşte plăcerea de a atrage inima pentru ca să se încreadă în Dumnezeu. Aceasta este ceea ce înseamnă a rămâne în Dumnezeu. Înseamnă a te ascunde în Dumnezeu şi, în acelaşi timp, a-L avea pe El ca sfătuitor şi sursă de încurajare şi de putere. Este să te întorci spre El nu numai în orice încercare ci şi în orice bucurie. Sunt destul de sigur că nu este nici unul dintre noi care să folosească acest privilegiu aşa cum se cuvine. Dar Ioan nu vorbeşte deloc despre grade deoarece un asemenea gând este străin de stilul abstract al apostolului Ioan. El tratează un fapt important pentru creştin, deşi un creştin poate realiza aceasta mai mult sau mai puţin: „Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu“. Aceasta este ceea ce primeşte şi deţine credinţa. Începutul este că Dumnezeu îşi face locuinţa în noi, iar rezultatul este că noi rămânem în Dumnezeu. Dar uneori aceasta este prezentat în ordinea că noi rămânem în Dumnezeu şi El în noi. S-ar părea că atunci când vorbeşte despre experienţă apostolul pune mai înainte partea noastră şi apoi că Dumnezeu rămâne în noi.
Trebuie să indic pe scurt un al treilea domeniu – nu manifestarea dragostei, nici ceea ce lucrează ea în noi, ci perfecţiunea ei în noi (vers. 17). Nu numai că noi ştim că rămânem în Dumnezeu, şi că El rămâne în noi prin aceea că ne-a dat Duhul Lui, ci dragostea s-a împlinit în noi pentru ca noi să avem îndrăzneală în ziua judecăţii deoarece „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“. Nu este vorba de o stare care ne este dată în ziua judecăţii, ci aşa suntem trataţi acum, iar aceasta ne dă îndrăzneală chiar când gândim la ziua judecăţii. Se poate oare să fie altfel? Dacă cred cu adevărat şi sunt sigur că Dumnezeu m-a făcut acum să fiu ceea ce este Hristos, ce altceva poate face ziua judecăţii decât să scoată în evidenţă perfecţiunile nu numai a ceea ce este Hristos pentru mine, ci şi cele ale noastre în Isus Domnul nostru? Şi suntem aşa de acum.
Capitolul 5
Ultimul capitol vorbeşte despre un alt lucru. Şi aici trebuie să fiu cu adevărat scurt. Este în legătură cu sarcina dată la sfârşitul capitolului 4 de a iubi pe fratele. Apostolul a arătat mai multe modalităţi în care se manifestă iubirea divină şi falsitatea pretenţiei de a-L iubi pe Dumnezeu când îl urăşti pe fratele tău. Dar aceasta poate face să se nască întrebarea cine este fratele meu. Trebuie să fim sinceri atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de copiii Săi. Este greu să pretinzi că aşa ceva este dificil de stabilit. Duhul lui Dumnezeu prezintă exhaustiv toate testele vieţii divine, iar acum, dacă este pusă întrebarea cine este fratele meu, răspunsul este cât se poate de clar: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu“.
Nu este atât de frumos că, după ce ni s-a descoperit tot adevărul, după ce apostolul Pavel ni L-a prezentat pe Hristos în glorie şi după ce apostolul Ioan ne-a pus în prezenţa firii divine şi a vieţii eterne în El, avem aici o asemenea dovadă a mărturiei neschimbate pentru Domnul Isus în calitate de Hristos? Care era adevărul pe care Petru şi ceilalţi îl predicau la Cincizecime? Că Isus este Hristos. Şi care este adevărul cu care se încheie epistola lui Ioan? Că Isus este Hristos. În ceea ce este divin nu există nici o şovăială.
