Epistola a doua către Corinteni. Capitolul 3 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Scrisoarea de recomandare a slujbei apostolului Pavel

Aceste cuvinte îi oferă apostolului prilejul de a face o prezentare a evangheliei în contrast cu legea pe care falşii învăţători o amestecau cu evanghelia. Pavel introduce această expunere prin cea mai emoţionantă chemare adresată inimii corintenilor întorşi la Dumnezeu prin lucrarea lui. Avea el să le vorbească despre lucrarea lui pentru a se recomanda pe sine însuşi din nou? Sau avea el nevoie, ca alţii, de scrisori de recomandare pentru ei sau din partea lor? Ei înşişi erau scrisoarea lui de recomandare, dovada izbitoare a puterii lucrării lui, dovadă pe care o purta mereu în inima lui, fiind gata s-o arate în orice ocazie. Bucuros cu privire la ascultarea corintenilor, el putea să spună acest lucru acum. Şi de ce erau ei o scrisoare în favoarea lui? Pentru că, prin credinţa lor, ei erau expresia vie a învăţăturii lui. Ei erau scrisoarea de recomandare de la Hristos, scrisoare care, prin lucrarea apostolului, fusese scrisă pe tablele de carne ale inimilor, prin puterea Duhului Sfânt, după cum înainte legea fusese scrisă pe table de piatră cu însuşi degetul lui Dumnezeu.

Slujba noului legământ al vieţii şi slujba morţii şi a condamnării

Pavel era plin de încredere cu privire la slujba lui, capacitatea lui pentru acea slujbă izvorând din legământul cel nou cu Dumnezeu, iar slujirea nu era a literei (nici chiar a literei acestui nou legământ), ci a Duhului, adevărata forţă pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu, aşa cum Duhul le dădea. Litera, ca regulă impusă omului, ajunge să ucidă, dar Duhul dă viaţă, El fiind puterea lui Dumnezeu în har, fiind Acela care transmite inimii omului planul lui Dumnezeu şi îl face pe om părtaş la acesta, ca să se bucure de el. Prin natura ei, această slujbă era mult diferită de cea a legii. Legea scrisă pe tablele de piatră a fost introdusă cu glorie, deşi legea, ca mijloc prin care era întreţinută o relaţie a omului cu Dumnezeu, era ceva care trebuia să treacă. Legea scrisă pe tablele de piatră constituia o „slujbă a morţii“, pentru că cineva putea să aibă viaţa numai respectând-o cu stricteţe. O lege trebuie respectată, dar, pentru că omul era deja păcătos prin firea lui şi avea pofte pe care legea le condamna, acea lege nu putea decât să-i aducă moartea – deci era o slujbă a morţii. Ea era, de asemenea, o „slujbă a condamnării“, pentru că autoritatea lui Dumnezeu intervenea pentru ca, prin lege, să sancţioneze orice suflet ce încălca legea. Astfel, ea era o slujbă a morţii şi a condamnării, pentru că omul era păcătos.

Harul amestecat cu legea nu face decât să agraveze vina; gloria rânduielilor legii

Trebuie să remarcăm că, dacă amestecăm legea cu harul, aceasta nu schimbă cu nimic caracterul legii, ci doar agravează pedepsele, făcându-l şi mai vinovat pe cel care încalcă legea, cu atât mai mult cu cât o încalcă în pofida bunătăţii şi a harului, de vreme ce legea este mereu lege, iar omul este chemat să-şi îndeplinească responsabilităţile pe care le are prin lege. „Pe cel care a păcătuit împotriva Mea“, zice Yahve lui Moise, „îl voi şterge din cartea Mea“ (Exod 32:33 ). Imaginea folosită de apostol arată că el vorbea despre cea de-a doua coborâre a lui Moise de pe muntele Sinai după ce auzise proclamat numele Domnului, „bogat în îndurare“ (vezi Exod 34 ). Prima dată când a coborât Moise de pe Sinai, chipul nu-i strălucea, iar el a spart tablele înainte de a intra în tabără (Exod 32 ). A doua oară, Dumnezeu făcuse să treacă înaintea lui Moise toată bunătatea Lui, iar faţa lui Moise a ajuns să reflecte gloria pe care o văzuse, chiar dacă doar în parte. Dar nici chiar acea reflexie nu putea fi suportată de Israel, pentru că nu este posibil să suporţi gloria care judecă toate secretele inimii. Deşi harul se manifestase prin faptul că poporul a fost cruţat ca răspuns la mijlocirea lui Moise, legea rămânea în vigoare cu toate cerinţele ei, iar fiecare trebuia să suporte consecinţele propriei neascultări. Astfel, prin caracterul ei, legea l-a împiedicat pe Israel să înţeleagă gloria care răzbătea chiar din rânduielile ei, ca imagine simbolică a ceea ce este mai bun şi care dăinuie, iar tot sistemul rânduit prin intermediul lui Moise era ca acoperit cu un văl înaintea ochilor fiilor lui Israel, care au căzut doborâţi de litera legii, a aceleiaşi legi care era o mărturie despre lucrurile care urmau să vină mai târziu. Şi aceasta se întâmpla potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, pentru că, în acest fel, legea introdusă pentru a acţiona asupra conştiinţei omului avea să-şi facă deplin efectul.

A face o lege din Hristos Însuşi; a impune obligaţia de a-L iubi

Sunt mulţi creştini care fac chiar din Hristos o lege şi care, când se gândesc la iubirea Mântuitorului, consideră că aceasta este un motiv prin care sunt obligaţi să-L iubească, luând aceasta ca pe o poruncă ce sporeşte cu mult obligaţiile lor, obligaţii pe care se simt datori să le împlinească, astfel încât rămân tot sub lege şi, în consecinţă, sub condamnare.

