Categorie: Cartile Bibliei
Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne păzi pe calea credinţei - Evrei 12
Este de cea mai mare importanţă ca cel credincios să aibă o apreciere corectă despre lumea prin care trece.
Dacă ne vom ocupa cu răul tot mai mare al unei lumi care este coaptă pentru judecată, cu starea tristă a creştinătăţii care va fi vărsată din gura lui Hristos, cu confuzia şi diviziunile din mijlocul poporului lui Dumnezeu, ne va fi foarte greu să scăpăm de deprimare şi de descurajare.
În capitolul 12 se admite faptul că cei credincioşi pot fi descurajaţi din pricina încercărilor pe care le întâmpină pe cale. Mai mult, se prezintă şi adevărul care îi face capabili să evite această capcană. Apostolul vede că cei cărora le scrie erau în pericol să fie copleşiţi sub presiunea încercărilor şi, prin urmare, să dea înapoi în conflictul cu vrăjmaşul. El vorbeşte de „greutăţi“ care ne-ar putea trage în jos, de „păcat“ care ne-ar putea înfăşura, precum şi de diferite dificultăţi care s-ar putea ridica în sfera creştină.
În prezenţa acestor încercări el vede că există un pericol grav care i-ar putea împiedica pe credincioşi în cursa care le stă înainte; ei pot obosi şi se pot descuraja în conflictul cu vrăjmaşul; îşi pot pierde inima din cauza disciplinării Domnului; genunchii le pot slăbi; iar mâinile obosite şi genunchii slăbiţi pot face ca picioarele altora să rătăcească şi să se abată pe căi greşite.
Pentru a fi protejaţi în lupta cu răul, apostolul ne prezintă câteva adevăruri de seamă care, dacă sunt păstrate cu hotărâre, ne vor susţine şi ne vor încuraja în alergarea dinspre pământ spre cer, în ciuda tuturor încercărilor şi împotrivirilor.
Versetul 1. Picioarele noastre străbat calea situată între lumea prezentă, căreia trebuie să-i întoarcem spatele, şi lumea viitoare, spre care sunt îndreptate feţele noastre. Această cale este înfăţişată ca „alergarea“. Ea nu este „o alergare“ pe care o avem înaintea noastră, ci „alergarea care ne stă înainte“. Se pare că mulţi gândesc că, în timp ce pentru mântuire este o singură cale, pentru călătoria prin lumea aceasta ar putea fi mai multe; şi că fiecare creştin este liber să aleagă calea pe care o preferă. Scriptura ne arată că aşa cum Dumnezeu are propria Lui cale pentru mântuirea poporului Său din această lume, tot aşa are şi propria Lui cale pentru a-i conduce pe ai Săi prin ea. Cade în sarcina noastră să discernem calea pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru poporul Său şi să alergăm „alergarea care ne este pusă înainte“.
Este evident, aşa cum citim în Epistola către Evrei, că drumul lui Dumnezeu pentru poporul Său este cu totul în afara taberei iudaice. În finalul capitolului se vor prezenta lucruri din care va fi la fel de evident că şi creştinătatea a preluat rânduielile taberei şi că a ieşi afară din tabără este la fel de actual pentru noi astăzi ca şi pentru ei atunci. Însă şi acum, ca şi atunci, a ieşi afară din tabăra religioasă atrage ocară şi suferinţă, lucruri de care, în mod natural, noi fugim.
Mai mult, există piedici care ne dau înapoi de la acest drum. Apostolul spune: „dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor“. Aici ne sunt prezentate două lucruri care adesea sunt obstacole ce ne împiedică în dorinţa noastră de a merge cu inimă întreagă pe calea trasată de Dumnezeu: „greutăţi“ şi „păcate“. Greutăţile nu sunt lucruri greşite din punct de vedere moral. Orice lucru care împiedică sufletul să accepte calea lui Dumnezeu, ori să alerge cu stăruinţă pe cale, este încadrat ca „greutate“. Poate că cel mai rapid mod ca cineva să descopere ceea ce este o piedică în calea progresului spiritual este să înceapă alergarea. Un alergător va dezbrăca orice haină care nu-i este necesară. Lucruri care într-o viaţă obişnuită nu sunt o piedică, devin o greutate pentru unul care vrea să alerge într-un concurs. Mai mult, suntem îndemnaţi să lăsăm deoparte „orice greutate“, din cauză că avem tendinţa să lăsăm unele greutăţi, dar să le păstrăm pe altele.
O altă mare piedică este păcatul. Nu trebuie să ne ducem cu gândul la un păcat pătimaş, ci la acel principiu care este fărădelege, ori voinţă proprie. Nu există piedică mai mare în calea drumului afară din tabără, care este un drum al ocării, decât lipsa de judecare a voinţei proprii. Calea lui Dumnezeu nu lasă loc pentru voinţa omului.