Fără-ndoială, avem o desfăşurare de adevăruri potrivite pentru feluritele necesităţi ale bisericii, dar când, în cele din urmă, ajungi la întrebarea: „Cine şi ce este un copil al lui Dumnezeu şi fratele meu?“ răspunsul este că el este acela care crede că Isus este Hristosul. Sigur că este cea mai inferioară mărturie pe care Duhul Sfânt o poate accepta şi că un creştin care crede numai că Isus este Hristosul este sărac. Dacă această mărturie este luată ca excluzând altceva atunci înseamnă a trata toată gloria Isus într-un fel nevrednic. Dar pentru mine este un lucru binecuvântat că Duhul Sfânt susţine până la sfârşit valoarea celor cu care a început. Nu mai trebuie descoperite lucruri noi, ci acestea trebuie să fie păstrate în toată prospeţimea şi cu toată puterea lor. Fără-ndoială, o asemenea mărturisire poate fi fără inteligenţă, dar cel puţin în acel suflet este prezentă această realitate divină: el crede că Isus este Hristosul. Putem înţelege cu toţii că aceasta trebuia spus la începutul cărţii Faptele apostolilor, dar mie mi se pare că numai Dumnezeu ar fi gândit că este potrivit să insiste asupra acestui fapt şi spre sfârşitul mărturiei creştine, ca şi cum printre ultimele rostiri ale Duhului Sfânt trebuie să fie: V-am condus prin toate adâncimile şi înălţimile; v-am deschis scripturile prezentându-vă tot adevărul revelat, dar rămân cu ceea ce am început. Învăţaţi adevărul şi el să se dezvolte în sufletele voastre, nu ca voi să dezvoltaţi adevărul, ci voi să creşteţi în el. Dar niciodată să nu abandonaţi principiile de început. „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut îl iubeşte şi pe cel născut din El“. Acum nu este vorba numai de a-L iubi pe Dumnezeu, ci a-i iubi pe copiii Lui. Dar deseori se pune altă întrebare: De unde pot şti eu că-i iubesc pe copiii lui Dumnezeu? Puteţi fi siguri că aşa sunteţi pe calea cea bună. „Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu“. Nu prin aceea că le facem pe plac sau că mergem acolo unde merg ei sau, poate, îi forţăm pe ei să meargă unde mergem noi. Se poate să greşiţi total, se poate să grăbiţi sufletele sau să fiţi abătut de la cale de ei. Nici una, nici cealaltă nu este dragoste, ci „când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui“. Dacă sufletul meu se îndreaptă spre El cu iubire şi arăt aceasta prin fidelitate fără rezerve faţă de voia Lui, atunci nu există altceva care să fie un exerciţiu mai autentic de dragoste faţă de copiii Lui. Se poate să pari a fi unul căruia nu îi pasă de ei, dar totuşi să îi iubeşti cât se poate de mult. Când îţi faci un scop din copiii lui Dumnezeu atunci nu este iubire adevărată. Când eşti cu adevărat devotat lui Dumnezeu şi voii Lui, atunci îi iubeşti cu adevărat pe copiii lui Dumnezeu.
„Pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele“. Legea era un jug atât de greu încât nici ei, nici părinţii lor, nu l-au putut purta, dar nu adevărul lui Dumnezeu nu este aşa. Legea lui Dumnezeu a fost pentru pedepsirea şi pentru testarea omului cel vechi, dar cuvântul lui Dumnezeu este hrană şi îndrumar pentru omul cel nou. Dar nu este lumea o mare piedică? Sigur că da, dare există ceva care învinge lumea. Ce este aceasta? Credinţa. Reţineţi însă că el nu spune „oricine crede că Isus este Hristosul“ învinge lumea. Poate că îi vedeţi pe unii despre care nu aveţi nici un dubiu că sunt copii ai lui Dumnezeu, dar se vede că ei nu înving lumea. Ce le-ar da capacitatea de a învinge lumea? Credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Aş spune că titlu Hristos Îl are în relaţie cu lumea, cu evreii şi naţiunile peste care va guverna, iar Fiul lui Dumnezeu este în relaţie cu Tatăl şi deasupra lumii. Aceasta este diferenţa. Astfel, în timp ce ţinem cu tărie mărturisirea că Isus este Hristosul lui Dumnezeu şi nu scădem cu nimic valoarea ei, nu trebuie să ne limităm numai la aceasta ci se cuvine să creştem în înţelegerea a ceea ce este Hristos şi a gloriei Sale pentru a putea rezista tendinţelor lumii din jurul nostru de a ne trage în jos şi de a ne atrage în curse, iar adevărata putere asupra lumii se capătă înaintând în cunoaşterea lui Hristos. Nimic altceva nu va veni mai bine. „Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?“
„El este Cel care a venit prin apă (διά) şi sânge“. Ioan ne ţine deplin conştienţi atât de faptul că am fost eliberaţi cât şi de responsabilitatea noastră (aceea pe care o avem în calitate de copii ai lui Dumnezeu). „El este Cel care a venit prin apă şi sânge, Isus Hristos; nu în (εν) apă numai, ci în apă şi sânge. Şi Duhul este Cel care mărturiseşte, pentru că Duhul este adevărul. Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una“. Aceasta este scriptura autentică şi nimic în plus. O bună parte din cele două versete ar trebui dată laoparte dacă este să ţinem cont numai de autorităţile legitime.
