Categorie: Cartile Bibliei
Caracterul luptei în epistola către Efeseni
Bine aţi venit la luptă!
Viaţa creştinului nu este întotdeauna o cale pe „culmi însorite“. Desigur, este minunat să ai experienţe cu Domnul şi să savurezi bucuria părtăşiei cu El. Dar aceasta este numai o latură. Există de asemenea luptă şi controverse, împotrivire şi greutăţi, înfrângere şi victorie.
Biblia vorbeşte în multe pasaje despre situaţii în care trebuie să luptăm. Apostolul Pavel a spus la sfârşitul vieţii sale: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa“ (2. Timotei 4:7 ). Pe tovarăşul său de luptă Timotei, apostolul l-a rugat să facă la fel: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei“ (1. Timotei 6:12 ).
Dar lupta nu este întotdeauna bătălie. În Noul Testament se vorbeşte despre diferite lupte în care putem fi implicaţi. Una dintre aceste lupte ne este descrisă în Efeseni 6 , unde ne este prezentată şi armura lui Dumnezeu.
Cuvântul folosit pentru „luptă“ în acest fragment (Efeseni 6:12 ) se deosebeşte de toate celelalte expresii folosite în Noul Testament. Cuvântul ar putea fi tradus prin „luptă clasică şi liberă“. Este vorba de o confruntare directă cu duşmanul. Pavel s-a folosit de o imagine uşor de înţeles de cititorii de odinioară, vorbind despre armura legionarilor romani.
Ne vom preocupa în continuare de caracterul special al acestei lupte. Dar ar fi bine să vedem mai întâi ce nu este această luptă:
1) Nu este o luptă împotriva păcatului care locuieşte în noi. Mulţi credincioşi sunt extenuaţi în acest conflict. Biblia nu ne spune nicăieri că trebuie să ducem această luptă. Noi nu luptăm împotriva păcatului din noi (natura veche, carnea). Acesta este osândit prin moartea Domnului Isus. Noi suntem eliberaţi de puterea păcatului prin moartea Sa. Îndemnul, căruia trebuie să-i dăm ascultare, este: „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus“ (Romani 6:11 ).
2) Nu este o luptă împotriva ispitelor lumeşti şi a ademenirilor venite din exterior. Această luptă ar fi lipsită de succes. Noi nu luptăm contra unor astfel de ispite, ci fugim de ele. Noi trebuie să fugim de curvie, de idolatrie şi de poftele tinereţii, nu să luptăm contra lor.
3) Nu este o luptă pe care o duc unii creştini, pentru a restaura, după cum spun ei, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. În niciun loc din Biblie nu suntem chemaţi la aşa ceva. Domnul Isus a spus foarte clar: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta; dacă Împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat...“ (Ioan 18:36 ). Credincioşii nu trebuie să impună Împărăţia lui Dumnezeu nici prin forţă politică, nici militară.
4) Nu este lupta Evangheliei. Despre această luptă se vorbeşte în Filipeni 4:3 . Lupta aceasta este deosebit de importantă şi trebuie purtată. Solia crucii trebuie răspândită. Trebuie să mergem în lume şi să vestim Evanghelia. Această lucrare aduce împotrivire şi luptă. Ea este o luptă importantă, dar nu este lupta din Efeseni 6 .
5) Nu este lupta împotriva învăţăturii false. Apostolul foloseşte în 2. Corinteni 10 expresii asemănătoare cu cele din Efeseni 6 , dar totuşi trebuie deosebite aceste două confruntări. „Pentru că, deşi umblăm în carne, nu ne luptăm potrivit cărnii. Pentru că armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos“ (2. Corinteni 10:3-5 ).
6) Efeseni 6 nu vorbeşte nici despre lupta slujitorului lui Dumnezeu pentru prosperarea sufletului, cum citim în Coloseni 1:28 - 2:1 : „Pe care noi Îl vestim, îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos. Pentru aceasta mă şi ostenesc, luptându-mă potrivit lucrării Lui, care lucrează în mine cu putere. Pentru că vreau ca voi să ştiţi ce mare luptă duc pentru voi...“ Această luptă trebuie să se găsească cât mai mult la noi, dar ea nu este lupta amintită în Efeseni 6 .
Deci, există lupte pe care nu trebuie să le purtăm şi altele care trebuie să fie prezente în viaţa noastră. În Efeseni 6 este vorba despre lupta creştină specială. Pentru a înţelege mai bine caracterul acestei lupte, vom cerceta mai întâi în ce context prezintă Pavel aceste învăţături.
1. Caracterul luptei în epistola către Efeseni
Textul biblic începe cu cuvintele: „Încolo, fraţilor...“ Prin acest îndemn, apostolul începe un nou capitol în învăţăturile sale adresate efesenilor. Totodată, este făcută o punte de legătură spre ceea ce a spus apostolul mai înainte. Putem să dăm urmare acestui îndemn de a ne împotrivi duşmanului, numai dacă înţelegem bine despre ce este vorba în această luptă.
Poziţie - practică - luptă
Epistola către Efeseni poate fi împărţită în trei mari părţi. Prima parte (capitolele 1-3) ne prezintă poziţia credinciosului. Partea a doua (capitolele 4:1-6:9) ne arată practica credinciosului în relaţiile sale pământeşti. A treia parte ne prezintă lupta creştină. Aceste trei mari părţi sunt strâns unite între ele. Numai când am înţeles poziţia noastră creştină, putem să-i corespundem acesteia în viaţa zilnică. Tocmai atunci vine duşmanul cu vicleniile sale, ca să ne facă să cădem. Lupta începe.
Poziţia credinciosului este „în Hristos“. El a fost în moarte, dar Dumnezeu „L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor“ (1:20-21). El este acum în „locurile cereşti“. Noi suntem văzuţi „în El“ deja astăzi, conform poziţiei noastre. El „ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, în Hristos“ (2:6). Aceasta este poziţia noastră. Noi suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 1:3 ). Aceste binecuvântări cereşti nu sunt materiale, ci spirituale. Ele nu sunt în legătură cu pământul, ci poartă un caracter ceresc. Aceste binecuvântări spirituale sunt bucuria în Domnul şi tot ce este în legătură cu El.
