Categorie: Cartile Bibliei
Apostolul scrie această a doua epistolă către corinteni sub influenţa mângâierilor lui Hristos, mângâieri pe care le-a primit în cele mai grele încercări prin care trecuse în Asia şi care au fost reînnoite prin veştile bune pe care le adusese Tit de la Corint, înainte ca Pavel să scrie epistola. De această dată, apostolul este bucuros pentru corinteni şi le împărtăşeşte aceleaşi mângâieri, lor, celor care, prin har, ajunseseră acum să fie o sursă de mângâiere pentru el.
Prima epistolă a lui Pavel trezise conştiinţa corintenilor, le readusese în inimă temerea de Dumnezeu şi îi făcuse să umble în dreptate. Apostolul a fost încântat să primească aceste veşti bune, având în vedere că starea în care fuseseră înainte corintenii îl întristase mult şi, într-o oarecare măsură, inima lui nu mai putuse fi umplută de sentimentele produse prin mângâierea lui Isus, în încercările din Efes. Cât de diverse şi de complexe sunt exerciţiile de inimă ale celui care Îi slujeşte lui Hristos şi care veghează asupra inimilor altora! Restabilirea spirituală a corintenilor a înlăturat neliniştile lui Pavel şi i-a reînnoit bucuria acestor mângâieri, bucurie pe care purtarea lor nepotrivită o întrerupsese. El revine la subiectul suferinţelor prin care trecuse la Efes şi prezintă în mod remarcabil puterea de viaţă pe care o avea în Hristos.
Capitolul 1
Apostolul se adresează tuturor sfinţilor din Ahaia, nu numai celor din Corint, care era capitala acelei provincii, şi, condus de Duhul Sfânt, le scrie potrivit cu sentimentele pe care Duhul le produsese în el şi vorbeşte imediat despre mângâierile care îi umpleau inima, recunoscând în acestea mâna lui Dumnezeu care le turna în inima lui atât de încercată.
Lucrarea Duhului în inima omenească
Nu este nimic mai impresionant decât lucrarea Duhului Sfânt în inima apostolului, amestecul de recunoştinţă şi de închinare faţă de Dumnezeu şi bucuria în mângâierile lui Hristos, precum şi afecţiunea pentru cei care sunt subiectele bucuriei lui. Acestea sunt de o frumuseţe pe care duhul omului nu o poate imita. Simplitatea şi adevărul ei nu fac decât să preamărească această lucrare divină în inima unui om.
„Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, Cel care ne mângâie în orice necaz al nostru, pentru ca noi să-i putem mângâia pe cei care se află în orice necaz, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Pentru că, după cum prisosesc suferinţele lui Hristos faţă de noi, tot aşa, prin Hristos, prisoseşte şi mângâierea noastră. Dar, fie că suntem în necaz, aceasta este pentru mângâierea şi mântuirea voastră“ (2. Corinteni 1:3-6 ). Binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru mângâierile pe care le primise, mulţumit chiar în suferinţă, pentru că părtăşia lui la suferinţe încuraja credinţa corintenilor care sufereau, arătându-le calea rânduită de Dumnezeu pentru sfinţii Săi (Psalmul 16:3 ), el toarnă în inimile lor din mângâierile pe care le primise de la Dumnezeu. Primul lui gând – ceea ce se petrece întotdeauna într-un suflet care realizează că este dependent de Dumnezeu şi care doreşte să fie în prezenţa lui Dumnezeu (vezi Geneza 24:27 ) – este să-L binecuvânteze pe Dumnezeu şi să-L recunoască drept sursa oricărei mângâieri. Hristosul, pe care Îl găsise în suferinţe şi în mângâieri, i-a îndreptat inima şi spre preaiubiţii care sunt mădulare ale trupului Său.
