Categorie: Cartile Bibliei
Trupul creştinului; siguranţa unei case veşnice a lui Dumnezeu în ceruri, ca o nădejde reală şi practică în timp ce suspinăm în acest cort
Nu numai că există lucruri invizibile, care sunt glorioase, ci creştinul chiar are parte de aceste lucruri. „Noi ştim“, spune apostolul în numele tuturor creştinilor, că, dacă această casă pământească – trecătoare, cum este ea – este distrusă (şi nu lipsea mult ca aceea a lui Pavel însuşi să fie distrusă), avem o clădire de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă, în ceruri. Ce siguranţă minunată! El ştia aceasta. Creştinii de asemenea cunosc aceasta, ca parte a credinţei lor. Noi ştim* – iată o certitudine că această glorie îi aparţinea! El ştia aceasta prin puterea Duhului Sfânt care îi aducea în inimă o speranţă practică şi reală, ca realitate a credinţei. El privea această glorie ca pe ceva care îi aparţinea şi cu care trebuia să fie îmbrăcat şi de aceea gemea în cortul lui, nu ca majoritatea oamenilor care gem pentru că nu-şi pot împlini dorinţele cărnii, căci inima nu este satisfăcută nici chiar dacă dorinţele cărnii sunt împlinite; nici nu gemea pentru că nu era sigur dacă era acceptat sau pentru că nu ştia dacă avea să aibă parte de glorie, ci gemea pentru că trupul îl stânjenea, împiedicând viaţa divină şi nepermiţându-i să se bucure deplin de această glorie pe care viaţa cea nouă o vedea şi o dorea, glorie pe care Pavel o privea şi o admira ca fiind a lui. Firea omenească, pământească, era o povară pentru Pavel. El nu suferea pentru că nu îşi putea împlini dorinţele firii, ci suferea pentru că era în continuare legat de această fire muritoare şi pentru că vedea deja că există ceva mai bun.
* Acest „noi ştim“ este o expresie tehnică prin care sunt descrise lucrurile de care au parte creştinii. „Noi ştim că legea este spirituală“; „noi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit“ etc.
Dorinţa apostolului de a fi „îmbrăcat peste“, ceea ce este muritor dispărând dinaintea puterii de viaţă în Isus
Totuşi el nu dorea să fie dezbrăcat, pentru că vedea în Hristosul glorificat o putere de viaţă care este capabilă să absoarbă şi să anuleze orice urmă a firii muritoare; iar faptul că Hristos era acolo sus, în glorie, era rezultatul acestei puteri şi, în acelaşi timp, manifestarea lucrurilor cereşti care aparţin alor Săi. Astfel, apostolul nu dorea să fie dezbrăcat, ci să fie îmbrăcat, iar ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă, pentru ca acel caracter muritor al firii omeneşti să dispară în faţa puterii de viaţă pe care el o vedea în Isus şi care era viaţa lui. Această putere este de aşa natură, încât nu este necesar ca omul să moară. Aceasta nu era o nădejde care să aibă ca temelie doar simpla dorinţă trezită la vederea gloriei, ci el ne spune că Dumnezeu chiar pentru acest lucru îi crease pe creştini. Dumnezeu Însuşi i-a format pentru această glorie în care Hristos, ultimul Adam, este la dreapta lui Dumnezeu. Ce siguranţă minunată! Ce bucurie este această încredere în harul şi în puterea lui Dumnezeu! Ce bucurie de nedescris să poţi să-I atribui totul lui Dumnezeu Însuşi şi să fii astfel asigurat de iubirea Lui, să-L poţi slăvi ca pe Dumnezeul dragostei, Binefăcătorul nostru, odihnindu-ne pe lucrarea Lui desăvârşită. Nu este vorba doar de a ne odihni pe o lucrare făcută pentru noi, ci, mai mult, este vorba de conştienţa că Dumnezeu ne-a făcut tocmai pentru aceasta: „Noi suntem lucrarea Lui“.
Gloria care ne stă înainte; arvuna Duhului; puterea lui Hristos de a transforma trupurile noastre la venirea Sa
Mai este necesar un lucru pentru a ne bucura de această speranţă, de vreme ce nu suntem încă în glorie. Dumnezeu ne-a dat acest lucru: arvuna Duhului. Astfel ne este pusă înainte gloria, iar noi suntem formaţi pentru glorie chiar de Dumnezeu Însuşi şi avem arvuna Duhului până când vom fi în glorie şi ştim că Hristos a învins atât de complet moartea, încât, dacă vine timpul, noi vom fi transformaţi pentru glorie fără a mai trece prin moarte, iar ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Aceasta este ceea ce avem, prin har, în ultimul Adam, prin puterea de viaţă în care a înviat Hristos.
