Epistola a doua către Corinteni. Capitolul 6 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Pavel confirmat ca martor al lui Dumnezeu; puterea lui Dumnezeu într-un vas al slăbiciunii

Pavel spusese că Dumnezeu îndemna prin el, iar în acest capitol vedem afecţiunea apostolului, care, prin Duhul, urmărea această lucrare divină, rugându-i pe corinteni ca să nu facă zadarnic acest har care le fusese adus, pentru că „acum este timpul potrivit, … acum este ziua mântuirii“*. După ce le-a vorbit de marile principii şi de originea slujbei sale, apostolul le aminteşte corintenilor de modul în care şi-a împlinit această slujbă în împrejurările deosebite prin care trecuse. Aspectul cel mai important al slujbei lui este acela că el era slujitorul lui Dumnezeu, reprezentându-L pe Dumnezeu prin acea slujbă. Pentru aceasta erau necesare două lucruri: în primul rând ca Pavel să fie fără vină în toate lucrurile, apoi ca el să susţină acest caracter al slujbei pentru Dumnezeu şi ca să-şi exercite slujba în condiţiile în care era întâmpinat cu împotrivire, în toate împrejurările prin care trebuia să treacă din cauza vrăjmăşiei omului şi a vicleniilor lui Satan. Peste tot şi în toate privinţele, prin purtarea lui, apostolul îndepărta orice ocazie reală ca să fie învinuit de ceva, pentru ca nimeni să nu poată acuza în vreun fel slujba lui. El se dovedea în toate ca fiind un slujitor al lui Dumnezeu, reprezentându-L cu demnitate pe Acela în Numele Căruia le vorbea oamenilor; şi făcea aceasta fiind persecutat de păcătoşi, având o răbdare care arăta o puternică energie interioară şi un sentiment adânc de obligaţie faţă de Dumnezeu şi de dependenţă de El, lucruri pe care numai realizarea prezenţei lui Dumnezeu şi a datoriei faţă de El le poate susţine. Conştienţa poziţiei lui se păstra la apostol în toate împrejurările prin care trecea, făcându-l chiar să le domine. El se arăta slujitor al lui Dumnezeu în toate lucrurile care îl puneau la încercare în această privinţă: în curăţie, în bunătate şi în dragoste; ca vas al puterii; hulit sau aprobat de oameni; necunoscut de lume sau cunoscut şi ocupând o poziţie importantă; în exterior călcat în picioare de oameni şi pedepsit, dar având bucurie şi biruinţă lăuntrică; fiind sărac, dar îmbogăţindu-i pe alţii; neavând nimic şi stăpânind toate. Aici se încheie descrierea pe care ne-o face apostolul cu privire la sursele şi la caracterul slujbei care triumfa asupra împrejurărilor şi în care se desfăşura puterea lui Dumnezeu într-un vas al slăbiciunii, a cărui parte, în cel mai fericit caz, era moartea.

* Acest pasaj este un citat din Isaia 49:8 , care vorbeşte despre binecuvântarea dată naţiunilor atunci când Hristos este respins de iudei, aceasta fiind prin lucrarea Lui şi prin înviere.

Corintenii sunt îndemnaţi să-şi menţină locul dat de Dumnezeu în noua creaţie

Restabilirea corintenilor într-o stare morală potrivită cu evanghelia, asociată cu împrejurările prin care trecea apostolul, i-a permis acestuia să-şi deschidă inima înaintea lor. Preocupat până aici de Hristos cel glorificat, care, după ce a făcut răscumpărarea, l-a trimis ca mesager al unui har căruia răscumpărarea i-a dat curs liber, după ce a vorbit cu inima deschisă despre toate cele cu privire la slujba lui, Pavel revine cu afecţiune la preaiubiţii lui corinteni pentru a le arăta că faţă de ei îşi deschidea el astfel inima: „Gura noastră este deschisă către voi, corintenilor, inima noastră este largă. Voi nu sunteţi strâmtoraţi în noi, ci sunteţi strâmtoraţi înăuntrul vostru“ (versetele 11,12). În schimbul afecţiunii care se revărsa din inima lui Pavel către ei, el nu cerea nimic altceva decât lărgirea inimilor lor.