Slujirea apostolului revelează dreptatea lui Dumnezeu, nu o cere

Slujba pe care o avea apostolul era cu totul alta: era o slujbă a dreptăţii şi a Duhului, nu o slujbă prin care omului să i se ceară să fie drept pentru a sta înaintea lui Dumnezeu, ci o slujbă prin care era descoperită dreptatea. Hristos este această dreptate, El fiind făcut de Dumnezeu îndreptăţire pentru noi, iar noi suntem dreptatea lui Dumnezeu în El. Evanghelia proclamă dreptatea din partea lui Dumnezeu, în loc să-i ceară omului să fie drept, aşa cum face legea. Duhul Sfânt este pecetea acestei dreptăţi: El a putut coborî asupra lui Hristos ca Om, pentru că El era perfect şi aprobat în totul de Dumnezeu, fiind Cel Drept. Acelaşi Duh poate coborî şi asupra noastră, pentru că suntem făcuţi dreptate a lui Dumnezeu în Hristos. Astfel, slujba apostolului era slujba Duhului, el lucrând prin puterea Duhului. Duhul era dat celui care primea prin credinţă ceea ce i se vestea şi, odată cu Duhul, acela primea şi înţelegerea planurilor lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în Persoana unui Hristos glorificat, în care este descoperită dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care subzistă pentru eternitate înaintea Lui.

Gloria lui Hristos, ascunsă în literă şi descoperită prin Duhul Sfânt

Apostolul, în acest pasaj, reuneşte în aceeaşi noţiune complexă gândul lui Dumnezeu exprimat în Cuvântul înţeles prin Duhul, gloria lui Hristos, care fusese ascunsă în perioada literei legii, precum şi Duhul Sfânt care îi dă putere acestei glorii şi o descoperă, Duh care, locuind în cel credincios, îl face capabil să se bucure de acest lucru. De aceea, acolo unde este Duhul, este libertate: omul nu mai este sub jugul legii, sub teama de moarte şi de condamnare. Credinciosul este în Hristos înaintea lui Dumnezeu, aflându-se în pace înaintea Lui, potrivit iubirii desăvârşite şi a favorii care preţuieşte mai mult decât viaţa şi care străluceşte asupra lui aşa cum străluceşte asupra lui Hristos, neacoperită de văl. Acest lucru este potrivit cu harul care domneşte în dreptate.

În versetul 17, expresia „Domnul este duhul“ face aluzie la versetul 6, versetele 7-16 constituind o paranteză. Hristos glorificat este adevăratul gând al Duhului, gând pe care Dumnezeu îl ţinuse ascuns sub imagini simbolice; şi iată consecinţa practică: Îl privim pe Domnul cu faţa descoperită. Gloria feţei lui Moise judeca păcatele şi intenţiile inimii, producând teamă şi ameninţând cu condamnarea la moarte pe cel neascultător şi pe păcătos. Cine ar putea sta deci în prezenţa lui Dumnezeu? Dar gloria feţei lui Isus, a unui Om din cer, este dovada că toate păcatele celor care privesc această glorie sunt desfiinţate, pentru că Acela care este în această glorie a purtat asupra Sa toate păcatele înainte de a fi înălţat acolo sus şi a trebuit să le înlăture pe toate pentru a intra în glorie. Noi contemplăm această glorie prin Duhul care ne-a fost dat datorită faptului că Hristos a intrat acolo. Hristos nu spune ca Moise: „Mă voi sui la Domnul: poate voi face ispăşire pentru păcatul vostru“ (Exod 32:30 ), ci El a făcut ispăşirea şi apoi S-a suit în glorie. De aceea noi contemplăm această glorie plini de bucurie şi fiecare strălucire a ei pe care o vedem este dovada că păcatele noastre nu mai există înaintea ochilor lui Dumnezeu. Hristos a fost făcut păcat pentru noi, iar acum El este în glorie. Prin urmare, contemplând gloria plini de afecţiune, cu inteligenţă şi găsindu-ne plăcerea în ea, suntem schimbaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie, prin puterea Duhului care ne face capabili să înţelegem aceste lucruri şi să ne putem bucura de ele. În aceasta constă progresul creştin şi în acest fel devine Adunarea epistola lui Hristos.

Vălul dat deoparte în Hristos, dar rămânând pe inimile iudeilor până când Israel se va întoarce la Domnul

Aluzia făcută cu privire la iudei spre sfârşitul parantezei în care apostolul compară cele două sisteme este una dintre cele mai emoţionante. El spune că vălul a fost ridicat în Hristos, că acum nimic nu mai este ascuns sub văl şi că noi vedem esenţa glorioasă a ceea ce era ascuns sub imagini simbolice. Vălul acoperă inima iudeilor atunci când ei citesc Vechiul Testament. De fiecare dată când Moise intra în cort pentru a vorbi cu Dumnezeu sau pentru a-L asculta, el îşi dădea jos vălul, iar apostolul spune că vălul va fi îndepărtat atunci când Israel se va întoarce la Domnul.

Mai este un lucru de remarcat: „ceea ce dăinuie“ este subiectul evangheliei, nu slujba prin care este vestită evanghelia, acest subiect fiind gloria personală a lui Isus Hristos, esenţa a ceea ce era simbolizat prin rânduielile iudaice, rânduieli care nu vor dăinui.

sursa: https://comori.org/