Epistola a doua către Corinteni. Capitolul 7 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Consecinţele legitime ale promisiunilor lui Dumnezeu; sfinţenia în umblare şi curăţia în gândire

Apostolul nu se limitează însă numai la aspectul despărţirii de lume pentru a fi în poziţia de fii şi fiice, ci el prezintă şi consecinţele legitime ale acestor promisiuni. Fiind fii şi fiice ai Domnului, Dumnezeului celui Atotputernic, se cuvine să fim caracterizaţi de sfinţenie. Nu numai că trebuie să ne separăm de lume, ci, fiind în relaţie cu Dumnezeu, trebuie să ne curăţim de orice întinare a cărnii şi a duhului, să avem o sfinţenie în umblarea noastră exterioară şi, ceea ce este şi mai important în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, să avem gânduri curate. Pentru că, chiar dacă oamenii nu văd aceste gânduri, lucrarea Duhului Sfânt în inimă este împiedicată şi nu se produce lărgirea inimii în comuniunea cu Dumnezeu. Într-un astfel de caz, cel mult simţim prezenţa lui Dumnezeu şi realizăm relaţia noastră cu El; cunoaştem harul, dar nu creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, în acea cunoaştere pe care o dobândim treptat doar în comuniune.

Descoperirea inimii apostolului

Apostolul revine acum la relaţiile lui cu corintenii, relaţii constituite prin cuvântul slujirii lui. După ce a prezentat pe larg ce este slujba lui, el caută să împiedice ruperea legăturilor formate între el şi corinteni prin această slujire în puterea Duhului Sfânt.

„Primiţi-ne: n-am nedreptăţit pe nimeni“ (versetul 2), spune el. El nu doreşte să rănească sentimentele celor care tocmai fuseseră restabiliţi şi care reveniseră la vechile lor afecţiuni faţă de el şi, astfel, la adevărata lor relaţie cu Dumnezeu. „Nu vorbesc spre condamnare, pentru că am spus deja că sunteţi în inimile noastre spre a muri şi a trăi împreună. Mare este îndrăzneala mea faţă de voi, mare lauda mea cu voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru“ (versetele 3,4). Apostolul nu prezintă acum principiile slujirii, ci descoperă inima slujitorului, tot ce simţise el cu privire la starea corintenilor. Ne amintim că, după ce a plecat din Troa, pentru că nu îl întâlnise pe Tit, care ar fi trebuit să-i aducă răspunsul la prima lui epistolă adresată corintenilor, el a mers în Macedonia, fără a trece pe la Corint. Dar nici acolo n-a avut odihnă în trupul lui, ci a fost tulburat în toate felurile: în afară lupte, înăuntru temeri. Atunci Dumnezeu, Cel care îi mângâie pe cei care sunt în necaz, l-a mângâiat prin venirea lui Tit, pe care îl aşteptase cu atâta nelinişte, şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin veştile bune pe care el le-a adus de la Corint. Bucuria aceasta a risipit atunci tot necazul apostolului, pentru că îi avea pe corinteni în inima lui, fie pentru a muri, fie pentru a trăi împreună cu ei. El a văzut roadele morale ale lucrării Duhului în credincioşii de la Corint: dorinţa lor, lacrimile lor, afecţiunea lor pentru el, şi inima sa a revenit la ei cu dragoste pentru a le vindeca rănile pe care le produsese în inimile lor epistola precedentă, chiar dacă acele răni fuseseră necesare.

Nu este nimic mai mişcător decât conflictul din inima lui Pavel între nevoia pe care o simţise de a le scrie corintenilor cu severitate şi cu un fel de autoritate rece – aceasta din cauza stării lor de mai înainte – şi afecţiunea lui pentru ei, care, odată ce s-a produs efectul scrierii anterioare, aproape că îi dicta să-şi ceară scuze pentru durerea pe care le-o cauzase. „Şi dacă v-am întristat prin epistolă, nu-mi pare rău, chiar dacă mi-a părut rău“ (versetul 8), pentru că el a văzut că scrisoarea îi întristase, deşi numai pentru un timp. Dar acum se bucura nu pentru că ei fuseseră întristaţi, ci pentru că acea întristare îi condusese la pocăinţă. Câtă purtare de grijă! Şi ce inimă care căuta binele sfinţilor! Dacă corintenii erau plini de zel pentru el, apostolul le dăduse în mod sigur motivul să fie aşa. Pavel nu a avut odihnă până nu a primit veşti despre ei; nici uşa deschisă pentru evanghelie, nici necazul nu i-au putut risipi neliniştea. Poate că regretase că le-a scris corintenilor, de teama ca nu cumva ei să se fi îndepărtat de inima lui; şi chiar acum, când scria a doua epistolă, suferea la gândul că îi întristase, dar se bucura nu pentru că îi întristase, ci pentru că întristarea lor după voia lui Dumnezeu lucrase în ei pocăinţă.

