Categorie: Cartile Bibliei
Puterea suverană a lui Dumnezeu manifestată într-o revelaţie minunată
Trebuia el să se glorifice? El nu vede niciun folos în aceasta. Le-a spus despre ceva cu care un om, fiind în carne, nu se poate glorifica. Aceasta era puterea suverană a lui Dumnezeu, la care omul nu are nicio contribuţie. El vorbea despre un om în Hristos. Un asemenea om fusese răpit în al treilea cer, în paradis; Pavel nu ştia dacă fusese acolo în trup sau afară din trup. Trupul nu avusese nicio contribuţie la acel eveniment. Cu un asemenea om, Pavel putea să se glorifice. El renunţase la tot ceea ce-l înălţase pe pământ. Ceea ce îl înălţa până la cer, ceea ce constituia partea lui acolo, ceea ce era el „în Hristos“, toate acestea reprezentau gloria lui, bucuria inimii lui, acele lucruri cu care era gata să se laude. Ce fericit acest slujitor a cărui parte în Hristos este atât de preţioasă încât, gândindu-se la ea, era mulţumit să dea uitării tot ce îl putea înălţa ca om, aşa cum spune în altă parte cu privire la speranţa lui: „ca să-L câştig pe Hristos“ (Filipeni 3:9 )! În ceea ce-l priveşte pe om, trupul lui nu avea nicio parte în experienţa trăită în al treilea cer, dar tocmai cu un asemenea om dorea Pavel să se glorifice. Acolo unde Dumnezeu şi gloria Lui sunt totul, despărţit de trup în ceea ce priveşte conştienţa existenţei în acel trup, el a auzit lucruri pe care oamenii în trup nu le pot înţelege şi despre care nu era potrivit să vorbească un om muritor, lucruri pe care existenţa omului în trup nu le poate pătrunde. Acele lucruri au produs cea mai profundă impresie asupra apostolului şi l-au întărit pentru lucrare, dar ele nu puteau fi nici transmise celor care sunt legaţi de condiţia omului pe pământ, nici înţelese de ei.
Răpit în al treilea cer; lecţiile învăţate din această experienţă
Multe lecţii practice se leagă de acest har minunat de care a avut parte apostolul. Spun că este un har minunat, pentru că simţim ce trebuie să fi însemnat slujirea şi modul de a privi şi de a judeca lucrurile pentru cel care îşi avea resursele într-o asemenea poziţie. Ce misiune extraordinară era aceea a apostolului! Dar el purta această comoară într-un vas de lut şi nimic din toată această binecuvântare nu era de natură să îndrepte carnea. Odată revenit la conştienţa existenţei lui omeneşti pe pământ, carnea apostolului ar fi dorit să profite de favoarea pe care o avusese şi să se înalţe în propriii ochi, spunând: «Nimeni altul în afară de tine, Pavele, nu a fost în al treilea cer». A fi aproape de Dumnezeu în glorie, afară din trup, nu ne face să ne îngâmfăm. Totul este Hristos şi Hristos este totul; eul este uitat. Dar faptul că am fost acolo este cu totul altceva. În prezenţa lui Dumnezeu simţim că nu suntem nimic, dar, atunci când nu mai suntem acolo, carnea poate să se prevaleze de faptul că am fost acolo. Vai, ce este omul! Însă, în harul Său, Dumnezeu veghează şi Se îngrijeşte de cele necesare atunci când slujitorul Lui este în acest pericol. Dacă ar fi fost răpit până în al patrulea cer, ca să spunem aşa, aceasta nu ar fi făcut decât să crească pericolul: carnea nu poate fi îndreptată. Prezenţa lui Dumnezeu o reduce la tăcere, dar, când nu mai este în prezenţa Lui, carnea se va lăuda că a fost acolo. Pentru a umbla în siguranţă, carnea trebuie să fie ţinută în frâu, credinciosul fiind conştient de adevărata ei natură. Noi trebuie să ne socotim morţi, dar carnea are deseori nevoie să fie ţinută în frâu, pentru ca inima să nu se depărteze de Dumnezeu din cauza ei, ca să nu fie o piedică în umblarea noastră şi să nu ne strice mărturia. Pavel a primit un ţepuş în trup, ca să nu se înalţe din cauza multelor descoperiri pe care le primise. Din Epistola către Galateni ştim că acest ţepuş era ceva care îl făcea pe apostol de dispreţuit atunci când predica, contrabalansând astfel în mod evident acele descoperiri remarcabile.