Efectul prezent al deţinerii vieţii în Hristos în ce priveşte moartea şi judecata
Apoi, apostolul vorbeşte despre efectul vieţii în ceea ce priveşte omul dintâi – cel firesc şi căzut – şi în ceea ce priveşte moartea şi judecata; căci aici mărturia este completă.
Care este deci efectul vieţii lui Hristos aplicate la moarte şi la judecată, roadele păcatului, cele două lucruri de care se teme omul firesc? Dacă trupurile noastre nu sunt încă transformate şi dacă ceea ce este muritor încă nu a fost înghiţit de viaţă, suntem totuşi plini de încredere, pentru că, fiind făcuţi pentru glorie şi pentru că Hristos (care a arătat puterea victorioasă ce I-a deschis calea către cer) este viaţa noastră, dacă părăsim acest cort şi nu mai suntem în trup înainte de a fi îmbrăcaţi în glorie, această viaţă pe care o avem în Hristos rămâne intactă, pentru că, în Isus, ea a triumfat deja asupra puterii morţii. Astfel, dacă murim, noi vom fi cu Domnul, pentru că umblăm prin credinţă şi nu prin vederea lucrurilor minunate care sunt speranţa noastră. Prin urmare, preferăm să nu mai fim în trup, ci să fim cu Domnul şi de aceea căutăm să Îi fim plăcuţi, fie că vom fi găsiţi afară din trup, fie prezenţi în trup, în momentul când Isus va veni pentru a ne lua la El ca să fim părtaşi la gloria Lui.
Şi aceasta ne conduce la cel de-al doilea aspect – judecata; pentru că toţi trebuie să fim manifestaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească potrivit cu ceea ce a făcut în trup, fie bine, fie rău (vezi versetele 9,10). Acesta este un gând scump, care ne aduce bucurie, chiar dacă este ceva solemn, pentru că, dacă am înţeles într-adevăr harul, dacă poziţia noastră este în har, dacă ştim ce este Dumnezeu, că este numai iubire şi lumină pentru noi, atunci dorim să fim cu totul în lumină. Este o eliberare minunată să fim în lumină. Este o povară, o adevărată piedică să ai vreun lucru ascuns; şi, deşi noi am avut mult păcat în noi, pe care nimeni nu-l cunoaşte (poate chiar am comis păcate, care n-ar folosi nimănui să le ştie), este o adevărată mângâiere – dacă cunoaştem dragostea perfectă a lui Dumnezeu – că totul trebuie să fie descoperit într-o lumină perfectă, de vreme ce Dumnezeu Însuşi Se află acolo în acea lumină. Aşa stau lucrurile prin credinţă şi pentru credinţă, oriunde există o pace solidă: suntem înaintea lui Dumnezeu aşa cum este El şi aşa cum suntem noi; în noi nu este decât păcat, cu excepţia a ceea ce a lucrat El, atunci când ne-a adus la viaţă; şi Dumnezeu este numai iubire în această lumină în care suntem aşezaţi, pentru că El este lumină şi Se descoperă pe Sine Însuşi. Dacă nu cunoaştem harul, ne temem de lumină şi nici nu poate fi altfel, dar, atunci când cunoaştem harul, când ştim că păcatul a fost desfiinţat în ceea ce priveşte gloria lui Dumnezeu şi că ceea ce L-a dezonorat nu mai este înaintea ochilor Lui, atunci ne place să fim în lumină. Aceasta este o bucurie pentru noi, ceva de care inima are nevoie, fără de care nu poate fi satisfăcută, acolo unde există o viaţă nouă. Natura omului nou iubeşte lumina şi curăţia în toată perfecţiunea ei, lumină care nu admite întunericul şi care îndepărtează tot ceea ce nu este din ea. A fi în lumină şi a fi astfel manifestat este unul şi acelaşi lucru, pentru că lumina este cea care descoperă totul.
Prin credinţă, noi suntem în lumină atunci când conştiinţa noastră este în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi potrivit cu perfecţiunea acestei lumini atunci când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Aşa cum am spus, acesta este un eveniment solemn, pentru că totul va fi judecat potrivit luminii, dar inima doreşte aceasta, pentru că – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – noi suntem lumină în Domnul.