Ca să putem birui aceste piedici avem nevoie de energie şi de răbdare. De aceea, apostolul ne îndeamnă „să alergăm cu răbdare“. Alergarea presupune energie spirituală şi aceasta trebuie unită cu răbdare. Este uşor să începi alergarea energic, dar este greu ca zi de zi să rezişti în prezenţa a tot felul de dificultăţi şi de descurajări. Pentru a putea birui aceste piedici şi pentru a avea energia necesară pentru a alerga cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, Duhul lui Dumnezeu ne prezintă în acest capitol diverse mijloace pe care Dumnezeu le foloseşte ca să ajungem cu bine la sfârşit.
În primul rând, pentru a fi încurajaţi pe calea credinţei, ni se prezintă un nor mare de martori. Dacă avem vrăjmaşi care ni se opun, diverse încercări care se ivesc pe cale şi dificultăţi de biruit, să ne amintim că au fost alţii care au mers înaintea noastră pe această cale a credinţei; au umblat în lumina gloriei viitoare; au avut de-a face cu încercări mai mari ca ale noastre - batjocuri chinuitoare, lanţuri, temniţă, persecuţii şi moarte - şi că, prin credinţă, le-au biruit. Astfel, suntem înconjuraţi de un nor mare de martori ai credinţei, ai acelei credinţe care se poate ridica deasupra oricărui fel de încercare din lumea prezentă şi care poate alerga cu răbdare în alergarea care o conduce spre o altă lume.
Versetul 2. În al doilea rând, cu mult deasupra acestor martori şi cu totul deosebit de ei, este Isus în glorie; şi, ca să fim încurajaţi pe calea credinţei, privirile ne sunt îndreptate spre El, „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“. Apostolul nu ne spune că, dacă am ieşit din tabără, vom putea rămâne pe cale prin propria noastră tărie. Din contră, îndemnul pe care îl dă dovedeşte clar că, înlăturând piedicile şi începând alergarea, vom putea continua doar dacă privim la Isus. Cel care ne-a scos din tabără la Sine Însuşi este singurul care ne poate susţine în drumul nostru spre El. Şi alţii au mai străbătut această cale a credinţei, însă nu au atins ţinta finală, nefiind încă „făcuţi perfecţi“ (capitolul 11:40). „Privind ţintă la Isus“, Îl vedem pe Acela care a străbătut calea şi a atins ţinta. Sfinţii măreţi ai Vechiului Testament sunt exemple strălucitoare, dar ei nu sunt nici „căpetenii“ şi nici „desăvârşitori“; Isus însă are ambele calităţi. Pe calea Lui de suferinţă şi de ruşine a fost susţinut prin bucuria care-I era pusă înainte. Fiind Acela care a străbătut calea, El poate spune: „Faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna“ (Psalmul 16:11 ).
Martorii din capitolul 11 ne încurajează prin exemplul lor, însă niciunul dintre ei nu poate fi obiect al credinţei şi nici nu ne poate oferi har la timpuri de nevoie. Isus este nu numai exemplul perfect, Cel care a străbătut calea şi a atins ţinta, ci şi Cel care, din locul puterii, „la dreapta tronului lui Dumnezeu“, poate sluji susţinându-i, prin har, pe cei care sunt pe cale. Acum, norul de martori a dispărut de pe scenă; pentru Dumnezeu ei sunt vii, dar, în ce priveşte legătura lor cu această lume, sunt morţi. Isus însă trăieşte pentru totdeauna. Avem exemplele minunate ale acelor sfinţi din trecut, iar înaintea noastră avem pe Unul care este viu.
Este de remarcat cât de des pe parcursul acestei epistole este prezentat Domnul cu Numele Său personal de Isus (Evrei 2:9 ; 4:14 ; 6:20 ; 10:19 ; 12:2 ; 13:12 ), probabil pentru a ne conştientiza de faptul că Cel care este încununat cu glorie şi onoare - care este Apostolul şi Marele nostru Preot - este Acelaşi cu Cel care a fost aici jos Om smerit în mijlocul oamenilor. Oricât de schimbate ar fi poziţia şi împrejurările în care El Se află, Acesta este „acelaşi Isus“ la care suntem chemaţi să privim ţintă. El are privirile îndreptate asupra noastră, dar privim şi noi, la rândul nostru, ţintă la El?
Versetele 3 şi 4. În al treilea rând, suntem încurajaţi de drumul perfect pe care Isus l-a străbătut. Suntem îndemnaţi nu doar să privim la Isus acolo unde El este acum, ci să luăm aminte şi la locul unde El a fost. Ni se spune: „Gândiţi-vă bine“. Dacă ne gândim la calea Lui, vom vedea că de la început până la sfârşit El „a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine“. Aşa se va întâmpla şi cu noi, dacă vom merge pe calea credinţei afară din tabără şi vom alerga pe calea care ne este pusă înainte. Vom avea de-a face cu orice formă a stricăciunii oamenilor, cu împotrivirea păcătoşilor faţă de Hristos şi chiar cu opoziţia poporului lui Dumnezeu care nu vrea să-şi ia partea la ocara lui Hristos. Opoziţia continuă este foarte obositoare; şi, când obosim, tendinţa este să slăbim şi să renunţăm. În astfel de momente să ne gândim bine la El, ca nu cumva să slăbim. Nu există obstacol pe care noi să-l întâlnim şi pe care El să nu îl fi gustat într-o măsură deplină, fie sub forma opoziţiei din partea păcătoşilor, fie ca faliment al altor creştini. El a putut spune: „Vrăjmaşii Mei Mă batjocoresc toată ziua; cei furioşi împotriva Mea jură pe Mine“ (Psalmul 102:8 ). Noi nu ne-am împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului. Domnul Şi-a vărsat propriul Său sânge, mai degrabă decât să dea înapoi dinaintea împotrivirii păcătoşilor, sau să renunţe la drumul ascultării de voia lui Dumnezeu. Păcătoşii din jurul crucii au spus: „Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!“. Dacă ar fi făcut aşa, El ar fi eşuat în împlinirea voii Tatălui şi nu ar fi sfârşit lucrarea care I-a fost încredinţată.