Ţepuşul în carnea lui Pavel; Satan folosit ca instrument de către Dumnezeu
Dumnezeu a lăsat în seama lui Satan misiunea de a-l face pe apostol să sufere astfel, aşa cum S-a folosit de el şi pentru a-l smeri pe Iov. Indiferent ce haruri ne sunt date, trebuie să trecem prin exerciţii obişnuite ale credinţei personale, singurele prin care inima umblă în siguranţă, atunci când carnea este ţinută în frâu şi anihilată în sens practic, astfel încât ea să nu mai fie, pentru conştiinţă, activă în noi, când dorim să fim în totul dedicaţi lui Dumnezeu, să ne gândim la El şi să gândim împreună cu El, potrivit cu măsura noastră.
Modul de a preveni căderea; calea umilinţei pentru a evita umilirea
În trei rânduri, aşa cum a cerut şi Domnul cu privire la paharul pe care a trebuit să-l bea, apostolul a cerut să-i fie înlăturat acel ţepuş. Dar viaţa divină este modelată în contextul dezbrăcării de omul cel vechi şi, în starea noastră de oameni imperfecţi, această lepădare se face în viaţa practică (căci, în realitatea ei, ea a avut deja loc, dacă este să privim la poziţia noastră în Hristos); ea este realizată practic prin acele lucruri care ne fac conştienţi de adevărul umilitor că această carne, pe care nouă ne place s-o satisfacem, nu este potrivită să fie în prezenţa lui Dumnezeu şi nici în slujba la care am fost chemaţi. Ferice de noi dacă această dezbrăcare se face pe căi preventive şi nu prin umilinţa unei căderi, aşa cum a fost în cazul lui Petru! Iar diferenţa este clară. La Petru, încrederea în sine era asociată cu voinţa proprie, şi aceasta în pofida avertismentelor pe care i le dăduse Domnul. La Pavel, deşi era vorba tot de carne, ocazia pentru problemele lui au constituit-o descoperirile pe care le-a primit. Dacă învăţăm, în prezenţa Domnului, să recunoaştem tendinţele cărnii, atunci ieşim de acolo smeriţi şi scăpăm de umilire. Dar, în general, (şi noi toţi putem spune aceasta în anumite privinţe) trebuie să experimentăm descoperirile care ne înalţă la Dumnezeu, oricare ar fi măsura lor, şi trebuie să experimentăm ce este vasul de lut în care sunt ţinute aceste comori, iar aceasta prin durerea pe care ne-o produce conştienţa cu privire la ce este acest vas – nu spun că trebuie neapărat să fie prin cădere.
În experienţa practică, omul este nimic şi Hristos este totul
În guvernarea Lui, Dumnezeu ştie cum să combine, în aceleaşi împrejurări, suferinţele pentru Hristos cu disciplina în carne, ceea ce explică Evrei 12:1-11 . Apostolul predica, iar dacă era dispreţuit atunci, aceea era suferinţă pentru Domnul. Totuşi, ceea ce suferea el contribuia şi la disciplinarea cărnii şi îl împiedica pe apostol să se umple de mândrie pentru descoperirile de care se bucurase şi pentru puterea care rezulta din ele, putere cu care el prezenta adevărul. În prezenţa lui Dumnezeu, în al treilea cer, Pavel simţea clar că omul nu este nimic şi că Hristos este totul, dar trebuia să aibă şi aici, pe pământ, experienţa practică a aceluiaşi lucru. Trebuia să fie desfiinţată carnea în acele privinţe în care ea nu era desfiinţată, iar aceasta se realizează prin conştienţa faptului că în ea locuieşte răul. În consecinţă, carnea trebuie să fie desfiinţată în mod conştient în experienţa noastră personală. Pentru că ce era carnea lui Pavel – care nu făcea altceva decât să fie o piedică sub aspect moral, depărtându-l de Dumnezeu – dacă nu un însoţitor care-l încurca în lucrare? Suprimarea cărnii simţite şi judecate este un exerciţiu de folos pentru inimă.
Eul dispare dinaintea ochilor noştri atunci când ne bucurăm de lucrurile cereşti
De remarcat aici poziţia fericită a apostolului, ca răpit în al treilea cer. El putea să se glorifice cu un asemenea om, pentru că eul lui era complet uitat în lucrurile cu care era în relaţie. El nu se glorifica numai cu lucruri şi nici nu spune „mă glorific în mine“, pentru că eul era complet uitat în savurarea acestor lucruri pe care omul nu le putea exprima atunci când ajungea să fie din nou conştient de eul lui. El se glorifica cu un „asemenea om“, dar, în el însuşi, privit ca om în carne, nu se glorifica decât în slăbiciunile lui. Pe de altă parte, nu este oare umilitor când te gândeşti că acela care se bucurase de o descoperire atât de glorioasă a trebuit să aibă o experienţă aşa de dureroasă a ceea ce este carnea rea, egoistă şi demnă de dispreţuit?