La scaunul de judecată al lui Hristos ne vom privi retrospectiv întreaga viaţă
Şi nu numai atât, ci, atunci când creştinul este astfel manifestat, el este deja glorificat şi în totul asemănător cu Hristos, nemaiavând nicio rămăşiţă din vechea fire în care a păcătuit. El poate privi în urmă tot parcursul drumului pe care Dumnezeu l-a condus în har, l-a ajutat, l-a susţinut şi l-a păzit de cădere, El, Cel care nu-Şi depărtează privirile de la cel drept. Atunci el va cunoaşte aşa cum a fost cunoscut. Ce istorie a harului şi îndurării! Acum, dacă privesc în urmă, păcatele mele nu mai apasă asupra conştiinţei; chiar dacă am oroare de ele, ştiu că Dumnezeu le-a aruncat înapoia Lui. Eu sunt dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, dar ce dragoste, ce răbdare, ce bunătate şi ce har sunt incluse aici! Şi cu cât mai mult va fi totul perfect atunci când vom fi acolo! Atunci când vom da socoteală pentru noi înşine înaintea lui Dumnezeu, acest lucru nu va fi decât spre bucuria noastră, în armonie cu lumina şi cu iubirea, fără ca în noi să mai fie vreo urmă de rău. Noi vom fi ca Hristos. Dacă cineva se teme să vadă toate lucrurile puse înaintea lui Dumnezeu, atunci cred că nu a fost eliberat în ceea ce priveşte dreptatea şi nu a ajuns să înţeleagă că el este dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, deci un astfel de suflet nu este deplin în lumină din punct de vedere al conştiinţei. Nu va trebui ca noi să fim judecaţi pentru vreun lucru, de vreme ce Hristos a înlăturat toate păcatele noastre.
Răsplata: pierdere sau câştig
În pasajul pe care îl studiem mai este însă o idee, anume cea a răsplătirii. Apostolul nu vorbeşte despre o judecată a persoanelor, pentru că este vorba despre sfinţi, iar Hristos a fost Înlocuitorul lor şi a fost judecat în locul lor. „Nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus“ şi ei nu sunt judecaţi, ci fiecare se înfăţişează înaintea scaunului de judecată al lui Hristos ca să primească răsplata pentru ceea ce a făcut în trup. În realitate, noi nu merităm nicio răsplată pentru binele pe care l-am făcut: harul a produs faptele noastre bune. Totuşi vom primi o răsplată prin har, adică prin acel lucru care a produs în noi binele; ceea ce harul a lucrat prin noi ne va fi socotit ca fiind al nostru. Dacă creştinul a neglijat harul şi mărturia lăuntrică pe care o dă Duhul, atunci el nu a produs roadele care se cuveneau şi va suferi consecinţele. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-ar fi abandonat în starea respectivă şi nici că Duhul Sfânt nu ar fi lucrat în el cu privire la starea în care se găsea, acţionând în conştiinţa lui şi judecând carnea ce îl împiedica să aducă roadele normale ale prezenţei Duhului Sfânt în omul cel nou. Duhul Sfânt face tot ceea ce este necesar pentru starea inimii omului în care locuieşte şi planul perfect al lui Dumnezeu cu privire la acea persoană se împlineşte. Răbdarea, înţelepciunea şi căile în guvernare ale lui Dumnezeu, ca şi purtarea Lui de grijă pentru fiecare credincios în mod individual, se manifestă în iubire şi în condescendenţă. Fiecare îşi va avea locul pe care i l-a pregătit Tatăl. Dar, dacă rodul normal al prezenţei şi al lucrării Duhului Sfânt nu va fi produs într-un suflet care are (sau ar trebui să aibă, potrivit cu avantajele de care s-a bucurat) o anumită măsură de lumină, atunci va fi arătat ceea ce a împiedicat acel rod. Atunci vom judeca potrivit judecăţii lui Dumnezeu tot ce a fost bun sau rău, cu un sentiment solemn pentru ceea ce este Dumnezeu şi cu adorare pentru ceea ce a fost El pentru noi. Lumina perfectă va fi atunci apreciată, iar căile lui Dumnezeu vor fi cunoscute şi înţelese în toată perfecţiunea lor prin punerea în lumina lui Dumnezeu a întregului curs al vieţii noastre şi a lucrărilor lui Dumnezeu faţă de noi. Atunci vom înţelege că iubirea desăvârşită şi suverană a lui Dumnezeu, care depăşeşte orice am putea gândi, a dominat viaţa noastră cu un har negrăit.