Stricăciunea omului şi răbdarea lui Dumnezeu; harul nădăjduieşte că răul va fi corectat
Trebuie remarcate în acelaşi timp stricăciunea inimii omului şi răbdarea lui Dumnezeu. În mijlocul suferinţelor pentru Hristos, corintenii puteau să-şi ia partea la ruşinea păcatului care dezonora Numele lui Hristos, acel păcat necunoscut nici măcar la cei dintre naţiuni. În ciuda acestui păcat, Dumnezeu nu voia să-i lipsească de mărturia pe care acele suferinţe o dădeau cu privire la veridicitatea creştinismului lor, suferinţe care îl asigură pe apostol de faptul că şi corintenii se bucurau de mângâierile lui Hristos, care însoţesc suferinţele pentru Numele Mântuitorului. Este frumos să vedem cum harul ia ceea ce este bun şi trage concluzia că răul va fi cu siguranţă corectat şi nu discreditează binele din cauza prezenţei răului. Pavel era aproape de Hristos, unica sursă de putere.
Puterea vieţii în Hristos
După aceste cuvinte încurajatoare, apostolul prezintă, în forma experienţei practice, învăţătura cu privire la puterea de viaţă în Hristos*, care îşi arată tăria în moartea faţă de tot ceea ce este temporal, faţă de tot ceea ce ne leagă de vechea creaţie, chiar faţă de viaţa muritoare însăşi. Apoi, el atinge aproape toate subiectele cu care s-a ocupat în prima epistolă, dar revine la ele cu o inimă uşurată, chiar dacă o face cu aceeaşi fermitate care doreşte binele credincioşilor de la Corint şi gloria lui Dumnezeu, indiferent cât l-ar fi costat aceasta.
* Începutul acestei epistole prezintă puterea experimentală a ceea ce este dat ca doctrină din Romani 5:12 până la sfârşitul capitolului 8 şi este foarte folositor sub acest aspect. Aici nu se merge atât de departe ca în epistolele către Efeseni şi Coloseni, unde rodul practic al învăţăturii este manifestarea caracterului lui Dumnezeu. Totuşi, într-o oarecare măsură, avem aplicaţia a ceea ce ne învaţă Epistola către Coloseni.
Efectul lucrării Duhului Sfânt atunci când conştiinţa este atinsă
De remarcat aici legătura admirabilă care există între: 1. împrejurările personale în care se află lucrătorii lui Dumnezeu, 2. lucrarea pe care ei sunt chemaţi să o facă, 3. condiţiile în care se desfăşoară acea lucrare. Prima epistolă îşi produsese efectul salvator, pe care apostolul îl dorise, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Conştiinţa corintenilor fusese trezită şi ei au fost însufleţiţi împotriva răului de un zel proporţional cu adâncimea căderii lor. Acesta este întotdeauna efectul lucrării Duhului Sfânt atunci când atinge cu adevărat conştiinţa unui creştin care a căzut. Astfel, inima apostolului s-a putut deschide cu bucurie faţă de ascultarea lor completă şi sinceră. Între timp, apostolul însuşi trecuse prin încercări grozave, până într-atât încât ajunsese să piardă speranţa de a scăpa cu viaţă, dar, prin har, a realizat puterea vieţii în Hristos, care a învins moartea, şi acum putea turna din plin în inimile corintenilor mângâierile acelei vieţi. Există un Dumnezeu care conduce totul în lucrarea pe care o desfăşoară sfinţii, atât durerile prin care trec ei, cât şi toate celelalte lucruri.
Mulţumirea pentru mângâierile lui Dumnezeu în suferinţă
Remarcaţi, de asemenea, că Pavel nu mai are nevoie, ca în prima epistolă, să le amintească corintenilor de chemarea şi de privilegiile lor ca oameni sfinţiţi în Hristos. El izbucneşte în mulţumiri către Dumnezeul oricărei mângâieri. Sfinţenia este scoasă în relief atunci când ea lipseşte din viaţa practică a sfinţilor; dar dacă umblă în sfinţenie, atunci ei se bucură de Dumnezeu şi vorbesc despre Dumnezeu. Modul în care în viaţa apostolului se leagă diferitele părţi ale lucrării lui Dumnezeu se vede şi din expresiile care ţâşnesc din inima lui plină de recunoştinţă. Dumnezeu îl mângâie în suferinţe, iar mângâierea este de aşa fel, încât poate să-i mângâie şi pe alţii în orice suferinţe, pentru că Dumnezeu Însuşi este mângâierea, turnând în inimile noastre dragostea Lui şi comuniunea cu El, de care ne bucurăm în Hristos.