În al patrulea rând, pentru ca picioarele noastre să fie păzite pe calea credinţei, ni se prezintă, în versetele 5-11, căile de dragoste ale Tatălui manifestate prin disciplină. Dacă, opunându-ne păcatului, suntem chemaţi să suferim moarte de martir, vom fi astfel eliberaţi pentru totdeauna de carne. Iar dacă nu suntem chemaţi să suferim până la sânge, Tatăl are alte căi cu noi prin care să ne elibereze de puterea cărnii, pentru a ne face părtaşi sfinţeniei Lui. S-ar putea ca El să ne trimită încercări ca disciplinare şi, dacă este nevoie, să ne lovească pentru a ne corecta.
Versetul 5. Trecând prin această disciplinare din partea Tatălui, ne pândesc două pericole asupra cărora suntem atenţionaţi. Pe de o parte suntem în pericol să dispreţuim încercarea, iar pe de altă parte, să ne descurajăm când suntem încercaţi. Nu trebuie să întâmpinăm încercarea cu stoicism, privind-o ca pe ceva obişnuit pentru toţi oamenii, nici nu trebuie să cădem deznădăjduiţi sub ea.
Versetele 6-8. În timp ce suntem atenţionaţi asupra acestor două pericole, ni se cere să ne amintim de două adevăruri care ne vor păzi atât de a dispreţui disciplinarea, cât şi de a ne descuraja când trecem prin necaz. Mai întâi ni se spune că în spatele fiecărei încercări se află dragostea; pentru că este scris: „Domnul îl disciplinează pe acela pe care îl iubeşte“. Mâna care ne loveşte este mişcată de o inimă plină de dragoste. Cum aş putea să dispreţuiesc acţiunea pe care dragostea perfectă o găseşte potrivită? Sau de ce trebuie să-mi pierd inima, ca şi cum dragostea nu m-ar putea susţine în încercarea pe care ea însăşi mi-a trimis-o? În al doilea rând, ni se spune că în încercările noastre, Dumnezeu Se poartă cu noi ca şi cu nişte fii. Şi noi, la rândul nostru, vedem în copiii noştri că voinţa lor lucrează şi că ies la iveală anumite tendinţe rele care trebuie corectate. În acelaşi fel, Dumnezeu vede în copiii Săi orice este contrar sfinţeniei Sale - orice tendinţă rea şi obiceiuri pe care noi le-am putea privi ca doar puţin suspecte, nerăbdare şi iritare, neseriozitate şi mândrie, laudă de sine şi încredere în noi înşine, asprime şi egoism, poftă şi lăcomie - şi, în marea Lui dragoste, El Se comportă cu noi în aşa fel încât să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Efortul pe care Tatăl îl face faţă de noi exersându-ne pentru a ne forma caracterul potrivit sfinţeniei naturii Sale scoate la iveală marea Sa dragoste pentru copiii Săi. Dragostea Sa nu este în mod simplu o dragoste pasivă; ci ea este activă pentru noi. Prea adesea noi gândim la dragostea Lui şi vorbim de ea numai atunci când suntem cruţaţi de unele încercări ori izbăviţi din unele împrejurări dificile. Este adevărat că uneori aşa Îşi manifestă El iubirea Lui plină de tandreţe, dar aici învăţăm că El rămâne la fel de plin de dragoste şi atunci când ne trece prin încercare.
Apostolul vorbeşte de disciplinare şi de lovitură. Lovitura poate fi mai mult lucrarea guvernamentală a lui Dumnezeu, certându-ne şi corectându-ne atunci când păcătuim. Disciplinarea nu este neapărat urmarea unui păcat, ci mai degrabă intervenţia Domnului pentru a da la iveală ceva din noi care nu este în acord cu natura Sa, ca să putem fi făcuţi părtaşi sfinţeniei Lui.
Versetele 9-11. Suntem apoi învăţaţi cu privire la două lucruri pe care trebuie să le facem pentru a putea avea beneficiu în urma disciplinei prin care Dumnezeu ne trece. Mai întâi, ni se spune „să ne supunem... Tatălui duhurilor şi să trăim“. Părinţii noştri pământeşti interveneau ca să imprime un anume caracter trupului nostru; Tatăl duhurilor ne disciplinează ca să formeze în noi un duh drept, ca să putem trăi pentru El. Pentru a putea obţine binecuvântarea deplină a acestor acţiuni pe care Dumnezeu le desfăşoară faţă de noi, trebuie să ne supunem complet lucrurilor pe care Dumnezeu le îngăduie în vieţile noastre. Supunându-ne lui Dumnezeu atunci când trecem prin încercări, Îl interpunem pe El între noi şi ele; însă, dacă ne răzvrătim şi ne îndoim de căile lui Dumnezeu, atunci încercarea se va interpune între noi şi El şi, în loc ca sufletele noastre să „trăiască“, ne vom afunda în întuneric.