Cele două epistole ale lui Pavel; diferenţa dintre Pavel ca persoană şi Pavel ca scriitor inspirat

El le-a scris o epistolă cu energia Duhului Sfânt. Lăsat la latitudinea afecţiunilor inimii sale, îl vedem pe apostol, în această privinţă, situându-se sub nivelul energiei de inspiraţie divină, care îi dictase cea dintâi epistolă, epistolă pe care cei spirituali trebuia să o recunoască drept poruncă a Domnului. Inima lui tremura la gândul consecinţelor epistolei, atunci când nu primise nicio veste de la ei.

Este extrem de interesant să observăm diferenţa dintre individualitatea apostolului şi inspiraţia divină. În prima epistolă adresată corintenilor am remarcat diferenţa dintre ceea ce spune Pavel ca rezultat al experienţei lui şi poruncile pe care Domnul le transmitea prin el. Aici însă vedem deosebiri chiar la nivelul experienţei. Pavel a uitat pentru un moment caracterul epistolei lui şi, plin de afecţiune, arată teama de a nu-i fi pierdut pe corinteni tocmai prin efortul pe care îl făcuse pentru a-i recâştiga. Chiar forma expresiei folosite de apostol arată că a avut acest sentiment numai pentru un moment, dar însuşi faptul că a avut un asemenea sentiment arată clar că există o deosebire între Pavel ca persoană şi Pavel ca scriitor inspirat.

Nobleţea de inimă a lui Pavel atunci când vorbeşte despre afecţiunile sale puternice

Acum apostolul este satisfăcut. Expresia interesului său profund pentru corinteni face parte din slujba lui, fiind o îndrumare importantă pentru noi, care ne arată cum trebuie să se angajeze inima în exercitarea slujbei. Vedem ce flexibilitate are această mare energie a dragostei pentru a câştiga şi a face să se plece inimile celorlalţi, prin expresia potrivită a ceea ce se petrece în inima noastră. Dacă inima este plină de afecţiune, această exprimare nu poate lipsi atunci când există condiţiile ca ea să fie justă şi normală, pentru că o afecţiune profundă are plăcere să se facă cunoscută obiectului ei, pe cât posibil potrivit cu realitatea afecţiunii respective. Există o întristare care nu face altceva decât să macine inima, dar întristarea după voia lui Dumnezeu aşază inima pe calea pocăinţei*.

* O inimă nobilă nu este prea dornică să vorbească despre sentimente, pentru că ea se gândeşte la alţii şi nu la ea însăşi, dar nu se teme să vorbească despre ele atunci când are ocazia, tocmai pentru că se gândeşte la alţii şi pentru că ea are un scop profund al afecţiunilor ei, scop ce se află în spatele exprimării tuturor acestor afecţiuni. Creştinismul este acela care face inima să fie nobilă. Inima este altfel plină de încredere şi încrederea este cea care învinge şi care face ca inima să aibă o influenţă pe care ea nu o caută, pentru că nu este egoistă. Apostolul menţine, spre binele corintenilor, adevărata lui relaţie cu ei.

Roadele întristării după voia lui Dumnezeu

Pavel prezintă deci roadele acestei întristări după voia lui Dumnezeu, arătând ce zel produce ea împotriva păcatului şi cum face ca inima, din dorinţa de sfinţenie, să respingă orice asociere cu păcatul. Odată ce ei erau separaţi de păcat sub aspect moral, apostolul îi separă de asemenea pe cei care nu erau vinovaţi de cei care erau vinovaţi, nedorind ca unii să fie confundaţi cu ceilalţi. Din punct de vedere moral, ei au fost confundaţi atunci când umblau cu toată libertatea împreună cu cei care trăiau în păcat, dar, înlăturând păcatul, ei nu mai erau asociaţi cu răul, iar apostolul arată că tocmai pentru binele lor şi pentru că se ocupa de ei cu tot devotamentul le scrisese prima epistolă, pentru a le dovedi modul în care, plin de dragoste, era preocupat de ei şi pentru a pune la încercare dragostea lor pentru el înaintea lui Dumnezeu. Oricât de triste ar fi fost aspectele din umblarea corintenilor, Pavel îl asigurase pe Tit, pe care l-a încurajat să meargă la Corint, că acolo avea să găsească inimi care să răspundă acestei chemări a afecţiunii apostolice. El nu a fost dezamăgit în încrederea lui şi, la fel cum vestise adevărul în mijlocul lor, ceea ce îi spusese lui Tit despre ei se dovedise adevărat, chiar afecţiunea lui Tit fiind trezită la vederea acelor roade ale harului în corinteni.

sursa: https://comori.org/