Tot ceea ce avem - fie personal, fie în comun - posedăm cu Fiul Omului glorificat în ceruri. Aceasta caracterizează poziţia noastră. Ne-am „îmbrăcat cu omul cel nou“ (Efeseni 4:24 ); purtăm un caracter ceresc, cu toate că trăim încă pe pământ.
Această poziţie luminează partea practică a vieţii noastre. După ce apostolul a descris în primele trei capitole poziţia şi binecuvântarea creştinului, începe acum partea practică cu îndemnul: „umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi“ (Efeseni 4:1 ). Umblarea - întreaga conduită de viaţă a credinciosului - trebuie să fie în concordanţă cu poziţia în care a fost aşezat prin har.
Credinciosul trăieşte pe pământ. El cunoaşte toate relaţiile naturale: creşte ca şi copil, trăieşte într-o familie, merge la şcoală; are de-a face cu oamenii; învaţă o meserie, se căsătoreşte şi întemeiază o familie. Prin nimic nu se diferenţiază de ceilalţi oameni. Totuşi, conduita sa de viaţă este cu totul deosebită. El trăieşte ca un cetăţean al cerului în aceste relaţii pământeşti. În toate aceste împrejurări pământeşti trebuie să arătăm omul cel nou, adică să răspândim lumina cerească în relaţiile noastre pământeşti. Omul nou trăieşte în sfera omului vechi, unde diavolul este stăpân; tocmai acolo, credinciosul arată trăsăturile de caracter ale lui Hristos. El este creat după chipul lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenie (Efeseni 4:24 ).
Credinciosul nu este mai presus de toate împrejurările vieţii sale de zi cu zi, dar trăieşte în ele ca un om ceresc. Tocmai acest lucru doreşte diavolul să împiedice cu şiretlicurile lui. De aici apar tensiuni care conduc la conflicte şi luptă. Aceasta este de fapt lupta din Efeseni 6 .
Diavolul este marele împotrivitor al creştinilor. El încearcă să ne atace şi să ne facă să cădem. El nu ne lasă în pace. Imediat ce începem să trăim consecvenţi poziţia noastră cerească (adică să umblăm vrednici de chemarea pe care am primit-o), duşmanul ne va ataca. Aceasta duce la luptă. El nu ne poate lua poziţia şi binecuvântările. Dar diavolul caută să ne împiedice să savurăm această poziţie şi să nu ne bucurăm de binecuvântările dăruite de Dumnezeu. Acest lucru îl face atacându-ne în umblarea noastră. Lupta este una de apărare. Pentru a purta lupta, Dumnezeu ne-a dăruit armura necesară. Numai cu aceste arme putem fi victorioşi.
Împotrivitorul lui Dumnezeu
Lupta credinciosului în Efeseni 6 mai are încă o dimensiune mai profundă. Aceste atacuri ale duşmanului se îndreaptă - la prima vedere - exclusiv împotriva noastră. Dar la o cercetare mai profundă putem constata că atacurile diavolului sunt îndreptate în final împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Domnului Isus.
Este foarte important că în primele capitole ale epistolei, Pavel ne-a arătat poziţia şi binecuvântările credinciosului. Lucrarea lui Dumnezeu este ca să ne unească cu Hristos. Scopul esenţial este ca toate acestea să fie spre lauda gloriei harului Său (Efeseni 1:6 ). Pe cât de adevărat este că duşmanul în înverşunarea lui vrea să ne fure savurarea binecuvântărilor şi bucuria lor, pe atât de adevărat este că prin aceasta vrea să-i fure lui Dumnezeu gloria - gloria lui Dumnezeu aşa cum este ea văzută în noi. Din acest motiv, diavolul ne atacă pe noi. El doreşte să nu se vadă în noi trăsăturile de caracter ale omului nou, trăsături care Îl glorifică pe Dumnezeu. Pe această cale, duşmanul vrea să-I fure ceva lui Dumnezeu.
După ce am fost mântuiţi, Dumnezeu nu ne-a luat imediat la El în cer, ci ne-a lăsat pe pământ, ca în împrejurările vieţii în care trăim, să arătăm însuşirile de caracter ale omului nou. Dacă aceste însuşiri de caracter se arată, Hristos este văzut şi Dumnezeu este glorificat. Dacă diavolul reuşeşte să împiedice acest lucru, va face un mare rău lui Dumnezeu. De aceea este foarte important ca noi să învingem în luptă şi să purtăm toată armura lui Dumnezeu.
Imagini din Vechiul Testament
Imaginile din Vechiul Testament ne ajută să înţelegem mai bine aceste gânduri.
- Epistola către Romani ne arată ceea ce găsim la începutul istoriei poporului Israel. Israeliţii au fost eliberaţi din Egipt, au trecut prin Marea Roşie şi au ajuns în pustie. Aceasta este o imagine a morţii Domnului nostru pentru noi, prin care am fost eliberaţi de sub puterea duşmanului şi a păcatului, şi acum experimentăm împrejurările vitrege ale pustiei.
- Epistola către Coloseni ne prezintă modul în care părăsim pustia şi traversăm Iordanul. Ca şi Marea Roşie, Iordanul este o imagine despre moartea Domnului nostru. Aici înţelegem ce înseamnă a muri împreună cu El. Intrăm în ţară şi ajungem la Ghilgal. Ţara este în faţa noastră, dar încă nu este luată în stăpânire. Noi nu doar am murit împreună cu Hristos, ci am fost şi înviaţi împreună cu El. Epistola către Coloseni nu ne vede încă aşezaţi în Hristos în locurile cereşti; dar gândim deja la lucrurile de sus.
- Epistola către Efeseni îl vede pe credincios în posesia ţării. Noi nu doar am murit şi am înviat împreună cu Hristos, ci Dumnezeu ne vede acolo unde este acum Hristos - în locurile cereşti. În El suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti. Tot planul de mântuire al lui Dumnezeu ne-a fost făcut cunoscut.