De asemenea, supunându-ne lucrurilor pe care le îngăduie Dumnezeu, vom fi exersaţi prin această disciplină. Într-o zi viitoare vom vedea toate căile prin care El ne-a condus şi vom înţelege deplin încercările şi întristările prin care El ne-a instruit şi ne-a binecuvântat.
Dumnezeu doreşte însă ca, datorită lucrărilor pe care El le desfăşoară faţă de noi, să avem parte de binecuvântare chiar în timpul de acum, iar pentru aceasta avem nevoie să fim exersaţi. Aceste binecuvântări au rostul să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui şi să ne facă să ne bucurăm de rodul dătător de pace al dreptăţii. Sfinţenia de care vorbeşte apostolul în versetul 10 se referă la calitatea sfinţeniei şi ea ne conduce nu doar la a ne înfrâna de la ceea ce nu este sfânt, ci la a urî toate aceste lucruri, tot aşa cum face Dumnezeu Însuşi. Ura faţă de rău ne va conduce la dreptatea practică şi ne oferă rodul păcii, în contrast cu lipsa de odihnă a acestei lumi nedrepte prin care trecem.
În al cincilea rând, în versetele 12-17 suntem încurajaţi prin îndemnuri foarte practice pentru a putea fi capabili de o atitudine potrivită în faţa pericolelor speciale şi a dificultăţilor care se pot ridica în mijlocul acelora care străbat calea credinţei. În timp ce căutăm să umblăm în ascultare faţă de Cuvânt, refuzând orice standard mai scăzut decât Cuvântul, nu trebuie totuşi să ne închipuim că vom găsi vreun grup de credincioşi care nu mai au slăbiciuni sau care nu mai păcătuiesc. Încercarea de a forma un grup numai din oameni foarte spirituali, eliminându-i pe cei care nu au o astfel de statură, va da naştere unei grupări în care atenţia se concentrează asupra oamenilor, iar ţinta va fi propria satisfacţie a celor care o compun.
Această parte din Scriptură ne arată că pe calea creştină se pot găsi:
1. Unii care sunt lipsiţi de energie - mâinile atârnându-le neputincioase, iar genunchii fiindu-le slăbiţi;
2. Unii care umblă pe căi strâmbe;
3. Unii care introduc discordie;
4. Unii care falimentează în practicarea sfinţeniei;
5. Unii care falimentează în ce priveşte harul lui Dumnezeu;
6. Unii care formează alianţe cu lumea;
7. Unii care tratează lucrurile divine ca pe lucruri de rând.
Atunci, cum am putea să acţionăm în prezenţa acestor forme diferite ale răului în care oricine dintre noi ar putea cădea, dacă harul lui Dumnezeu nu ne-ar păstra?
Versetul 12. În primul rând, apostolul spune „ridicaţi mâinile obosite şi genunchii slăbiţi“. Dacă energia spirituală stagnează, atunci trebuie să intervină încurajarea din partea altora, manifestată prin a ridica mâinile celor slabi. Cum am putea să nu aplicăm acest îndemn şi la rugăciune? Scriindu-i lui Timotei, apostolul spune: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând mâini sfinte“ (1. Timotei 2:8 ). Mâinile care atârnă şi genunchii care sunt slăbiţi ar putea semnifica mâini care se ridică rar pentru rugăciune şi genunchi care se pleacă rar pentru rugăciune. Încă din vechime, profetul spusese: „Tinerii vor fi storşi de puteri şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea“ (Isaia 40:30,31 ). Nu suntem şi noi adesea fără putere în public din cauza lipsei de rugăciune personală?
Versetul 13. În al doilea rând, practica trebuie să urmeze rugăciunii, căci îndemnul continuă: „Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre“. Într-un timp ca acesta, când mulţi sunt predispuşi să apuce pe cărări strâmbe, să veghem să trasăm cărări drepte pentru picioarele noastre, în aşa fel încât niciunul să nu se abată. Sunt mulţi care pot fi şchiopi şi şovăitori pe cale în mersul lor; ei nu sunt siguri de calea pe care o parcurg şi nu au o înţelegere clară a locului în care se află. De aceea ei pot fi foarte uşor abătuţi prin mici provocări. Cât de important este deci să nu existe nicio pricină de poticnire prin urmarea unor cărări dubioase! Este uşor ca un credincios mai în vârstă, printr-o faptă neînţeleaptă, să deschidă o uşă prin care credincioşii mai tineri pot trece şi astfel cei din urmă pot fi abătuţi de pe cale.