Diferenţa dintre Hristos şi oricare alt om
Observaţi diferenţa care este între Hristos şi oricare alt om. Hristos a putut să fie pe munte, în glorie, împreună cu Moise, şi să fie recunoscut ca Fiu de Tatăl Însuşi; iar apoi să fie la poalele muntelui în prezenţa lui Satan şi a mulţimii şi, deşi cadrul era mult diferit, El a fost perfect în ambele situaţii. La apostoli vedem afecţiuni admirabile, în special în Pavel; vedem lucrări, cum a spus Isus, mai mari decât ale Lui Însuşi; vedem la Pavel exerciţii de inimă şi uimitoare înălţimi ale harului; într-un cuvânt, vedem desfăşurându-se în acest slujitor al lui Isus o putere minunată prin Duhul Sfânt, dar la el nu vedem această uniformitate care era în Hristos. Isus era Fiul Omului care este în cer. Cei ca Pavel sunt coarde pe care Dumnezeu le atinge şi prin care El produce o muzică minunată, dar Hristos este muzica însăşi.
Umilirea folosită de Hristos pentru a-Şi arăta puterea
În fine, trebuie să remarcăm faptul că umilirea necesară pentru anihilarea cărnii răzvrătite este folosită de Hristos pentru a-Şi desfăşura puterea într-un vas slab. Astfel, umilinţa ne învaţă să fim dependenţi. Tot ce este în noi şi face parte din eul nostru este o piedică, iar neputinţa este cea care mă smereşte, mă coboară şi mă face să-mi înţeleg slăbiciunea. Atunci puterea lui Hristos se desăvârşeşte în ea. Acesta este un principiu general. Omeneşte vorbind, crucea a fost slăbiciune, moartea fiind opusul puterii omului; şi totuşi, chiar în aceasta se descoperă puterea lui Hristos şi prin ea a împlinit El lucrarea glorioasă a mântuirii.
Puterea lui Hristos făcută desăvârşită şi manifestată în slăbiciunea omului
Când se spune aici despre slăbiciune, nu este vorba despre păcat în carne, ci despre ceea ce este opusul puterii omului. Hristos nu S-a bizuit niciun moment pe puterea omenească; El trăia datorită Tatălui, care Îl trimisese (Ioan 6:57 ). Numai puterea Duhului Sfânt se desfăşura în El. Pavel avea nevoie să-i fie redusă la neputinţă carnea, pentru ca în ea să nu fie acea acţiune a păcatului care îi este firească. Când carnea a fost redusă la adevărata sa incapacitate în ceea ce priveşte binele, şi aceasta într-un mod evident, atunci Hristos poate să-Şi desfăşoare puterea şi atunci această putere are adevăratul ei caracter, care este întotdeauna de „putere care se desăvârşeşte în slăbiciune“. Binecuvântatul apostol se putea glorifica cu un om în Hristos, bucurându-se de această fericire şi de aceste lucruri minunate ce exclud eul, fiind mult deasupra a tot ceea ce suntem noi. Răpit în al treilea cer, Pavel nu fusese conştient de existenţa trupului său. Ajungând din nou să fie conştient de trupul său, el nu putea traduce ceea ce auzise într-un limbaj care să aibă ca mijloc de comunicare trupul omenesc şi urechea omenească drept mijloc de înţelegere. Pavel se glorifica cu acest om în Hristos. Iar aici, pe pământ, nu se glorifica decât în Hristos Însuşi şi în această slăbiciune care dădea ocazia ca puterea lui Hristos să rămână în el, demonstrând că puterea manifestată în el era cea a lui Hristos, că Hristos făcea din el vasul în care se arăta puterea Lui. Şi aceasta se realiza prin experienţe dureroase. Întâi este omul în Hristos, apoi puterea lui Hristos rămânând în om. În ce priveşte primul caz, omul este nimic din punct de vedere al cărnii, iar în al doilea caz, carnea este judecată şi umilită, este în slăbiciune, pentru ca noi să învăţăm ce este ea şi pentru ca puterea lui Hristos să poată fi manifestată. Există în cer un impuls, o sursă inexprimabilă pentru această lucrare. Puterea este introdusă pe temeiul umilirii omului în ceea ce este el în această lume, atunci când omul este redus la zero – adică la adevărata lui valoare în lucrurile divine – şi Hristos Îşi desfăşoară în el această putere care nu se poate asocia cu cea a omului, nici nu poate depinde de ea în vreo formă. Dacă, aşa cum unii dintre corinteni spuneau cu privire la Pavel, instrumentul era slab, atunci puterea care lucrase prin el nu era a sa, ci a lui Hristos.