Învăţătura Mării Roşii este: Hristos a murit şi a fost înviat pentru noi. Iordanul ne arată moartea şi învierea noastră cu El. Marea Roşie ne conduce în pustie. Acolo trăim ca străini. Noi urmăm norul. Suntem încercaţi şi recunoaştem ceea ce este în noi. Totodată, Îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru care ne hrăneşte. Iordanul ne conduce la binecuvântările cereşti. Acolo suntem acasă şi savurăm bogăţiile lui Hristos. Diavolul încearcă tocmai aici să ne împiedice să savurăm aceste lucruri. De aceea, acolo este luptă.
Poporul a primit de la Dumnezeu misiunea să cucerească ţara promisă. Ţara era a lor, dar trebuia luată în stăpânire (Iosua 1:3 ). Însă acolo erau duşmani care doreau să oprească tocmai această lucrare. Ţara promisă lui Israel reprezintă pentru noi tocmai locurile cereşti, în care suntem aşezaţi deja acum, chiar dacă trăim pe pământ. Acolo sunt duşmani care caută să ne împiedice să ne bucurăm de tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu.
Locurile cereşti nu sunt o imagine a cerului, ca ţel al fiecărui credincios (Casa Tatălui), iar Iordanul nu este o imagine a morţii noastre fizice. Acest gând este larg răspândit, dar dacă îi dăm ascultare nu vom înţelege învăţătura epistolei către Efeseni. Când vom fi la Domnul nostru în cer, nu va mai exista niciun duşman. Atunci nu va mai fi nici luptă. La Domnul ne vom odihni pentru totdeauna.
În ciuda concordanţelor, există totuşi şi unele deosebiri între imaginile Vechiului Testament şi realitatea din Noul Testament. Poporul Israel trebuia să lupte pentru a intra în stăpânirea ţării. Fără luptă nu exista nicio binecuvântare pentru ei. Cu noi este altfel. Nouă ne este dată binecuvântarea prin har. Noi nu trebuie să luptăm pentru a cuceri binecuvântările noastre, dar trebuie să apărăm savurarea binecuvântărilor şi realizarea practică a poziţiei noastre. În acest sens nu întreprindem expediţii militare în ţară; lupta este în primul rând una de respingere a atacului şi de apărare.
În istoria lui Israel există şi unele paralele cu Efeseni 6 . Doresc să dau două exemple:
În Judecători 6 , poporul este în posesia ţării. Dar din cauza necredincioşiei lui, duşmanul a reuşit să-i producă pagube uriaşe. Madianiţii au venit asemenea unor lăcuste ca să distrugă ţara. Totuşi, a fost unul care bătea grâul în teasc pentru a-l feri de Madian. Acesta a fost Ghedeon. El a apărat roadele ţării de atacurile duşmanului. Acest lucru îl putem face şi noi, şi anume să împiedicăm duşmanul să ne ia bucuria pe care o avem în binecuvântările lui Dumnezeu.
În 2. Samuel 23 sunt amintiţi vitejii lui David. Unii au făcut fapte vitejeşti. Despre unul se spune: „Şi filistenii se adunaseră în ceată şi acolo era un ogor plin de linte. Şi poporul fugise dinaintea filistenilor. Şi el s-a aşezat în mijlocul ogorului şi l-a apărat şi i-a bătut pe filisteni. Şi Domnul a adus o mare salvare“ (2. Samuel 23:11-12 ). Poate în ochii oamenilor, ogorul de linte nu avea o valoare deosebită. Dar în ochii lui Şama era un act de vitejie să apere de invazie ogorul pentru popor şi pentru Dumnezeu. Să intervenim şi noi pentru ceea ce ne dă Dumnezeu, chiar dacă în ochii multora este un lucru mărunt.
Condiţii pentru luptă
În Iosua 4 şi 5, poporul a sosit în ţară. El era pe malul celălalt al Iordanului; totuşi, lupta nu a început. Erau multe pregătiri până să înceapă. Aceste pregătiri au pentru noi o semnificaţie spirituală profundă, care trebuie să o înţelegem şi să o punem în practică înainte de a intra în luptă. Dacă vom îndeplini aceste condiţii, vom vedea că lupta nu este aşa de grea, deoarece de partea noastră este Domnul şi tăria puterii Lui. Victoria Israelului împotriva Ierihonului a fost mare, însă a fost o victorie la care poporul nu a putut contribui cu nimic şi nici nu a trebuit să contribuie.
În Iosua 4 şi 5, poporul se găsea la Ghilgal. Acolo era pregătit de Dumnezeu pentru război:
a) Pietre în mijlocul Iordanului - pietre pe malul Iordanului
La porunca lui Dumnezeu, poporul Israel trebuia să scoată pietre din mijlocul râului şi să le pună pe mal. Aceste pietre aveau să fie un semn pentru generaţiile viitoare ca amintire (Iosua 4:1-8 ). Fiecare din Israel putea să-şi amintească ce s-a întâmplat acolo şi cum l-a ajutat Dumnezeu pe poporul Său. Apoi Iosua a luat douăsprezece pietre şi le-a ridicat în mijlocul Iordanului, în locul unde au stat picioarele preoţilor care au purtat chivotul (Iosua 4:9 ). Aceste pietre nu au mai fost văzute în momentul când Iordanul a început să curgă din nou.
Ne-am amintit că Iordanul este o imagine a morţii Domnului nostru. El a murit, dar nu a rămas în moarte. El a înviat. Moartea şi învierea Sa nu au fost numai pentru noi ca să ne mântuiască, ci noi suntem morţi şi înviaţi împreună cu El. Acest adevăr este foarte important pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, dar întrebarea se pune cât de mult am înţeles acest adevăr în mod practic şi în ce măsură îl realizăm. Lupta din Efeseni 6 o putem duce numai dacă am înţeles acest adevăr şi trăim ca atare, şi anume morţi împreună cu Hristos şi înviaţi împreună cu El. Dacă ştim că poziţia Sa este poziţia noastră, putem lupta împotriva puterilor răutăţii din locurile cereşti.