Măreţia lui Dumnezeu pusă în evidenţă de scaunul de judecată al lui Hristos; perfecţiunea şi delicateţea lucrărilor Sale vor fi cunoscute şi înţelese
Astfel, prin această judecată, va fi susţinută măreţia lui Dumnezeu, ca şi perfecţiunea şi tandreţea căilor Sale, acestea urmând să rămână înscrise pentru eternitate în sufletele noastre. Atunci vom putea înţelege în toată perfecţiunea ei lumina fără nori şi fără întuneric. A înţelege aceasta înseamnă a fi în lumină şi a te bucura de ea. Şi lumina este Dumnezeu Însuşi. Ce lucru minunat să fim manifestaţi astfel! Ce iubire este aceea care, în înţelepciunea ei desăvârşită şi pe căi minunate, domină tot răul şi poate aduce fiinţe ca noi să se bucure de această lumină fără nor! Ce iubire arată Acela care a putut să facă să ne bucurăm de această lumină, pe noi, fiinţe care am cunoscut binele şi răul, acest prerogativ care aparţine doar acelora despre care Dumnezeu a putut spune: „ca unul din Noi“, pe noi, care am ajuns sub jugul răului şi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, din cauza conştiinţei rele! Aveam în această conştiinţă o mărturie suficientă cu privire la judecata lui Dumnezeu, astfel încât să ne facă să fugim de El, dar nimic care să ne determine să-L căutăm pe Acela care singur putea găsi un remediu pentru starea noastră. Ce iubire şi ce înţelepciune sfântă s-au găsit în Dumnezeu pentru a aduce asemenea fiinţe la sursa binelui şi a fericirii, unde puterea binelui respinge categoric şi complet răul!
Cât despre cei nedrepţi, în ziua judecăţii ei vor trebui să răspundă personal pentru păcatele lor, fiind în totul responsabili pentru acestea.
Harul lui Dumnezeu şi cârmuirea Lui îl determină pe cel credincios să placă Domnului
Cu toată fericirea de a fi în lumina perfectă, fericire deplină şi cu un caracter divin, acest subiect este prezentat aici din punctul de vedere al conştiinţei. Dumnezeu Îşi menţine măreţia prin judecata prezentată aici: „Domnul S-a făcut cunoscut, a făcut judecată“ (Psalmul 9:16 ). În acest psalm este vorba de guvernarea lumii, iar aici, în capitolul nostru, de judecata eternă, finală şi personală. Consider că este de un mare folos pentru sufletele noastre să avem chiar de pe acum în vedere judecata lui Dumnezeu şi, prin aceasta, conştiinţa să ne fie animată de sentimentul imuabil al măreţiei lui Dumnezeu. Dacă nu am fi sub har, acest gând al judecăţii ar fi insuportabil, însă păstrarea sentimentului măreţiei lui Dumnezeu ca Judecător nu contravine harului, ci, dimpotrivă, numai sub har acest sentiment poate fi autentic. Căci cine ar putea suporta, chiar şi pentru un moment, gândul că va primi răsplata pentru cele făcute în trup? Doar cineva complet orb!
Dar autoritatea sfântă a lui Dumnezeu, care se manifestă în judecată, face parte din relaţiile noastre cu El, iar păstrarea acestui sentiment despre care vorbim este asociată cu savurarea deplină a harului, acestea făcând parte din afecţiunile noastre spirituale. Aceasta este temerea de Domnul şi, în acest sens, „fericit este omul care se teme întotdeauna“ (Proverbe 28:14 ). Dacă gândul la judecată face să scadă sentimentul că Dumnezeu ne iubeşte pentru eternitate, atunci părăsim singurul teren pe care putem fi în relaţie cu El, aceasta în afară de cazul în care am putea spune că pierzarea este o relaţie. Dar, în atmosfera dulce şi plăcută a harului, conştiinţa îi păstrează acestuia drepturile şi autoritatea faţă de pornirile păcătoase ale cărnii, oricât de subtile ar fi manifestările ei, iar conştiinţa face aceasta prin sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, în virtutea unei sfinţenii care nu poate fi separată de caracterul lui Dumnezeu fără a nega însăşi existenţa Lui; dacă Dumnezeu există, El este sfânt. Conştienţa că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos angajează inima celui credincios să caute să-I placă Domnului în toate privinţele. Şi cât de solemn este pentru un păcătos să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu! Iar dragostea din inima credinciosului, stârnită de chiar acest fapt solemn, îl împinge să caute să-i convingă pe oameni să fie mântuiţi, în timp ce el îşi păstrează propria conştiinţă în lumină. Cel care umblă în prezent în lumină, cel a cărui conştiinţă reflectă această lumină, nu se va teme de ea în ziua în care gloria ei va fi manifestată. Urmează ca noi să fim manifestaţi la scaunul de judecată al lui Hristos, însă, umblând în lumină cu sentimentul temerii de Dumnezeu, realizând cum judecă El răul, noi suntem deja manifestaţi înaintea lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, nimic nu stă în calea iubirii Lui. În consecinţă, umblarea celui care este manifestat înaintea lui Dumnezeu este recunoscută cu timpul în conştiinţele altora; un astfel de om este manifestat ca umblând în lumină.