Dacă apostolul se află în necazuri, aceasta este pentru ca să-i poată mângâia pe alţii, arătându-le că aceia care sunt onoraţi de Dumnezeu trec prin suferinţe asemănătoare şi făcându-le cunoscut că ei sunt părtaşi aceleiaşi cauze binecuvântate şi că se află în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu (prin acest mijloc, inima fiind atinsă şi adusă înapoi la aceste afecţiuni). Dacă el este mângâiat, aceasta este pentru ca să-i mângâie pe alţii prin mângâierile de care se bucură el trecând prin suferinţe. Suferinţele corintenilor sunt o mărturie pentru el că şi ei aveau parte de aceleaşi mângâieri atât de profunde, pe care apostolul le cunoştea şi care sunt o garanţie a favorii lui Dumnezeu, chiar dacă ei aveau multe slăbiciuni sub aspect moral. Ce minunată legătură a harului! Şi cât este de adevărat că, chiar în măsura noastră mică, suferinţele lucrătorilor lui Dumnezeu pe de o parte reînsufleţesc dragostea faţă de ei, iar pe de altă parte îl asigură pe lucrător de sinceritatea celor faţă de care manifestă afecţiunea creştină, prezentându-i pe aceştia înaintea lui într-o lumină nouă, în dragostea lui Hristos. Necazul apostolului l-a făcut să le scrie corintenilor cu acea durere potrivită pentru starea în care se aflau ei. Ce credinţă extraordinară este aceea care se ocupă de starea tristă a altora şi se angajează în aceasta cu toată energia, uitând de sine, chiar în împrejurări ca acelea în care se găsea apostolul! Puterea sa era în Hristos.
Pavel explică motivul amânării vizitei sale, care era o dovadă a dragostei lui faţă de corinteni
Inima lui Pavel se apleacă spre corinteni. Vedem că afecţiunile lui se manifestă fără piedică – un lucru de mare preţ. Apostolul conta pe faptul că ei vor fi interesaţi să audă despre suferinţele lui şi era sigur că ei aveau să se bucure de ceea ce i-a dat Dumnezeu, aşa cum şi el se bucura de ei ca rod al lucrării sale, fiind sigur că aveau să îl recunoască drept ceea ce era. El era mulţumit să depindă de rugăciunile lor în ce privea darurile care se manifestau în el însuşi, căci astfel succesul său în evanghelie devenea interesul lor personal. El putea cu adevărat să le ceară să se roage pentru el, pentru că se purtase faţă de ei cu toată sinceritatea, fără interese amestecate, în special atunci când fusese printre ei. Aceasta l-a făcut să le explice corintenilor motivele mişcărilor lui, despre care nu vorbise mai înainte, raportând aceste mişcări la propriile sale planuri şi motivaţii, în supunere totuşi faţă de Domnul. Sub autoritatea lui Hristos, Pavel avea întotdeauna control asupra mişcărilor sale şi le-a putut vorbi cu toată libertatea despre motivele care-l făcuseră să ia anumite hotărâri, motive pe care corintenii nu le putuseră înţelege mai înainte, din pricina stării lor. Pavel dorea să-i mulţumească şi să le explice lucrurile astfel încât să demonstreze dragostea lui faţă de ei şi, în acelaşi timp, să le arate libertatea lui deplină în Hristos. El nu dorea să se arate răspunzător faţă de ei pentru ceea ce făcea, ci era slujitorul lor în dragoste şi era liber să le slujească astfel, pentru că el depindea numai de Hristos şi Îi slujea lui Hristos şi le putea satisface conştiinţa, dacă ea era curată. Conştiinţa lui însă era curată şi nu le scria altceva decât ceea ce ştiau şi recunoşteau şi ei, lucruri pe care el spera ca ei să le recunoască până la capăt, pentru ca şi ei să se poată lăuda cu el, aşa cum el se lăuda cu ei.