Puterea şi sursa practică a slujirii lui Pavel
Astfel, după cum la începutul epistolei am văzut adevăratele caracteristici ale slujirii faţă de obiectele care îi conferă acel caracter, aici vedem puterea practică a acestei slujiri, precum şi locul de unde izvorăşte această putere, în legătură cu vasul de lut în care era aşezată mărturia. Înţelegem cum această slujbă se poate exercita punând un om muritor în relaţie cu sursele nespus de măreţe care sunt la originea slujbei şi, în acelaşi timp, cu energia vie prezentă şi activă în Hristos, astfel încât omul este făcut capabil să exercite slujba şi să facă aceasta nu prin puterea lui carnală, lucru care ar fi imposibil în sine*.
* Acest capitol este foarte impresionant. Îl putem vedea pe creştin în cea mai înaltă şi în cea mai joasă poziţie; în al treilea cer şi în adâncimile păcatului efectiv. Întâi se vorbeşte despre un om în Hristos (lucru valabil pentru noi în ce priveşte poziţia, chiar dacă nu şi într-o viziune de felul celei pe care a avut-o Pavel), şi apostolul se glorifică cu un asemenea om, iar noi de asemenea avem dreptul să ne glorificăm cu un astfel de om – şi anume cu un om în Hristos. Dar, în ceea ce-l priveşte pe om în sine însuşi, el a fost redus la zero. Dar nici a te glorifica cu un om în Hristos, nici a fi redus la zero nu înseamnă putere. Ultimul lucru este calea pentru a ajunge la putere. Omul fiind nimic, puterea lui Hristos este cu el, rămâne peste el şi constituie energia pentru slujire; „omul în Hristos“ este poziţia lui; Hristos în om, sau puterea Lui rămânând peste el, reprezintă energia pentru slujire. Astfel, în acest capitol, avem cea ce constituie cea mai înaltă poziţie pe care o putem înţelege prin Duhul cu privire la om, apoi cea mai joasă stare ca rezultat al lucrării cărnii în om, iar în cele din urmă, mijlocul de obţinere a puterii prin reducerea la zero a acestei cărni, puterea lui Hristos fiind cu noi, o putere practică, atât timp cât suntem în trup. Dar este prezent sentimentul slăbiciunii, al disproporţiei imense între ceea ce suntem ca vase de lut şi ceea ce ne este administrat şi de care ne bucurăm. Nu este vorba de ceva în esenţă rău, ci de vasul de lut în care este comoara.
Dovezile cele mai izbitoare date de apostol cu privire la slujirea sa
Apostolul deci se glorifica în neputinţele şi în suferinţele lui. Fusese obligat să vorbească aşa cum vorbeşte un nebun, pentru că aceia care ar fi trebuit să vorbească despre superioritatea slujbei lui îl forţaseră să facă aşa. În mijlocul lor fuseseră date dovezile cele mai evidente ale slujbei apostolice şi, dacă era vreun lucru în care ei rămăseseră în urmă faţă de alte adunări cu privire la dovezile pe care le primiseră despre apostolatul lui, acela era că nu contribuiseră cu nimic la întreţinerea apostolului. El urma să vină din nou în mijlocul lor şi această dovadă urma să lipsească în continuare, pentru că Pavel era dispus să se cheltuiască pentru corinteni, aşa cum face un tată bun, chiar dacă, iubindu-i mai mult, era iubit mai puţin. Unii ar fi putut spune că păstrase aparenţele, neluând el însuşi nimic, dar că-l folosise pe Tit pentru a obţine ceva de la ei. Dar lucrurile nu stăteau aşa, iar corintenii ştiau bine că Tit umblase în mijlocul lor în acelaşi duh ca şi apostolul. Ce tristă stare, atunci când cineva – care se află deasupra unor astfel de motivaţii josnice şi de moduri rele de a judeca lucrurile – este obligat să se coboare la nivelul inimilor egoiste ale celor cu care are de-a face, inimi care nu sunt cu nimic mai presus de motivaţiile ce animă şi guvernează această lume. Dar iubirea trebuie să sufere totul şi să se gândească la alţii, chiar dacă ei nu pot gândi ca ea şi nici ea ca ei.
Teama lui Pavel cu privire la ceea ce ar fi putut să găsească în mijlocul corintenilor
Îi accepta apostolul pe corinteni drept judecători ai purtării sale? Nu, ci el vorbea înaintea lui Dumnezeu în Hristos şi se temea ca nu cumva, la venirea lui, să-i găsească pe mulţi dintre aceia care mărturiseau Numele lui Hristos umblând ca lumea nelegiuită din jur. El se temea să nu fie smerit de Dumnezeu cu privire la ei şi să trebuiască să-i plângă pe mulţi care, după ce păcătuiseră, nu se pocăiseră de faptele lor.
sursa: https://comori.org/