Umblând în lumină şi căutând salvarea acelora asupra cărora planează judecata
Aici vedem cele două mari principii practice ale slujirii: 1. Umblarea în lumină, cu sentimentul judecăţii solemne a lui Dumnezeu asupra fiecăruia; 2. conştiinţa fiind astfel curată în lumină, acest sentiment cu privire la judecată (care nu poate nelinişti sufletul şi nici nu poate eclipsa iubirea lui Dumnezeu) face ca inima să caute, din dragoste, sufletele care sunt în pericol să ajungă la judecată. Acest fel de purtare este determinat de faptul că Hristos, Mântuitorul, a murit pe cruce şi astfel iubirea lui Hristos ne constrânge, pentru că, dacă vedem că Unul a murit pentru toţi, aceasta înseamnă că toţi muriseră. Aceasta era starea oricărui suflet, iar apostolul căuta acele suflete pentru ca ele să trăiască pentru Dumnezeu, prin Hristos.
Dar aceasta merge mult mai departe. În primul rând, în ce priveşte soarta omului căzut – moartea – ea este acum un câştig pentru cel credincios. Dacă este absent din trup, credinciosul este cu Domnul. În ceea ce priveşte judecata, el îi recunoaşte solemnitatea, dar aceasta nu îl face să tremure: el este în Hristos, va fi ca Hristos şi va trebui să se înfăţişeze înaintea lui Hristos, Cel care i-a înlăturat toate păcatele pentru care trebuia să fie judecat. El este manifestat în totul înaintea lui Dumnezeu şi aceasta are un efect sfinţitor. Dar aceasta stimulează şi iubirea noastră faţă de alţii. Nu numai teama de judecata ce va veni asupra oamenilor îl constrânge pe cel credincios, ci şi iubirea lui Hristos, care s-a arătat prin moartea Lui. Acest lucru dovedeşte nu numai că oamenii au comis păcate care aduc judecata, ci şi faptul că toţi erau morţi. Duhul lui Dumnezeu tratează sursa şi rădăcina stării lor şi nu se limitează numai la roadele unei firi rele – toţi erau morţi. Aceeaşi învăţătură importantă o avem şi în Ioan 5:24 : „Cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată [aici este vorba de judecata asupra păcatului], ci a trecut din moarte la viaţă“ – el a ajuns să iasă din starea de om pierdut şi este într-o altă stare, în Hristos. Acesta este un aspect foarte important al adevărului, iar deosebirea între cele două stări, care este prezentată pe larg în Romani, se găseşte în mai multe pasaje.
Privirea la păcatele şi căderile de dinainte şi de după convertire produce atât umilinţă cât şi adorare faţă de Dumnezeu
Lucrarea de manifestare înaintea lui Dumnezeu în lumină este deja de pe acum reală, în măsura în care noi realizăm lumina. Chiar de pe acum, având pace cu Dumnezeu, eu pot să privesc în urmă la tot ce eram înainte de întoarcerea la El. Aceasta mă smereşte şi mă face să ador harul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut El pentru mine, dar nu mai am frică şi ştiu că păcatul nu-mi mai este imputat. Nu trezeşte aceasta un profund sentiment pentru tot ce este Dumnezeu în sfinţenie, har şi iubire, în răbdarea fără limite faţă de mine, în felul cum mă păzeşte, mă sprijină şi mă restabileşte? Aşa va fi în mod desăvârşit atunci când ne vom înfăţişa înaintea Lui şi vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi.
Ne bucurăm de comuniune atunci când judecăm totul aşa cum judecă Dumnezeu
Pentru ca acest aspect să fie redat şi mai clar – fiindcă este extrem de important – aş mai adăuga câteva observaţii. Ceea ce avem în acest pasaj este descoperirea perfectă înaintea tronului de judecată a tot ceea ce este şi a fost cineva, fără ca el să fie socotit vinovat. Fără îndoială, atunci când cel rău va primi lucrurile făcute în trup, el va fi condamnat. Dar aici nu se spune că este „judecat“, pentru că atunci toţi ar trebui să fie condamnaţi, ci această manifestare are rolul de a prezenta totul din punct de vedere moral înaintea inimii omului, care este atunci capabil să judece el însuşi, pe când, dacă omul ar fi judecat, atunci el nu ar putea judeca. Suntem eliberaţi de orice frică, suntem în lumină perfectă – pentru că, deşi conştientizăm păcatul, ştim totuşi că acesta nu ne este imputat, având sentimentul iubirii perfecte, chiar dacă aceasta este într-un mod care ne smereşte – şi, în acelaşi timp, avem sentimentul autorităţii şi guvernării divine pe deplin demonstrate în suflet. Totul este judecat de sufletele noastre în acelaşi mod în care judecă Dumnezeu Însuşi şi astfel ne bucurăm de comuniune cu El. Acest lucru este nespus de scump.