Versetul 14. În al treilea rând, dacă unii au o comportare care creează neînţelegeri, noi trebuie să urmărim pacea cu toţi oamenii. Creştinul trebuie să treacă prin această lume liniştit, neinterferând cu politicile ei, neexprimând în mod zgomotos opinii despre lucruri care, datorită faptului că este străin în această lume, nu ar trebui să facă obiectul preocupărilor lui. În natura umană căzută se află o dorinţă înnăscută pentru angajarea în diferite polemici. Creştinul nu doar că trebuie să se abţină de la tot ceea ce provoacă cearta, dar, mai mult, trebuie să urmărească pacea luând o atitudine care promovează această pace.
În al patrulea rând, să luăm seama să urmărim sfinţenia practică, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul. Noi Îl vedem pe Isus încununat cu glorie şi onoare, a spus apostolul; această privelişte presupune o umblare în sfinţenie. Orice lucru întinat va înceţoşa vederea spirituală. Fără sfinţenie nu-L putem vedea pe Domnul. Pacea şi sfinţenia trebuie să fie ţinute împreună, aşa cum le prezintă şi acest pasaj, altfel riscăm să urmărim pacea în detrimentul sfinţeniei sau invers.
Versetul 15. În al cincilea rând, apostolul ne îndeamnă să „veghem“ ca să nu fie vreunul care să ducă lipsă de harul lui Dumnezeu. Falimentul în ce priveşte harul lui Dumnezeu înseamnă pierderea încrederii în acest har şi a bucuriei practice cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi. Ca urmare a acestui fapt pot răsări rădăcini de amărăciune, tulburând credincioşii, şi mulţi pot fi întinaţi prin întreţinerea unor gânduri de amărăciune cu privire la alţi fraţi.
Versetele 16 şi 17. În al şaselea rând, ni se cere să veghem împotriva alianţelor nesfinte cu lumea, prefigurate prin curvie. În final, suntem atenţionaţi să nu cumva să tratăm lucrurile divine ca şi cum ar fi lucruri obişnuite (de rând). Aceasta ar fi profanare, despre care Esau este un exemplu solemn, deoarece el a tratat cu superficialitate dreptul său de întâi-născut, schimbându-l pe lucruri prezente, trecătoare - ca şi cum acest drept ar fi fost de mică valoare. Cu siguranţă că aceasta era o atenţionare solemnă pentru acei evrei - şi aşa este pentru toţi cei care fac o mărturisire de credinţă - ca nu cumva să lepede în mod uşuratic binecuvântările creştinismului. Vai, creştinătatea se îndreaptă cu paşi repezi spre o profanare ca a lui Esau şi va fi lepădată la fel ca el! Să notăm că nu pocăinţa a fost cea căutată de el cu lacrimi, ci binecuvântarea; însă era prea târziu. Tot aşa şi creştinătatea va constata că în urma păcatului apostaziei nu mai este loc de pocăinţă.
Trebuie să ne amintim că, chiar dacă nu ajungem până la apostazie, putem totuşi cădea în păcatul profanării prin faptul că tratăm privilegiile divine ca pe un lucru fără valoare. De exemplu, nu sunt unii care au lăsat deoparte Cina Domnului, pentru că, spun ei, „nu suntem mântuiţi prin ea“? Nu este acesta un exemplu de uşurătate?
Versetele 18-21. În cele din urmă, în al şaptelea rând, pentru a ne ridica sufletele deasupra încercărilor, întristărilor şi dificultăţilor lumii de acum, apostolul desfăşoară înaintea noastră binecuvântările lumii viitoare.
În timpul de acum, orice lucru care aparţine acelei lumi fericite, care este lumea viitoare, este cu totul în afara vederii şi simţurilor noastre. Astfel, când apostolul spune că suntem în prezenţa acestor realităţi măreţe, aceasta înseamnă că suntem acolo prin credinţă. În capitolul 2.5, apostolul a vorbit despre „lumea viitoare“, o expresie care se referă la moştenirea măreaţă a lui Hristos în timpul Mileniului. Aceasta cuprinde orice lucru peste care Hristos va domni ca Om, în cer sau pe pământ, pentru că va fi o sferă cerească, după cum va fi şi o sferă pământească a lumii viitoare.
Însă înainte de a prezenta aceste realităţi, apostolul ne vorbeşte (versetele 18-21), prin contrast, de lucrurile de care s-a apropiat Israel - lucruri de care creştinii nu s-au apropiat. La Sinai, Dumnezeu i-a prezentat lui Israel primul legământ şi lucrurile pe care El le-a poruncit să le împlinească, cele zece porunci (Deuteronom 4:10-13 ). Din acest motiv, prezenţa lui Dumnezeu în acea împrejurare a fost însoţită de semne ale măreţiei Sale şi de o judecată sfântă care distruge orice neascultare şi păcat. Aceste simboluri - focul, negura, întunericul şi furtuna - aduc groaza în orice inimă omenească. La Sinai, orice lucru era împotriva noastră. Mai mult, pe primul munte, orice lucru apela la vedere şi la simţuri. Noi, creştinii, nu am venit la un munte „care se poate atinge“ (versetul 18); nici la lucruri care pot fi auzite, cum ar fi „sunetul trâmbiţei“ sau „glasul cuvintelor“ (versetul 19); nu am venit nici la lucruri care pot fi văzute (versetul 21). Omul natural nu poate suporta prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi o străfulgerare a gloriei Lui, atunci când este însoţită de vreo condiţie impusă omului, are un efect copleşitor. Israel nu a putut îndura aceasta şi chiar pentru Moise priveliştea aceea a fost atât de înfricoşătoare încât a spus: „sunt îngrozit şi tremur“.