Motivul pentru care Pavel nu-i vizitase
Să fi luat el oare cu uşurătate hotărârile, pentru că, aşa cum le spunea corintenilor, avusese intenţia să-i viziteze mai înainte, în drum spre Macedonia (unde se afla atunci când scria această epistolă), apoi la întoarcerea lui de acolo? Nicidecum! El nu lua hotărâri în carne, cu uşurătate, pentru a le abandona mai târziu, ci întârziase din dragoste pentru ei şi nu venise la Corint tocmai pentru a-i cruţa. El nu putea suporta gândul să meargă acolo cu o nuia pentru a-i certa pe cei pe care îi iubea. Remarcaţi în ce fel îşi menţine apostolul autoritatea, chiar arătând afecţiune şi tandreţe. Amintindu-le credincioşilor de la Corint de această autoritate, el o face cu dragoste. Ei aveau nevoie de exercitarea acestei autorităţi. Probabil că nu erau asemenea cretanilor, care trebuiau mustraţi aspru, dar la ei era o delăsare sub aspectul moralităţii, şi aceasta cerea delicateţe şi îngrijiri atente, astfel încât să nu fie stârnită împotrivire în inimile lor, dar cerea şi autoritate, pentru ca nu cumva, fiind lăsaţi prea liberi, să cadă şi să umble pe tot felul de căi rele. Pavel revine însă imediat la certitudinea care este în Hristos, baza siguranţei sale. Nu trebuia întinsă prea mult acea coardă a sufletului lor pe care el o atinsese încă de la început. Apostolul şi-a făcut cunoscută autoritatea, mai precis felul cum ar fi putut ea să se exercite, dar nu a făcut uz de ea. Trebuia să existe o temelie creştină pentru ca duhul corintenilor să fie adus în acea stare în care ei să se judece pe sine, şi aceasta cu o judecată sănătoasă. Sub influenţa falşilor învăţători şi a obiceiului lor de a urma şcoli de filosofie, ei erau dispuşi să se despartă de apostol şi, în duh, să se despartă şi de Hristos. Pavel i-a readus la temelia învăţăturii sigure, comune tuturor celor care au lucrat la început în mijlocul lor. El nu dorea să-i lase lui Satan niciun prilej de a-i despărţi de el (vezi 2. Corinteni 2:11 ).
Stabilirea marilor principii ale bucuriei şi siguranţei creştine
Apostolul prezintă aici marile principii ale bucuriei şi siguranţei creştine. Nu este vorba despre sângele lui Hristos, singura sursă de pace pentru conştiinţa pusă înaintea judecăţii lui Dumnezeu, ci despre felul în care, prin puterea lui Dumnezeu, noi suntem în prezenţa Lui în poziţia în care ne introduce această putere potrivit planurilor harului Său. Siguranţa era, în mod simplu, în Isus, potrivit cu tot ceea ce fusese spus. Nu era acolo un „da“, urmat apoi de un „nu“, ci numai un „da“, care rămâne mereu „da“ – principiu extrem de important, pentru a cărui stabilire este însă necesară puterea, fermitatea, chiar perfecţiunea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că nu ar fi potrivit demnităţii Lui ca El să întărească ceea ce nu este înţelept şi perfect.
Am remarcat că se punea întrebarea dacă apostolul s-a răzgândit din uşurătate. El spune că nu, dar lasă deoparte lucrurile cu privire la el, pentru a vorbi despre ceea ce îl preocupa, anume Hristos, pentru că, într-adevăr, pentru el „a trăi este Hristos“. Rămânea însă o dificultate cu privire la promisiunile neschimbate ale lui Dumnezeu: aceea că noi nu suntem în stare să profităm de ceea ce este neschimbat, şi aceasta din cauza slăbiciunii şi a instabilităţii noastre. Apostolul arată că rezolvarea acestei dificultăţi este prin puterea lucrării lui Dumnezeu în har.