Credinciosul va fi deja glorificat înainte de a se prezenta la scaunul de judecată al lui Hristos
Trebuie să ne amintim faptul că, atunci când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, vom fi deja glorificaţi. În iubirea Lui, Hristos va veni El Însuşi să ne ia şi să schimbe trupul umilirii noastre cu un trup glorios ca al Său. Noi vom fi glorificaţi şi vom fi asemenea lui Hristos înainte să aibă loc această judecată. Şi trebuie să remarcăm ce efect are aceasta asupra lui Pavel. Îi produce oare teamă gândul că va fi manifestat în totul? Nicidecum. El realizează cât de solemn este momentul şi cunoaşte frica de Domnul. El Îl are pe Domnul înaintea ochilor. Şi care este consecinţa? El doreşte să-i convingă pe alţii că ei au nevoie de această temere. Există, dacă putem spune aşa, două aspecte ale caracterului lui Dumnezeu: dreptatea Lui, care judecă totul, şi iubirea Lui perfectă. Ambele aspecte sunt reunite pentru noi în Hristos şi sunt ale noastre în El. Dacă realizăm cu adevărat ceea ce este Dumnezeu, ambele îşi vor avea locul lor. Credinciosul în Hristos este dreptatea pe care Dumnezeu, pe tronul Lui, trebuie s-o aibă înaintea Sa, potrivit cu caracterul Său, pentru ca noi să fim cu El şi să ne bucurăm de El. Iar la scaunul de judecată, unde trebuie să ne înfăţişăm, Hristos este dreptatea noastră. El judecă potrivit cu dreptatea, pentru că El este drept, iar noi suntem această dreptate, dreptatea lui Dumnezeu în El. Acest lucru nu pune nicidecum la îndoială destinul sufletului, ci ne va face să adorăm un asemenea har şi, în acelaşi timp, va înflăcăra şi mai mult sentimentul de har pe care îl avem, înţelegând totodată şi consecinţele groaznice pentru cei care nu au parte de acest har şi care trebuie să vină la judecată. De aceea, această a doua parte a firii divine – iubirea – va lucra în noi pentru alţii şi, cunoscând frica de Domnul, vom căuta să îi convingem pe oameni. Astfel, Pavel, având conştiinţa acestui moment solemn, avea dreptatea pe care o vedea la Judecătorul Însuşi, pentru că judecata era făcută chiar cu dreptatea Lui. Şi atunci el căuta în modul cel mai serios ca şi alţii să fie salvaţi prin lucrarea care îl adusese şi pe el la Dumnezeu, şi spre această lucrare ne îndreaptă el gândul acum (versetele 13,14). Dar această anticipare a judecăţii şi a faptului că noi vom fi manifestaţi în totul are în prezent asupra celor sfinţi un efect potrivit cu natura judecăţii. Cel credincios realizează aceasta prin credinţă; el este manifestat şi nu se teme de acest lucru. Toate căile lui Dumnezeu manifestate faţă de el în trecut îi vor fi puse înainte atunci când va fi în glorie, dar el este chiar acum descoperit înaintea lui Dumnezeu şi conştiinţa lui este în prezent exersată în lumină. Astfel, gândul la scaunul de judecată are o putere sfinţitoare.
Trei principii aparent contradictorii sunt puse împreună pentru a oferi caracterul complet al slujirii creştine
Remarcaţi ce motive şi principii importante găsim aici: principii aparent contradictorii, dar care, pentru un suflet ce umblă în lumină, în loc să se contrazică şi să se anuleze unul pe celălalt, se reunesc pentru a da caracterul deplin al slujirii creştine şi al slujitorului creştin.
În primul rând este gloria, însoţită de o asemenea putere de viaţă, încât cel care o realizează nu doreşte moartea, pentru că vede puterea de viaţă în Hristos, putere ce poate absorbi tot ceea ce este muritor în el; şi o vede cu certitudinea deţinerii ei în prezent. Creştinul este atât de conştient că are această viaţă, pentru că Dumnezeu l-a făcut pentru aceasta şi pentru că i-a dat arvuna Duhului Sfânt, încât moartea, dacă vine, nu este altceva pentru el decât o fericită absenţă din trup pentru a fi în prezenţa Domnului.