Copiii lui Israel puteau să meargă oricând la Iordan şi să vadă pietrele. În gândurile noastre putem să ne îndreptăm mereu spre Golgota şi să ne amintim ce a însemnat moartea şi biruinţa Sa pentru noi. Moartea Sa a fost necesară; acum ştim că noi am murit împreună cu El. Domnul Isus a obţinut vic-toria Sa. El a înviat. Puterea tăriei lui Dumnezeu a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi (Efeseni 1:19-20 ). Aceeaşi putere a folosit-o Dumnezeu pentru învierea noastră. Poziţia noastră este acolo unde este Domnul acum.
b) Circumcizia
Ajuns pe malul celălalt al Iordanului, poporul a poposit la Ghilgal. Nici acum nu începuse lupta. Iosua a primit porunca de a face circumcizia. În loc să lupte, au devenit incapabili de luptă. Omeneşte vorbind, se pare că nu era momentul potrivit să i se provoace acestui popor, care trebuia să lupte, astfel de dureri, ca să nu poată lupta. Dar aşa lucrează Dumnezeu. Dispreţul Egiptului, care nu a fost posibil să fie îndepărtat în pustie, trebuia să fie îndepărtat acum; iar acest lucru se făcea prin circumcizie (Iosua 5 ).
Din Noul Testament înţelegem că circumcizia are o însemnătate spirituală, şi anume o însemnătate principială şi una practică. La fel ca şi Iordanul, circumcizia este o imagine a morţii Domnului pe cruce. În Coloseni 2:11 citim despre o „circumcizie nefăcută de mână“ şi ea ne aminteşte de „circumcizia lui Hristos“. Din acest context deducem că nu este vorba despre circumcizia Sa ca şi copil în a opta zi, ci se referă la moartea Sa pe cruce. Această circumcizie ne este atribuită şi nouă. Noi nu suntem numai morţi şi înviaţi împreună cu Hristos, ci şi circumcişi în El. Hristos a fost circumcis când a fost judecat pentru păcatele noastre pe cruce. Păcatele noastre sunt judecate şi sentinţa de moarte asupra păcatului a fost executată asupra Lui. Acest adevăr este principial pentru fiecare credincios.
Dar ni se pune din nou întrebarea - şi acesta este gândul din Iosua 5 - dacă transpunem în practica vieţii acest adevăr, dacă suntem în concordanţă cu el din punct de vedere spiritual. Dacă nu suntem în concordanţă cu acest adevăr, nu putem lupta contra puterilor spirituale ale răutăţii. De aceea, după învăţătura din Coloseni 2 urmează îndemnul: „Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ“ (Coloseni 3:5 ). Deşi suntem morţi împreună cu Hristos, mai avem ceva de omorât. Tocmai aceasta este diferenţa dintre ceea ce este adevărat principial şi ceea ce trebuie să facem în fiecare zi. Ceea ce trebuie să omorâm mereu sunt mădularele de pe pământ. Acestea sunt vlăstarii care vin din natura veche. Coloseni 3 ne aminteşte câţiva: „curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie“. Ceea ce vine din natura veche (numită şi carne sau păcat) trebuie să fie judecat zilnic de noi. Ne amintim că moartea lui Hristos a fost necesară şi că în moartea Sa, totul este rezolvat. Aceasta este traducerea în practică a circumciziei de la Ghilgal. Nimeni nu se poate pocăi de două ori; totuşi, moartea Domnului Isus poate fi aplicată mereu la carnea noastră. Dacă nu facem acest lucru, nu suntem gata şi destoinici să luptăm în ţară. Faptul că Ghilgal este amintit de zece ori, are să ne spună ceva. Poporul trebuia să se întoarcă mereu la acest loc.
c) Hrană în ţară
După ce tot poporul a fost circumcis, au sărbătorit în primul rând Paştele într-un mod cu totul diferit. Până în acel moment, mielul pascal a fost înjunghiat o dată în Egipt, apoi au sărbătorit Paştele în pustie. Aceste lucruri erau acum în urma lor. Acum ţineau sărbătoarea în câmpiile Ierihonului în prezenţa duşmanilor lor. În al doilea rând, a doua zi au mâncat din roadele ţării: azime şi boabe prăjite. În ziua aceea, hrana pustiei (mana) a încetat (Iosua 5:10-12 ).
Paştele în Egipt a fost temelia salvării din ţara robiei. Pentru noi, temelia mântuirii este Hristos, care a murit pentru noi, pentru a ne proteja de judecata care o meritam şi pentru a ne elibera de sub puterea diavolului. Paştele în pustie ne arată că lucrarea Domnului este şi temelia pentru conducerea şi păzirea noastră prin pustie. Paştele în ţară ne arată crucea lui Hristos ca fiind temelia pentru orice binecuvântare. În Efeseni 1:7 se vorbeşte despre adevărul mântuirii noastre prin sângele lui Hristos. Fără amintirea şi hrănirea cu jertfa Domnului nostru nu vom fi capabili să luptăm.
Apoi vin roadele ţării. În pustie, copiii lui Israel au mâncat mana. Mana este hrana din cer şi ea ne aminteşte de Domnul Isus care a trăit ca Om pe pământ şi ne-a lăsat un exemplu. Despre acest adevăr vorbeşte epistola către Filipeni (o epistolă a pustiei): „Pentru ca acest gând să fie în voi, care era şi în Hristos Isus“ (Filipeni 2:5 ). În ţară, hrana era cu totul alta. Pe de o parte ne hrănim cu Hristos (Paştele), iar pe de altă parte ne hrănim cu ceea ce ne dă ţara: Hristos în glorie. Este aceeaşi Persoană ca şi la mană, dar privită din alt unghi. Este vorba despre Omul ceresc, care nu numai că a intrat în cer, dar şi este acasă acolo.