Imuabilitatea promisiunilor lui Dumnezeu; împlinirea lor doar în Hristos
Aici sunt două aspecte: pe de o parte, toate promisiunile sunt asigurate în Hristos, iar pe de altă parte, savurarea de către noi a efectului acestor promisiuni. Aşa cum am văzut, nu este vorba numai să promitem ceva, ci să nu ne schimbăm intenţiile şi să nu ne călcăm cuvântul. Fuseseră făcute promisiuni. Dumnezeu îi dăduse promisiuni lui Avraam fără a-i pune condiţii, iar la Sinai îi dăduse promisiuni lui Israel cu condiţia ascultării; în Hristos însă nu sunt promisiuni, ci este amin-ul pentru toate promisiunile date de Dumnezeu, adică autenticitatea şi împlinirea lor. Toate promisiunile pe care le-a făcut Dumnezeu au da-ul şi amin-ul în Hristos. Dumnezeu a stabilit (a depozitat) împlinirea tuturor promisiunilor Sale în Persoana lui Hristos: viaţa, gloria, dreptatea, iertarea şi darul Duhului, toate sunt în El. Numai în El totul este adevărat, este „da şi amin“. Afară din El, nu putem să ne bucurăm de nicio promisiune. Şi aceasta nu este totul: noi, cei credincioşi, suntem obiecte ale acestor planuri ale lui Dumnezeu, care sunt pentru gloria lui Dumnezeu, prin noi.
Dar, în primul rând, gloria lui Dumnezeu este a Aceluia care Se glorifică întotdeauna prin căile harului Său suveran faţă de noi, pentru că prin aceste căi arată El ceea ce este. În consecinţă, „da-ul“ şi „amin-ul“ promisiunilor lui Dumnezeu, împlinirea promisiunilor Lui, spre gloria Sa prin noi, toate acestea sunt în Hristos.
Promisiunile pot fi savurate doar în Hristos
Atunci, cum putem fi noi părtaşi la acestea, dacă toate Îi aparţin lui Hristos şi se găsesc în El? Aici Duhul Sfânt ne prezintă cea de-a doua parte a căilor harului. Noi suntem în Hristos, şi suntem aşa nu potrivit instabilităţii voinţei omului şi slăbiciunii ce-l caracterizează în toate lucrările sale trecătoare şi schimbătoare. Acela care ne întăreşte în Hristos este Dumnezeu Însuşi. Împlinirea tuturor promisiunilor este în El. Sub lege, în condiţiile în care împlinirea promisiunilor depindea de stabilitatea omului, promisiunile nu şi-au atins niciodată scopul, ci ceea ce era promis îi scăpa întotdeauna omului, pentru că omul, prin dreptate, trebuia să fie într-o stare potrivită pentru a ajunge să se bucure de efectele promisiunii, iar el nu era aşa. De aceea, împlinirea promisiunilor rămânea mereu suspendată, iar efectul pozitiv s-ar fi văzut numai condiţionat: „dacă…“. Dar acest „dacă“ nu se împlinea, astfel că da-ul şi amin-ul nu veneau. Însă tot ceea ce a promis Dumnezeu este în Hristos. Cel de-al doilea aspect este că această glorie este „prin noi“ şi priveşte de asemenea măsura în care noi ne putem bucura de aceasta. Dumnezeu ne-a aşezat în Hristos, în care sunt împlinite toate promisiunile, astfel încât avem cu siguranţă în El tot ceea ce a fost promis, dar noi nu ne bucurăm de acestea ca şi cum le-am avea în mâinile noastre.
Ungerea, pecetluirea şi arvuna Duhului pentru savurarea a tot ceea ce este în Hristos
Mai mult, Dumnezeu Însuşi ne-a uns. Prin Isus, noi am primit Duhul Sfânt şi Dumnezeu S-a îngrijit ca noi, prin Duhul Sfânt, să înţelegem ceea ce ni s-a dat fără plată în Hristos. Dar, potrivit planurilor lui Dumnezeu, Duhul ne este dat şi pentru alte lucruri, nu numai pentru a înţelege darurile Sale în Hristos. Cel care a primit Duhul este pecetluit: Dumnezeu Şi-a pus pecetea asupra lui, aşa cum Şi-a pus pecetea asupra lui Isus, atunci când L-a uns, după ce a fost botezat de Ioan. Duhul devine în inima noastră o arvună pentru ceea ce vom avea mai târziu pe deplin în Hristos. Noi înţelegem deci lucrurile care ne-au fost date în glorie şi suntem însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu pentru a ne bucura de ele, avem arvuna în inimile noastre şi afecţiunile noastre sunt animate de către aceste lucruri. Fiind în Hristos, noi avem Duhul Sfânt care ne este dat ca o pecete atunci când credem, pentru a ne face să ne bucurăm chiar de pe pământ de ceea ce este în Hristos.
sursa: https://comori.org/