Faptul istoric care stă la baza acestei învăţături este consemnat în Evanghelia lui Ioan 19 .34, asupra acestui fapt fiindu-ne atrasă atenţia în aceste versete, potrivit cu ceea ce a consemnat Ioan „şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi“. Aici, în loc de a scoate în faţă acea mărturie inspirată, Duhul ocupă poziţia cuvenită de a fi cel mai mare dintre toţi martorii pentru Hristos. Ideea că aici ar fi vorba de botez este la fel de copilărească în legătură cu apa pe cât este şi aceea că cina Domnului ar reprezenta sângele. Curăţirea, ispăşirea şi puterea corespund celor trei elemente, toate acestea fiind pentru noi consecinţe ale morţii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
„Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care a mărturisit-o despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că nu a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu despre Fiul Său“. Adică Dumnezeu dă mărturie prin intermediul acestei minunate triade: Duhul, apa şi sângele. Trei martori care dau aceeaşi mărturie, şi anume că nu există nici un pic de viaţă în omul dintâi, că toate binecuvântările sunt în Omul al doilea şi că El este Acela care, prin moartea Lui, face ispăşire pentru păcatele mele şi mă curăţeşte, iar Duhul Sfânt mă face să mă bucur de acestea prin credinţă. Duhul Sfânt a venit nu spre a da mărturie despre omul dintâi, pe care nu are decât să-l convingă de păcat, ci despre gloria Omului al doilea, despre bogăţiile harului lui Dumnezeu în El şi despre eficacitatea lucrării Lui pentru credincios. Biserica era în curs de a ajunge o ruină, dar credinciosul are mărturia în sine însuşi. Viaţa eternă este deasupra oricărei schimbări, iar credinciosul Îl are pe Hristos – chiar pe Hristos Însuşi – atât ca subiect al mărturiei exterioare cât şi, prin har, Îl are în lăuntru lui.
Acest gând este continuat arătând că viaţa este în Fiul lui Dumnezeu. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa,“ iar cel care nu-l are pe Fiul lui Dumnezeu, indiferent ce altceva ar avea, nu are viaţa. Viaţa este în Fiul şi numai în el.
Urmează apoi încheierea: „V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu“. Şi aici se opreşte. Ultima parte a versetului 13 nu face altceva decât să strice versetul[1]. Au fost adăugate de om. „Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem“ – nu este vorba numai de a avea viaţa, ci şi de a avea încredere. „Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem la El că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă“. Astfel, după viaţă urmează încrederea, şi apoi. În versetele 18-21 este încheierea oficială. „Şi, dacă ştim că ne ascultă orice cerem, ştim că avem lucrurile pe care le-am cerut de la El“. Dar, oare nu există păcat? Ba da. „Dacă îl vede cineva pe fratele său făptuind un păcat care nu este spre moarte, să ceară, iar El îi va da viaţă, pentru cei care nu păcătuiesc spre moarte. Este un păcat spre moarte: despre acela nu spun să se roage. Orice nedreptate este păcat; şi este un păcat care nu este spre moarte“.
Voi face o scurtă remarcă asupra acestui text. „Păcat spre moarte“ nu are nimic a face cu moartea eternă ci este vorba doar despre sfârşitul vieţii pe pământ. Nu înseamnă că trebuie să fie o faptă deosebit de rea, ci poate fi orice păcat, dar în anumite împrejurări specifice. De exemplu, când Anania şi Safira au minţit în prezenţa harului pe care Duhul Sfânt îl dăduse bisericii, atunci a fost un „păcat spre moarte“. Dar, de atunci mulţi oameni au minţit şi nu au fost judecaţi aşa. Deci nu a fost „păcat spre moarte“. Împrejurările în care are loc o anumită faptă au o mare importanţă în a defini caracterul acelei fapte. Aşa este cu orice păcat. Spun aceasta deoarece deseori este nevoie de putere spirituală pentru a discerne şi nu toţi copiii lui Dumnezeu pot vedea cât de urâcios este un anumit păcat într-o situaţie dată. Însă, odată ce aceasta s-a arătat, ei pot înţelege perfect deoarece au viaţa lui Hristos în ei şi, de asemenea, au Duhul sfânt. „Orice nedreptate este păcat; şi este un păcat care nu este spre moarte“. Nu trebuie să gândim că orice păcat este spre moarte, dar, în anumite împrejurări, orice păcat poate fi spre moarte.
Apoi ultimele versete sumarizează chestiunea. „Ştim că oricine a fost născut din Dumnezeu nu păcătuieşte“. Am văzut că a fi născut din Dumnezeu şi a avea viaţa constituie principala învăţătură a acestei epistole: aceasta este caracteristica ei. Cine este aşa nu păcătuieşte, „ci acela care a fost născut din Dumnezeu se păzeşte el însuşi, şi cel rău nu-l atinge“. Aici avem nu numai caracterul ci şi sursa lui. Caracterul este Hristos, iar sursa este Dumnezeu. „Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace în cel rău“. Acesta este cealaltă sferă. „Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit“. Ne este prezentat obiectul. „Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere, ca să Îl cunoaştem pe Cel adevărat; şi noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţă eternă. Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!“ Adică să se păzească de orice obiect ar putea să se ridice spre a se interpune între ochii lor şi Hristos.
[1] N. tr.) În KJV versetul se încheie cu „şi să credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu“. Traducerea Darby este întocmai cum spune Kelly că se cuvine, la fel şi NASB, NIV şi Cornilescu. Segond şi Diodati sunt, în schimb, ca şi KJV.
sursa: https://comori.org/