Noi putem duce lupta în ţară numai dacă ne hrănim cu Hristos, ceea ce înseamnă că ne preocupăm zilnic cu El. Fără Hristos, putem cel mult să înţele-gem la nivel intelectual binecuvântările din locurile cereşti. Dar aceasta nu este o hrană. Un chimist poate să analizeze pâinea; dar dacă nu o mănâncă, nu este o hrană pentru el. Noi savurăm binecuvântările cereşti numai dacă ne preocupăm cu Hristos proslăvit în cer.
d) Căpetenia oştirii Domnului
Abia acum - la scurt timp înainte de începerea luptei împotriva Ierihonului - Iosua a avut o întâlnire uimitoare: în faţa lui stătea un om cu sabia scoasă în mână. Era Căpetenia oştirii Domnului, nimeni altul decât Domnul Isus în persoană. El nu a venit mai devreme; nu a venit nici în pustie, nici la Iordan, nici la Ghilgal, nici înainte de sărbătoarea Paştelui şi nici înainte de a mânca roadele ţării. Dar acum, poporul era pregătit să înceapă lupta ca oştire a Domnului. Însă înainte de începerea luptei, Însăşi Căpetenia oştirii Domnului a venit la Iosua ca să-l încurajeze (Iosua 5:13-15 ).
Acum a sosit timpul pentru luptă. La Marea Roşie nu a fost luptă. Acolo au auzit cuvintele: „Staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru voi“ (Exod 14:13 ). Dar aici era altceva. Când este vorba de eliberarea noastră, nu putem să ne aducem contribuţia. Domnul a făcut totul pentru noi. Însă când vorbim despre savurarea binecuvântărilor ţării, atunci este amintită lupta. Dar nu suntem singuri în această luptă. Domnul preia conducerea şi ne dăruieşte puterea de care avem nevoie încurajându-ne.
„Iosua a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat şi I-a zis: Ce spune Domnul meu robului Său?“ (Iosua 5:14 ). În faţa Persoanei Domnului este nevoie de o ţinută solemnă, supusă, respect şi o sfinţenie practică. De aceea şi Iosua a fost invitat să-şi descalţe încălţămintea, aşa cum a făcut şi Moise în faţa rugului aprins. Pentru cucerirea ţării, sfinţenia este foarte necesară. Trebuie să trăim într-o comuniune practică cu Domnul.
Nu sunt trupe de elită
„Încolo fraţilor fiţi tari în Domnul.“ Cu această expresie, apostolul schimbă tematica. În alineatul precedent s-a adresat foarte concret diferitelor grupe de persoane. Cuvântul „fraţilor“ include de fapt şi pe surori. Lupta creştinilor nu este doar problema unei anumite trupe de elită. Lupta nu este numai pentru credincioşi maturi sau fraţi foarte talentaţi. Lupta este partea tuturor creştinilor, tineri şi vârstnici, fraţi şi surori. Fiecare credincios, care se bucură de poziţia sa în Hristos şi încearcă să umble în chip vrednic de chemarea la care a fost chemat, trebuie să lupte.
Să nu ne retragem de la această luptă! Ca un exemplu de avertizare, psalmistul Asaf ne arată oştenii lui Efraim: „Fiii lui Efraim, înarmaţi, trăgând cu arcul, au dat înapoi în ziua luptei“ (Psalm 78:9).
Există mulţi credincioşi care nu cunosc această luptă. Acest lucru este foarte trist: fie nu-şi cunosc poziţia, fie nu sunt gata să o pună în practică. Fiecare copil al lui Dumnezeu are de luptat în împrejurările vieţii sale - unul mai mult, altul mai puţin. Dar luptăm şi lupta din Efeseni 6 ? Pe un creştin lumesc, diavolul îl lasă în pace. Ce poate un astfel de creştin să piardă, dacă este indiferent faţă de binecuvântările cereşti?
Să ne întrebăm încă o dată în mod serios, în ce măsură ne preocupă aceste adevăruri minunate din epistola către Efeseni, dar nu din punct de vedere intelectual, ci în profunzimea inimii. Nu ar trebui oare să ne pară rău că alte lucruri ne sunt mai importante şi astfel nu suntem un exemplu pentru generaţia tânără? De aceea să ne încurajăm unii pe alţii, să gustăm tot mai mult binecuvântările noastre duhovniceşti în locurile cereşti şi apoi să luptăm.
Izvorul puterii: tari în Domnul
Pentru luptă avem nevoie de putere. Acest adevăr doresc să-l prezint acum. De unde vine puterea? Din noi înşine? Nu, în noi înşine nu există putere. În puterea proprie suntem învinşi de duşman. Trebuie să învăţăm că despărţiţi de Domnul nu putem face nimic (Ioan 15:5 ). Viclenia diavolului este mare, dar tăria puterii Domnului nostru este mai puternică decât duşmanul.
Apostolul Pavel a înţeles bine acest adevăr. El a auzit glasul Domnului: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.“ Din această afirmaţie a tras concluzia: „ ...deoarece când sunt slab, atunci sunt în putere“ (2. Corinteni 12:9-10 ). Filipenilor, apostolul le-a scris: „Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:13 ). Despre eroii credinţei din Vechiul Testament se spune că ei „au fost întăriţi în slăbiciune, au fost puternici în război“ (Evrei 11:34 ).
Tăria noastră vine numai din puterea divină. În Efeseni 1:19 ne este prezentată nemărginita putere divină, care acţionează în noi. Este aceeaşi putere care a lucrat în momentul învierii din morţi a lui Hristos. Aceasta a fost cea mai mare revelare a puterii divine. În Efeseni 3:20 citim despre puterea divină, care lucrează în noi. Numai într-o astfel de stare putem să înţelegem planul lui Dumnezeu în legătură cu Hristos şi Adunarea Sa. În capitolul de care ne ocupăm, citim despre puterea divină, care este gata să ne facă biruitori în lupta împotriva duşmanului. Puterea există, dar noi trebuie să o folosim.
Putem fi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Puterea Domnului este mai tare decât orice putere care s-ar pune împotrivă. Tăria este acea putere care este în Domnul nostru. Aceasta este partea divină, partea harului. În noi nu este putere. Noi suntem dependenţi de puterea Domnului nostru. Deoarece El este cu noi, vom fi victorioşi. Dar în acelaşi timp este amintită şi responsabilitatea noastră. Puterea este prezentă, dar trebuie să ne folosim de ea, să o administrăm. Este responsabilitatea noastră să fim tari în Domnul. Izvorul puterii noastre este în Domnul aflat în cer.