El le vorbea ca propriilor lui copii, folosindu-se însă de această relaţie tandră de părinte pentru a-i îndemna pe corinteni să rămână în acea poziţie în care i-a aşezat Dumnezeu. „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi“ (versetul 14). După ce le-a captat afecţiunea, bucurându-se profund înaintea lui Dumnezeu de harul care-i făcuse să aibă sentimente potrivite, inima apostolului este liberă să se lase purtată, ca şi cum el şi-ar fi ieşit din minţi, de bucuria dată de Hristos cel glorificat; dar, cu o minte sobră atunci când era vorba de scumpii lui copii ai credinţei*, el caută să-i desprindă de tot ceea ce ţinea de carne sau care implica o relaţie prin care să fie recunoscută carnea ca având autoritate în viaţa creştinului. El caută să-i despartă de tot ceea ce neagă poziţia omului care îşi are viaţa şi interesele în creaţia cea nouă, în care Hristos cel glorificat este Capul. Un înger Îi poate sluji lui Dumnezeu în această lume chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri, numai ca acea slujire să fie după voia lui Dumnezeu. Dar dacă, prin asocierea cu interesele lumii, ca făcând parte din ea, prin alianţa cu cei care sunt conduşi de motivele care îi influenţează pe oamenii acestei lumi, el ar ajunge să aibă aceeaşi purtare ca lumea, să lucreze împreună cu ea, conform principiilor caracteristice ei, ar însemna ca îngerul, făptură cerească, să-şi piardă poziţia şi caracterul ceresc. Creştinul care este părtaş gloriei lui Hristos, care are altă lume, altă viaţă şi alte asocieri, acelea în care Hristos a intrat, nu trebuie şi nici nu poate, în calitate de creştin, să se înjuge împreună cu cei care sunt animaţi numai de motivele lumii acesteia pentru a trage la carul vieţii pe un drum comun cu ei.

* Ce poziţie binecuvântată are omul care, scos din sine însuşi şi dintr-o stare de meditaţie calmă, este absorbit în Dumnezeu sau întors spre Dumnezeu şi care, atunci când gândeşte sobru şi calculat, se preocupă, plin de dragoste, cu fraţii săi, cu mădularele lui Hristos, căutând binele lor! Iată un om care fie este răpit în contemplare faţă de Dumnezeu şi în comuniune cu El, fie este umplut cu Dumnezeu în aşa fel încât să nu poată face altceva decât să se gândească la alţii cu iubire!

Separarea de cei lumeşti pentru a intra într-o relaţie de fii şi fiice cu Dumnezeu

Ce comuniune poate să existe între Hristos şi Belial, între lumină şi întuneric, între credinţă şi necredinţă? Şi ce înţelegere poate fi între templul lui Dumnezeu şi idoli? Creştinii sunt templul Dumnezeului cel viu, care locuieşte şi umblă în mijlocul lor. El este Dumnezeu pentru ei, iar ei sunt poporul Lui. În consecinţă, ei trebuie să rupă orice asociere cu cei lumeşti şi să se despartă de ei. În calitate de creştini, ei trebuie să fie separaţi, pentru că ei sunt templul lui Dumnezeu şi Dumnezeu locuieşte în mijlocul lor, umblă prin mijlocul lor şi este Dumnezeul lor. Ei trebuie deci să iasă din mijlocul lumii şi să rămână separaţi de lume, iar Dumnezeu îi va recunoaşte şi va fi cu ei în relaţia de Tată cu fiii Lui iubiţi.

Iată deci relaţia deosebită în care suntem cu Dumnezeu! Celelalte relaţii, în care mai înainte Dumnezeu S-a descoperit omului, sunt numite aici: lui Avraam, Dumnezeu i S-a descoperit ca fiind Cel Atotputernic; lui Israel, ca Yahve sau Domnul; iar aici, Domnul cel Atotputernic declară că va fi „Tată“ pentru ai Săi, pentru fiii şi fiicele Lui. Noi ieşim din mijlocul celor lumeşti, pentru că exact despre aceasta este vorba (nu că am ieşi din lume în sens fizic, ci ieşim din mijlocul celor lumeşti în timp ce suntem în lume), pentru a fi cu Dumnezeul Atotputernic în relaţia de fii şi fiice. Această relaţie nu poate fi trăită practic fără a ieşi din mijlocul lumii. Dumnezeu nu doreşte ca oameni lumeşti să fie în relaţie cu El ca fii şi fiice; aceia nu au intrat în această poziţie faţă de El şi Dumnezeu nu doreşte să-i recunoască în poziţia de fii şi fiice pe aceia care continuă să se identifice cu lumea, pentru că lumea L-a respins pe Fiul Său, iar prietenia cu lumea este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, ceea ce face ca acela care este prieten cu lumea să fie vrăjmaş al lui Dumnezeu. A fi lumesc înseamnă să tăgăduieşti starea de copil al lui Dumnezeu în sens practic. În consecinţă, Dumnezeu le spune: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi … şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice“ (versetul 17). Trebuie să remarcaţi că nu este vorba de a ieşi din lume, ci, aflându-ne în lume, trebuie să ieşim din mijlocul celor lumeşti, pentru a intra în relaţia de fii şi fiice, pentru ca Dumnezeu să ne recunoască în această relaţie*.

* Trebuie să remarcăm că pasajul ne prezintă două lucruri: 1. Dumnezeu este prezent în adunarea celor care sunt despărţiţi de lume şi umblă prin mijlocul lor aşa cum făcea cu Israel în pustiu, după ce îi scosese din Egipt; 2. persoanele care compun adunarea sunt în relaţia de fii şi fiice.

sursa: https://comori.org/