Gândul că va fi înălţat la Hristos îl face pe credincios să aibă dorinţa de a-I fi plăcut şi Îl prezintă pe Hristos – ceea ce constituie cel de-al doilea motiv sau principiu al slujirii – ca Judecător, ca Cel care va răsplăti fiecăruia după ceea ce a făcut. Aici, gândul solemn la teama pe care trebuie s-o avem de o asemenea judecată pune stăpânire pe inima apostolului. Ce diferenţă între acest gând şi „clădirea de la Dumnezeu“, pe care apostolul o aştepta ca pe o certitudine! Acest gând nu îi producea panică deloc, ci, cu sentimentul solemn al realităţii acestei judecăţi, el căuta să îi convingă pe alţii.
Aici este introdus al treilea principiu, anume iubirea lui Hristos faţă de cei pe care Pavel căuta să îi convingă, iubire care se arată în moartea Lui, acest lucru fiind mărturia că toţi eram deja morţi şi pierduţi.
Astfel, în acest pasaj găsim gloria şi certitudinea că ne vom bucura de ea, dar şi moartea, care este un mijloc prin care credinciosul poate ajunge să fie prezent la Domnul; apoi este scaunul de judecată al lui Hristos, unde trebuie să se înfăţişeze fiecare; şi, în final, iubirea lui Hristos manifestată prin moartea Lui, când toţi eram morţi.
Cum să împaci şi să coordonezi în inimă aceste principii? Apostolul era arătat înaintea lui Dumnezeu şi, de aceea, gândul că va trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos nu avea asupra lui alt efect decât acela de a-l sfinţi şi de a-i produce sentimentul solemnităţii acelui eveniment, pentru că el personal nu avea să fie judecat. Dar acesta era pentru el un motiv serios pentru a le predica altora, potrivit cu iubirea lui Hristos, arătată prin moartea Lui. Ideea că va trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată nu şubrezea cu nimic siguranţa pe care o avea cu privire la gloria viitoare*. Sufletul lui, aflat deplin în lumina lui Dumnezeu, reflecta ceea ce era în acea lumină, anume gloria lui Hristos ca Om înălţat la cer. Iar lucrarea iubirii lui Hristos era întărită în el prin chiar gândul la scaunul de judecată, la care toţi oamenii trebuie să se prezinte.
* Adevărul este că scaunul de judecată face să se arate şi mai mult siguranţa noastră înaintea lui Dumnezeu, pentru că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“ şi pentru că, atunci când va apărea Hristos, noi vom fi asemenea Lui.
O conştiinţă curată
Ce minunată combinaţie de motive găsim în acest pasaj pentru a forma o slujbă care era caracterizată de prezentarea tuturor aspectelor în care Se descoperă Dumnezeu şi prin care El lucrează asupra inimii şi conştiinţei omului! Pentru că toate aceste lucruri îşi capătă forţa împreună doar într-o conştiinţă curată! În cazul în care conştiinţa nu ar fi curată, atunci scaunul de judecată ar umbri gloria, cel puţin în ce priveşte partea mea la ea, şi ar slăbi sentimentul dragostei lui Hristos în sufletul meu. Într-un astfel de caz, omul ar fi preocupat cu el însuşi, şi aşa ar trebui să fie, căci este necesar să se judece pe sine. Dar, atunci când conştiinţa omului este curată înaintea lui Dumnezeu, el vede scaunul de judecată ca neavând nimic împotriva lui ca persoană şi aceasta, în consecinţă, are un efect moral deplin, fiind un motiv în plus pentru o umblare în integritate şi dând o energie solemnă chemării pe care iubirea lui Isus îl împinge pe slujitor să o adreseze oamenilor.
Rezultatul morţii şi învierii lui Hristos; creaţia cea nouă
În ceea ce priveşte măsura în care relaţiile noastre cu Dumnezeu au efect în slujba pe care trebuie să o facem faţă de alţii, apostolul mai adaugă un aspect care caracteriza umblarea lui, aspect care era, de asemenea, un rezultat al morţii şi al învierii lui Hristos: el trăia într-o sferă cu totul nouă, într-o nouă creaţie, şi lăsase în urmă, ca într-o altă lume, tot ceea ce ţinea de existenţa naturală, în carne, pe pământ. Adevărul că Hristos murise pentru toţi demonstrează că toţi erau morţi şi că El a murit pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Acela care a murit pentru ei şi care a înviat (versetele 14,15). Ei sunt în relaţie cu această sferă în care Hristos a intrat după ce a înviat, iar moartea este sentinţa peste vechea stare de lucruri. Dacă ei trăiesc, atunci trăiesc într-o sferă nouă, într-o nouă creaţie, al cărei Cap este Hristos. În ceea ce priveşte relaţia cu lumea, Hristos este mort. Lumea ar fi trebuit să-L cunoască în calitate de Mesia în viaţa Lui de pe pământ şi în legătură cu promisiunile făcute oamenilor care trăiau în carne pe pământ, dar apostolul nu-L mai cunoaşte în acest fel. Hristos, în ceea ce priveşte caracterul Lui de Mesia, a murit, iar acum, fiind înviat, El are un caracter nou şi ceresc.