Realităţile măreţe de care noi ne-am apropiat în creştinism nu pot fi nici atinse, nici auzite şi nici văzute de omul natural; ele pot fi cunoscute doar prin credinţă. Acest fapt trebuie să fi fost un test special pentru aceşti evrei credincioşi, obişnuiţi până atunci cu un sistem religios în care orice lucru era destinat să apeleze la simţurile omului în carne. Acum ei au fost introduşi în ceva ce era complet nou şi care înlătura orice lucru care ar fi apelat la vedere. Ei au învăţat că lucrurile iudaismului erau doar umbre şi că lucrurile nevăzute ale creştinismului sunt adevărata realitate. Orice lucru destinat vederii a dispărut, iar ei, şi noi totodată, suntem aduşi într-un cerc minunat al binecuvântărilor pe care doar credinţa le poate înţelege.
Versetele 22-24. Aici se deschide înaintea ochilor noştri o privelişte minunată, în care sunt prezentate opt lucruri de care noi ne-am apropiat:
1. Muntele Sionului;
2. Cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc;
3. O ceată nenumărată de îngeri, strângerea universală;
4. Adunarea celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri;
5. Dumnezeu, Judecătorul tuturor;
6. Duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi;
7. Isus, Mijlocitorul unui nou legământ;
8. Sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Abel.
1. Muntele Sionului
Când privim prin credinţă la lumea viitoare, Duhul lui Dumnezeu ne prezintă mai întâi Muntele Sionului, Ierusalimul pământesc, reprezentând sfinţii pământeşti. În plus, Muntele Sionului ne este pus înainte ca o imagine a terenului pe care toţi sfinţii, pământeşti şi cereşti, vor fi binecuvântaţi. Doi psalmi, 78 şi 132, ne oferă lumină cu privire la semnificaţia acestui munte. În Psalmul 78 avem relatarea falimentului total al lui Israel pe terenul responsabilităţii. Orice lucru este pierdut pe terenul faptelor. Cortul este părăsit (versetul 60); chivotul a mers în captivitate (versetul 61); ţara ajunge sub judecată şi oamenii sunt mistuiţi de foc (versetele 62-64). Atunci, aşa cum spune versetul 65, s-a produs o mare schimbare, lucrată în întregime prin Iahve: „Domnul S-a trezit ca din somn“ şi a lucrat la fel „ca un viteaz“.
Până atunci, lucrările lui Dumnezeu faţă de Israel au fost pe temeiul faptelor lor, însă când Israel a ajuns la faliment complet, El a revenit la suveranitatea Sa, lucrând pentru binecuvântarea lor pe temeiul propriei Sale vrednicii. Astfel, citim: „El a ales seminţia lui Iuda, muntele Sion pe care l-a iubit“, şi din nou, El „l-a ales pe David“. Aceasta este suveranitatea îndurării divine, exercitarea alegerii suverane pentru binecuvântarea omului. Muntele este un simbol al puterii; muntele Sion simbolizează puterea exercitată în har suveran.
Psalmul 132 prezintă un adevăr măreţ în legătură cu muntele Sionului. Acest psalm celebrează ocazia când David aduce chivotul în Sion. Psalmistul spune: „Pentru că Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui; şi a zis: «Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit»“. Imediat după ce a fost dus chivotul în Sion, binecuvântarea a venit peste popor. „Voi binecuvânta din belşug hrana sa, voi sătura cu pâine pe săracii săi; şi-i voi îmbrăca pe preoţii săi cu mântuire; şi sfinţii săi vor izbucni în cântări de bucurie“. Aici avem din nou gândul alegerii suverane în privinţa Sionului, însă la acesta mai este adăugat şi subiectul despre chivot. Scaunul îndurării vorbeşte despre Hristos şi astfel înţelegem că deplina însemnătate simbolică a muntelui Sion este cu privire la puterea harului suveran al lui Dumnezeu, care este exercitat prin Hristos, pentru binecuvântarea omului. După ce s-a dovedit că omul a falimentat în orice privinţă, atunci toate binecuvântările sunt asigurate prin harul suveran al lui Dumnezeu, care curge spre noi pe baza a tot ceea ce Hristos este şi a făcut. Aşa este temelia puternică a binecuvântării în ce priveşte lumea viitoare şi la ea am venit prin credinţă.
2. Cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc
După ce am privit suveranitatea harului lui Dumnezeu, care l-a găsit pe om într-o ruină totală, acum trecem prin credinţă în scene cereşti şi ne aflăm în cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc. Această cetate este simbol al sfinţilor cereşti, dar şi al locuinţei lor în lumea viitoare. Binecuvântarea pământească a zilelor mileniale va fi administrată prin intermediul acestei cetăţi - naţiunile vor umbla în lumina ei. În contrast cu cetăţile pământeşti, ea este numită cetatea Dumnezeului celui viu. Cetăţile pământeşti sunt formate din oameni muritori şi de aceea, în acelaşi fel ca şi ei, cetăţile lor sunt supuse morţii şi ruinei. Această cetate îşi are obârşia în Dumnezeul cel viu şi de aceea este dincolo de puterea morţii şi a ruinei. Ea se înalţă deja, prin credinţă, înaintea sufletelor noastre; noi o vedem apropiindu-se. Cu ochii fireşti vedem doar nenorocirea, mizeria, violenţa şi corupţia care caracterizează cetăţile oamenilor; însă prin credinţă privim dincolo de toate acestea şi vedem acea glorioasă cetate unde păcatul nu a ajuns niciodată. Este foarte mângâietor pentru inimile noastre să ştim că, atunci când naţiunile vor umbla în lumina ei, nenorocirea va dispărea şi binecuvântarea lumii viitoare va fi deplină.
3. O ceată nenumărată de îngeri, strângerea universală
Apropiindu-ne de cer, ne aflăm în prezenţa unei cete nenumărate de îngeri. Aceasta va fi strângerea universală a acestor fiinţe spirituale. Orice categorie a acestor fiinţe va fi prezentă acolo. Această ceată nenumărată de îngeri există deja şi, prin credinţă, noi cunoaştem faptul că ea există.
Îngerii sunt protectori divini ai poporului lui Dumnezeu şi vor avea această slujbă specială şi în lumea viitoare. Psalmul 34:7 ne prezintă această slujbă a lor. Acolo citim: „Îngerul Domnului Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi-i scapă“. Istoria lui Elisei ilustrează această grijă. Când a fost înconjurat de vrăjmaşi la Dotan, slujitorul lui a fost cuprins de o mare frică, dar Elisei i-a spus: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei“. Domnul, ca răspuns la rugăciunea lui, deschide ochii acelui tânăr ca să vadă că întregul munte era plin de cai şi de care de foc, împrejurul lui Elisei (2. Împăraţi 6:17 ). Elisei se apropiase deja de ei prin credinţă; tânărul slujitor s-a apropiat de ei prin vedere. Daniel a cunoscut şi el experienţa de a fi protejat de îngeri, pentru că unul dintre ei a fost trimis să închidă gura leilor, ca aceştia să nu-l poată răni (Daniel 7 ).
Domnul Însuşi ca Om a fost slujit de îngeri, după cum este scris: „Pentru că El va porunci îngerilor Săi pentru Tine, ca să Te păzească în toate căile Tale“ (Psalmul 91:11 ). Îngerii L-au aşteptat la naştere, I-au slujit în grădina Ghetsimani, I-au păzit mormântul şi au fost martori la înălţarea Lui.
În timpul de acum, credincioşii sunt şi ei sub protecţia îngerilor, după cum este scris: „Nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor care vor moşteni mântuirea?“ (capitolul 1:14). Chiar şi în lumea viitoare ei îşi vor exercita slujba protectoare, pentru că vor sta la porţile cetăţii cereşti şi vor circula între cer şi pământ, urcând şi coborând peste Fiul Omului.
4. Adunarea celor întâi-născuţi înscrişi în ceruri
Înaintând şi mai mult prin credinţă spre profunzimile gloriei, ne apropiem de Adunarea celor întâi-născuţi care sunt înscrişi în ceruri. În acest vast sistem al gloriei cereşti, sunt unii care au un loc special şi distinct. Despre ei se spune că sunt întâi-născuţi, acest termen având sensul de superioritate. De şapte ori se foloseşte acest termen cu privire la Hristos, deoarece El trebuie să fie întotdeauna în cea mai înaltă poziţie. Aici termenul este la plural şi se referă la sfinţii care formează Adunarea. Ei au o poziţie mai înaltă în mijlocul sfinţilor cereşti, tot aşa cum Israel este numit întâiul-născut al lui Iahve, având şi el un loc superior în mijlocul naţiunilor (Exod 4:22 ). Numele acestor întâi-născuţi sunt înregistrate în cer, deoarece locuinţa lor este cerească; noi aparţinem locului în care ne sunt înscrise numele. Ca Ierusalim ceresc, Adunarea are legătură cu pământul, administrând binecuvântări; ca Adunare a întâilor-născuţi, ea adoră, acest lucru fiind în legătură cu cerul.
5. Dumnezeu, Judecătorul tuturor
Urcând şi mai sus, ajungem prin credinţă la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor“. Dumnezeu este înfăţişat, aşa cum cineva a spus „privind din înălţime să judece pe toţi cei de jos“. Aceasta, în mod sigur, nu se referă la judecata de la scaunul de domnie mare şi alb, ci la judecata prin care El va guverna pământul cu dreptate. Avraam a vorbit despre Dumnezeu ca Judecător, când a spus: „Nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ?“ (Geneza 18:25 ). Astfel, în lumea viitoare, oamenii vor spune: „Sigur, este un rod pentru cel drept; sigur, este un Dumnezeu care judecă pe pământ!“ (Psalmul 58:11 ). Se va spune de asemenea: „Ridică-Te, Judecător al pământului! Răsplăteşte celor mândri!“ (Psalmul 94:2 ). Sub guvernarea oamenilor, prea adesea se eludează dreptatea; însă sub domnia lui Dumnezeu, Judecătorul tuturor, judecata va fi cu totul dreaptă, pentru că „îi va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire pentru cei blânzi ai pământului“ (Isaia 11:3-5 ).
6. Duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi
Lumea viitoare nu ar fi completă fără sfinţii Vechiului Testament. Această lume va fi compusă din sfinţi pământeşti, care îşi vor avea centrul în muntele Sionului, şi din sfinţi cereşti, în mijlocul cărora Adunarea va avea o poziţie superioară; între sfinţii cereşti vor fi şi sfinţii din toate veacurile de dinainte de cruce. Ei sunt prezentaţi sub denumirea de: „duhurile celor drepţi făcuţi perfecţi“. Acest lucru înseamnă că ei au trecut prin moarte şi vor fi primit trupuri de glorie; înainte de acest moment, ei au fost „dezbrăcaţi“ (2. Corinteni 5 ).
7. Isus, Mijlocitorul Noului Legământ
Prin credinţă ne-am apropiat de Isus, Cel prin care sunt asigurate toate binecuvântările lumii viitoare, fie ele pământeşti sau cereşti. Ce-ar fi lumea viitoare fără Isus? El este centrul acelei scene măreţe de binecuvântări, Persoana care va satisface şi va umple inima oricărui credincios şi Cel care-Şi va administra Împărăţia spre gloria lui Dumnezeu.
8. Sângele stropirii
Ultimul punct ne prezintă sângele stropirii care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Acest sânge este temelia dreaptă şi veşnică a tuturor binecuvântărilor lumii viitoare. Sângele lui Abel a curs pe pământ şi a strigat către Dumnezeu, cerând răzbunare faţă de acela care l-a vărsat. Sângele lui Hristos a fost stropit pe scaunul îndurării sub privirile lui Dumnezeu şi, în loc să strige după răzbunare, strigă după iertarea acelora care l-au vărsat. Suliţa care a străpuns coasta Domnului a făcut să curgă din ea sângele care ne mântuieşte. Toţi cei care cred în faptul că Dumnezeu a primit acest sânge vor beneficia de binecuvântarea pe care el o asigură şi vor avea o parte în lumea viitoare.
În acest fel este deschisă înaintea sufletelor noastre o panoramă minunată a plinătăţii timpurilor, atunci când sfaturile lui Dumnezeu pentru gloria lui Hristos şi pentru binecuvântarea tuturor sfinţilor vor fi împlinite. Şi, prin credinţă, ni se permite să ne apropiem de sfinţii pământeşti, sfinţii cereşti, sfinţii Vechiului Testament, de marea oştire de fiinţe angelice, de Dumnezeul suprem, de Isus Mijlocitorul oricărei binecuvântări şi de sângele Lui preţios, care este temelie a toate.
Versetele 25-29. După ce a desfăşurat înaintea noastră glorioasa perspectivă de care cel credincios deja s-a apropiat prin credinţă, apostolul exprimă o atenţionare solemnă cu privire la pericolul de a respinge pe Cel care vorbeşte din cer. Dacă nu a existat scăpare pentru cei care au fost neascultători faţă de glasul lui Dumnezeu atunci când El a vorbit de pe pământ, cerând dreptatea de la om, cu atât mai puţin vor scăpa de judecată cei care refuză să-L asculte acum, când El vorbeşte din cer, în har, oferind binecuvântare pentru om. Aşa cum a spus Samuel Rutherford: „Răzbunarea Evangheliei este mai grea decât răzbunarea legii“.
Mai mult, suntem atenţionaţi cu privire la ceea ce implică această judecată viitoare. Sfinţenia judecăţii lui Dumnezeu a fost prezentată simbolic, clătinând pământul la muntele Sinai. Judecata viitoare nu va clătina doar pământul, ci şi cerul. Ni se spune foarte clar că această clătinare semnifică înlăturarea celor clătinate. Orice lucru care nu este un rezultat al harului suveran al lui Dumnezeu va fi înlăturat prin judecată. Vechea creaţie care a fost întinată prin păcat va fi înlăturată pentru totdeauna, lăsând loc doar noii creaţii a lui Dumnezeu, care va fi rezultat al harului Său. Împărăţia pe care creştinii o vor primi este întemeiată în dreptate, prin har, şi din acest motiv nu poate fi clătinată. De aceea să slujim lui Dumnezeu cu respect şi teamă evlavioasă, nu ca Esau, tratând lucrurile divine ca pe ceva obişnuit, ci înţelegând sfinţenia lucrurilor lui Dumnezeu şi umblând în evlavie adevărată. Să nu uităm că, deşi Îl cunoaştem pe Dumnezeu în har, totuşi „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“. El va arde orice lucru care nu este din El Însuşi, fie că este vorba de firea păcătoasă a celor ai Săi, ori de creaţia întinată prin păcat.
sursa: https://comori.org/