Oare nu simţim în vieţile noastre adesea o lipsă de putere? Cauza poate fi o încredere prea mare în noi înşine şi faptul că apelăm prea puţin la sursele de ajutor care ne stau la dispoziţie. Puterea noastră nu stă în ceea ce putem noi să facem sau în înţelepciunea şi cunoştinţele noastre. Nici mulţimea fraţilor destoinici nu este un izvor de putere pentru noi. Nici viaţa veşnică din noi, nici natura nouă care o avem, nu este puterea noastră. Puterea noastră este puterea Duhului şi o găsim numai în Domnul. Dacă ne încredem în noi înşine, vom fi biruiţi. Însă dacă ne bizuim pe Domnul, vom fi biruitori.
Ca exemplu de avertizare poate să ne fie istoria poporului Israel şi înfrângerea în cetatea Ai (Iosua 7 ). Prin încrederea în tăria puterii Dumnezeului lor au obţinut o victorie copleşitoare faţă de cetatea Ierihonului. Dar în momentul în care s-au încrezut în forţa lor, au avut un mare eşec în faţa cetăţii Ai. Poporul a trebuit să înveţe ce înseamnă a porni la luptă cu încredere în forţele proprii.
Un exemplu care ne poate încuraja îl găsim la Ghedeon. Îngerul Domnului a venit la el cu cuvintele: „Domnul este cu tine războinic viteaz! ... Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel din mâna lui Madian.“ Ghedeon a răspuns fiind conştient de slăbiciunea sa personală: „Ah, Doamne, prin ce voi salva pe Israel? Iată familia mea este cea mai săracă (cea mai mică) în Manase şi eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu.“ Dar cu încurajarea Domnului: „Eu voi fi negreşit cu tine“, el a obţinut o mare victorie pentru Dumnezeu şi pentru poporul său (Judecători 6:12-16 ).
Ionatan, fiul lui Saul, a înţeles de asemenea că poate fi biruitor numai prin puterea Domnului. Când Ionatan a intrat împreună cu tânărul care îi purta armele în straja duşmanilor, a zis: „Poate Domnul va lucra pentru noi; pentru că pe Domnul nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau puţini“ (1. Samuel 14:6 ). Cineva a spus odată în acest context: „Un om împreună cu Dumnezeu formează întotdeuna majoritatea.“
Putem trage învăţătură din viaţa şafanilor. „Şafanii sunt doar un popor slab, totuşi îşi fac casa în stâncă“ (Proverbe 30:26 ). Această stâncă este pentru noi Domnul nostru. Puterea noastră se bizuie pe Stânca veşniciei.
„Nu cunoşti? N-ai auzit că Dumnezeul cel etern, Domnul, Creatorul marginilor pământului, nu oboseşte, nici nu-Şi poate pierde priceperea? Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui lipsit de putere. Tinerii vor fi storşi de putere şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei ce se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi“ (Isaia 40:28-31 ).
Caracterul duşmanului
Credinciosul trebuie să ştie cine este duşmanul său. Nu este necesar să cunoaştem toate amănuntele, dar Dumnezeu ne dă totuşi informaţiile necesare:
1) Trebuie să putem sta împotriva uneltirilor diavolului (Efeseni 6:11 ).
2) Luptăm împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti.
3) Avem de-a face cu cel rău (Efeseni 6:16 ).
Aceste informaţii sunt impresionante. Să nu subapreciem duşmanul! Dar în acelaşi timp nu trebuie să ne fie frică. Tăria puterii Domnului nostru este mai mare.
Rezistenţa noastră se bazează pe încrederea în Domnul. De aceea, fiecare credincios - fie tânăr, fie bătrân, soră sau frate - poate să ducă această luptă. Duşmanul caută să distrugă tocmai această încredere. Dacă reuşeşte acest lucru, vom deveni incapabili de luptă. Ce bine că Domnul intervine pentru noi, aşa cum S-a rugat odinioară pentru Petru, ca credinţa (încrederea) noastră să nu slăbească (Luca 22:32 )!
Noul Testament ne prezintă trei duşmani ai credinciosului. Primul duşman este împotriva noastră. Acesta este diavolul. Al doilea duşman este în noi. Acesta este carnea (păcatul, firea veche). Al treilea duşman este împrejurul nostru, şi anume lumea cu tentaţiile ei. Aceşti trei duşmani se sprijină unul pe altul. În contextul capitolului nostru avem de luptat cu primul duşman: diavolul, cel rău şi vicleniile sale. Noi suntem într-o luptă continuă împotriva lui şi a ajutoarelor sale.
Nu carne şi sânge
Mai întâi ni se aminteşte împotriva cui nu este lupta noastră. Noi nu luptăm împotriva sângelui şi a cărnii. Acest lucru trebuie să-l înţelegem bine. În acest loc, carnea nu este natura veche, păcătoasă - numită în alte locuri într-adevăr „carne“ -, ci pur şi simplu oameni naturali. Nu luptăm contra lor.
Pentru Israel era cu totul altfel. Duşmanii lui Israel în ţară erau într-adevăr puteri omeneşti (pământeşti) reale, care au încercat să împiedice poporul să ocupe ţara promisă de Dumnezeu. Israel era îndemnat să lupte împotriva lor.
Duşmanul nostru este altul, şi anume puterile spirituale; cu ele avem de-a face. Ele se găsesc în locurile cereşti, acolo unde este Hristos şi unde noi suntem binecuvântaţi. Totuşi, aceste puteri se folosesc de oameni în „carne şi sânge“, ca să ne atace. De aceea trebuie să deosebim foarte bine: lupta noastră nu este împotriva „instrumentului“ (omenesc) folosit de diavolul, ci chiar împotriva lui, a diavolului.
În clipa când Domnul nostru S-a îndreptat spre Golgota, diavolul s-a folosit chiar de un ucenic al Lui, de Petru, ca să-L oprească din cale. „Petru, luându-L deoparte, a început să-L mustre, spunând: «Dumnezeu să Se îndure de Tine, Doamne! Nicidecum să nu Ţi se întâmple aşa ceva.» Dar, întorcându-Se, i-a spus lui Petru: «Pleacă înapoia Mea, satan! Tu eşti un prilej de poticnire pentru Mine, pentru că gândurile tale nu sunt la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor»“ (Matei 16:22-23 ). Ce cuvinte aspre! Dar Domnul a recunoscut imediat în spatele cuvintelor lui Petru, intenţiile diavolului. De aceea, răspunsul Său a fost ferm.