În consecinţă, dacă cineva este în Hristos, el aparţine noii creaţii şi nu mai aparţine deloc celei vechi; lucrurile vechi au trecut. Toate lucrurile sunt făcute noi (versetele 16,17). Sistemul căruia îi aparţinem nu este rodul firii omeneşti şi al păcatului, cum este tot ceea ce se găseşte pe pământ în carne. În această nouă creaţie, văzută deja ca un sistem care, din punct de vedere moral, există înaintea lui Dumnezeu, toate lucrurile sunt de la Dumnezeu. Tot ce face parte din creaţia nouă este de la Dumnezeu, de la Cel care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos. Noi trăim într-o nouă ordine de lucruri, într-o creaţie nouă, care este în întregime de la Dumnezeu şi ne bucurăm de aceasta pentru că suntem făpturi noi în Hristos. Şi tot ceea ce este în această lume nouă este de la El şi corespunde firii celei noi. De asemenea, Dumnezeu îi încredinţase apostolului o slujbă a împăcării, potrivit cu ordinea de lucruri în care Pavel însuşi fusese introdus. Fiind împăcat şi având cunoştinţă despre acest lucru, prin descoperirea pe care i-o făcuse Dumnezeu, Pavel vestea împăcarea de al cărei efect se bucura el însuşi.
Dumnezeu era în Hristos; Hristos făcut păcat de către Dumnezeu, pentru ca noi să devenim dreptatea Lui
Toate acestea decurgeau dintr-un adevăr de o imensitate profundă, acela că Dumnezeu era în Hristos. Dar, pentru ca şi alţii să fie părtaşi cu El şi pentru ca apostolul să fie slujitor al împăcării, a trebuit ca Hristos să fie făcut păcat pentru noi. Unul dintre aceste două adevăruri prezintă caracterul sub care Dumnezeu S-a apropiat de noi, iar celălalt, eficacitatea lucrării făcute pentru credincios.
Primul adevăr prezentat aici cu privire la slujba apostolului, care constituie subiectul acestor capitole, este că Dumnezeu era în Hristos atunci când El era pe pământ. Şi aceasta nu era pentru judecată, ci Dumnezeu, din iubire, coborâse în lumea care se depărtase de El. Acesta era Hristos; Dumnezeu era în El. De acest adevăr important şi esenţial se leagă trei lucruri. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neimputându-le păcatele şi încredinţându-i apostolului cuvântul împăcării. Ca rezultat al acestei a treia consecinţe a întrupării lui Hristos, apostolul era un ambasador al lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu îndemna prin intermediul lui, Pavel rugându-i pe oameni, în Numele lui Hristos, să se împace cu Dumnezeu. Acest caracter de ambasador al apostolului presupune absenţa lui Hristos, ambasadorul fiind acela care vorbeşte în Numele Lui. Mesajul se întemeiază pe alt adevăr foarte important, anume că, pe Acela care nu a cunoscut păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El (versetele 21). Acesta era adevăratul mijloc de a ne împăca pe deplin cu Dumnezeu, potrivit cu perfecţiunea Lui descoperită complet. Dumnezeu ne-a iubit în starea în care eram şi L-a dat pe Fiul Său, care era fără pată şi în care nu era nici urmă de înclinaţie spre păcat sau principiu păcătos, şi L-a făcut (pentru că Fiul S-a oferit să împlinească voia lui Dumnezeu) păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim în El – Cel care, în acea stare, L-a glorificat în mod perfect – expresia dreptăţii divine înaintea puterilor cereşti pentru toată eternitatea, pentru ca să facă din noi plăcerea Lui în ceea ce priveşte dreptatea, ca „să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“. Omul nu este drept înaintea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu i-a făcut pe sfinţi să fie, în Isus, dreptatea Lui. În noi, această dreptate divină este pe deplin dovedită, bineînţeles că întâi în Hristos, care este aşezat la dreapta Lui, apoi în noi, care suntem în El. Ce adevăr minunat, care produce laudă în fiinţa noastră atunci când Îl privim pe Isus, un adevăr înaintea căruia inima tace şi se pleacă în adorare, umplută de uimire faţă de aceste minuni ale harului*.
* Trebuie să remarcăm că, în versetul 20, trebuie omis cuvântul „vă“, de vreme ce acest verset expune modul în care apostolul îşi împlinea slujba faţă de lume.
sursa: https://comori.org/