Un alt exemplu este soţia lui Iov. Dumnezeu i-a permis diavolului să-l atace pe Iov. Unul dintre instrumentele diavolului a devenit chiar soţia lui Iov. Ea l-a sfătuit pe soţul ei să-şi curme viaţa. „Încă eşti tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!“ (Iov 2:9 ). Dacă Iov ar fi ascultat de soţia lui, duşmanul şi-ar fi atins scopul.
Trebuie deci să ştim că diavolul foloseşte oameni pentru a ne ataca. Pot să fie oameni necredincioşi sau chiar fraţi.
Din păcate, această indicaţie nu a fost deseori respectată. Câte războaie nesfinte au fost în decursul secolelor între cei care au purtat Numele lui Hristos! Oamenii au luptat împotriva oamenilor cu forţa armelor. A curs mult sânge. Nu, noi nu luptăm împotriva oamenilor, ci luptăm împotriva diavolului şi împotriva a ceea ce intenţionează el să aducă împotriva noastră prin aceşti oameni. Să nu uităm acest adevăr!
Nu putere, ci viclenie
Lupta creştinului este împotriva vicleniilor diavolului. Pentru credincios, diavolul este un duşman învins, dar nu eliminat. Pe cruce, Mântuitorul nostru S-a confruntat cu toată puterea şi forţa diavolului şi l-a înfrânt. Prin moarte, Domnul a desfiinţat pe cel care are puterea morţii (Evrei 2:14 ). Sentinţa asupra diavolului şi a aliaţilor săi a fost pronunţată, dar această sentinţă nu a fost încă executată. În limitele lăsate de Dumnezeu, duşmanul este încă activ. De aceea să ţinem seama de faptul că diavolul dispune de o experienţă foarte mare de a ataca oamenii. El face acest lucru cu mare succes de aproximativ şase mii de ani.
În Noul Testament ni se arată două metode principiale de atac ale duşmanului: pe de o parte răcneşte ca un leu, pe de altă parte se arată ca un şarpe plin de viclenie.
- Apostolul Petru scrie despre leul care răcneşte: „Fiţi treji, vegheaţi! Pentru că vrăjmaşul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită“ (1. Petru 5:8 ). Este adevărat că diavolul nu mai are nicio putere asupra noastră, dar caută să ne înfricoşeze cu urletele sale. El doreşte să ne înspăimânte în umblarea noastră prin pustie. În felul acesta ne întâmpină el în împrejurările şi încercările vieţii prin care trecem pe pământ.
- Viclenia diavolului este mult mai periculoasă decât ameninţarea cu forţa. Cuvântul „viclenie“ se poate traduce şi cu „laţ“, „fentă“, „şiretlic“. Într-o traducere ad-literam (literă cu literă), cuvântul sună aşa: „o cale care străbate prin“. Diavolul are metodele sale; pentru a-şi atinge scopul, foloseşte metode prin care încearcă să mascheze realitatea şi care sunt greu de recunoscut.
Dacă pe de o parte nu trebuie să fim învinşi de intimidările diavolului, pe de altă parte trebuie să fim foarte precauţi cu privire la vicleniile sale. Biblia ne avertizează că diavolul se preface şi în „înger al luminii“. Diavolul este un maestru în prefăcătorie (2. Corinteni 11:14 ). Această tactică a diavolului este foarte periculoasă, şi mulţi credincioşi au căzut în această capcană. Corintenii au fost avertizaţi: „Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos“ (2. Corinteni 11:3 ).
Şarpele este o imagine foarte cunoscută în Biblie despre diavolul, care se manifestă ca un ademenitor viclean cu scopul de a ne duce la cădere. El nu ne poate lua mântuirea, dar el poate să corupă lumea gândurilor noastre. El poate să ne împiedice în dedicaţia şi dragostea faţă de Domnul nostru în viaţa practică, în aşa fel încât să nu mai savurăm binecuvântările spirituale. De aceea atenţionarea de a ne împotrivi diavolului, indiferent sub ce formă apare, este atât de importantă! Apostolul Iacov scrie: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi“ (Iacov 4:7 ).
Biblia ne dă exemple de oameni care s-au împotrivit atacurilor diavolului care s-a prezentat ca un leu, dar au căzut atunci când a venit ca un şarpe viclean. Un astfel de exemplu este Ghedeon. El a rezistat ameninţărilor cu forţa ale lui Madian, dar a suferit o înfrângere când nu a rămas aproape de Dumnezeul său şi a introdus idolatria în poporul Israel (Judecători 8:27 ). Un alt exemplu este omul lui Dumnezeu din Iuda care s-a împotrivit altarului ridicat de Ieroboam şi a vestit judecata lui Dumnezeu. În lupta împotriva leului care răcnea a fost biruitor, dar când profetul bătrân din Betel l-a amăgit, omul s-a abătut de pe calea pe care trebuia să meargă (1. Împăraţi 13 ).
Bogăţia de idei a diavolului este mare, iar vicleniile sale sunt multiple. Prima sa viclenie din grădina Eden a constat în semănarea îndoielii. Până astăzi încearcă să pună sub semnul întrebării ceea ce este Dumnezeu pentru noi şi ceea ce spune El. Nu auzim tot timpul întrebarea sa: A spus cu adevărat Dumnezeu aceasta? Mai trebuie oare să luăm aceste lucruri chiar ad-literam? Trebuie să avem o privire atât de îngustă? Mai sunt aceste lucruri actuale pentru noi? Să fim treji la astfel de întrebări şi să nu ne deschidem inimile la astfel de întrebări!
O altă viclenie a diavolului este de a amesteca binele cu răul. O negare directă a adevărului este uşor de recunoscut. Mult adevăr cu puţin neadevăr este greu de observat; totuşi, conduce la o relaţie otrăvită. O picătură de otravă într-un pahar plin cu apă va duce la moartea celui ce-l consumă. Aşa-zisele „adevăruri noi“ care ni se oferă, nu sunt altceva decât „minciuna cea veche“ a diavolului. Acest lucru are valabilitate, din nefericire, şi cu privire la oferta de cărţi creştine de astăzi. De aceea să fim veghetori pentru noi, pentru tinerii şi copiii noştri ce consumăm (citim, ascultăm, vedem). O etichetă frumoasă pe un ambalaj nu ne dă garanţia că produsul este de calitate.
Diavolul vine cu vicleniile sale în viaţa noastră de zi cu zi. Să ne imaginăm un angajat al unei firme care în timpul lucrului ia Biblia şi începe să citească epistola către Efeseni. În loc să fie preocupat cu lucrarea sa la locul de muncă, el se cufundă în binecuvântările credinciosului. Şeful va fi nemulţumit. În acest mod, diavolul l-a ademenit cu viclenia sa. În loc să arate „bună credincioşie în toate“ (Tit 2:10 ), a făcut ca mărturia lui să fie umbrită.
Tot de viclenia diavolului ţine pe de altă parte preocuparea noastră cu problemele vieţii în aşa măsură, încât să nu mai găsim timp pentru a ne ocupa cu binecuvântările cereşti. Să fim veghetori în orice privinţă!
Omul nou nu-l îmbrăcăm numai în „cămăruţa liniştită“ sau numai în strângerile noastre, ci chiar în locurile primejdioase, în împrejurările zilnice, în familie şi la locul de muncă. Diavolul ne atacă cu vicleniile sale în relaţiile noastre pământeşti, pentru a nu se mai vedea caracterul nostru ceresc.
Viclenia diavolului nu o putem întâmpina cu o şi mai mare viclenie omenească. În astfel de situaţii suntem inferiori diavolului. Noi trebuie să cunoaştem toate şiretlicurile diavolului, dar trebuie să învăţăm să cunoaştem vocea blândă a Păstorului cel bun. Când cunoaştem adevărul şi îl opunem vicleniei diavolului, acesta nu va mai avea nicio izbândă. Aceasta ne dă curaj. Ascultarea credinţei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu este una din armele dăruite de Dumnezeu. „Noi suntem din Dumnezeu; cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii“ (1. Ioan 4:6 ).
Descrierea duşmanului
Diavolul nu vine singur. El are colaboratorii săi care sunt descrişi aici în câteva cuvinte. Există în creaţia lui Dumnezeu lumi puternice de îngeri, despre care bănuim puţin. Biblia ne dă în acest sens puţine indicaţii. Există „îngeri aleşi“ (1. Timotei 5:21 ) şi există „sol al lui satan“ (2. Corinteni 12:7 ). Când diavolul s-a înălţat şi a căzut, atunci o parte din îngeri l-au urmat. De aceea există astăzi stăpâniri şi autorităţi în locurile cereşti, care sunt pentru noi, şi altele care sunt contra noastră. Ele se găsesc, la fel ca diavolul, în locurile cereşti. Diavolul are încă acces la tronul lui Dumnezeu (Iov 1:6 ; 2:1 ), unde apare ca pârâşul fraţilor (Zaharia 3:1 ). În viitorul foarte apropiat va veni momentul, când diavolul şi îngerii săi vor fi alungaţi din cer şi vor fi aruncaţi pe pământ (Apocalipsa 12:7-10 ).
Descrierea aceasta este împătrită:
- Stăpânirile: Prin aceasta este indicată demnitatea rangului lor. Şi îngerii căzuţi au o anumită demnitate, pe care nu o putem subaprecia. Iuda, în epistola sa, relatează despre arhanghelul Mihail, care s-a împotrivit diavolului discutând cu el despre trupul lui Moise şi nu a îndrăznit să aducă împotriva lui o învinuire de hulă (Iuda 9 ). Judecata a lăsat-o în seama Domnului. Acest lucru să fie spre avertizarea noastră.
- Autorităţile: Cuvântul folosit ne arată că prin aceasta se face referire la puterea lor executivă. Ele au o putere, dar este o putere dată, o putere delegată (a se vedea Apocalipsa 13:5-7 ). Ele îşi pot exercita puterea numai în măsura în care le permite Dumnezeu.
- Stăpânitorii lumii întunericului: Aceasta arată clar ce influenţă pot avea ei şi care este domeniul lor de acţiune. Sunt puteri invizibile cu o tărie care nu trebuie subapreciată. Ei stăpânesc peste oameni şi îi ţin în întuneric. Influenţa lor se întinde peste întreaga lume. Întreaga lume zace în cel rău (1. Ioan 5:19 ). Ea este caracterizată de întuneric. Diavolul ca „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile necredincioşilor, ca lumina Evangheliei gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească pentru ei“ (2. Corinteni 4:4 ). Originea acestor stăpânitori este întunericul. Ei sunt caracterizaţi de păcat şi împotrivire faţă de Dumnezeu. Ei se opun la tot ce vine din partea lui Dumnezeu şi ceea ce este El.
- Puterile spirituale ale răutăţii în locurile cereşti: Aceasta arată caracterul şi modul în care acţionează. Mai întâi sunt puteri spirituale. Să nu uităm acest lucru în luptă. De aceea avem nevoie de o armură divină şi nu de una omenească. În al doilea rând, aceste puteri spirituale sunt în locurile cereşti; au intrare acolo. Acesta este duşmanul în ţară, dacă vorbim în tablourile cărţii Iosua.
Două pericole
Dacă avem în faţa ochilor duşmanul şi viclenia lui, atunci există două pericole:
1) Supraapreciem diavolul ca duşmanul nostru. El este un duşman puternic şi viclean, dar este un duşman înfrânt. Nu trebuie să ne temem de el. El nu poate să ne facă niciun rău, dacă suntem în apropierea Domnului. Diavolul nu este nici atotputernic, nici atotştiutor şi nici atotprezent. Aceste atribute le are numai Dumnezeu. David ne-a lăsat un exemplu frumos în această direcţie. El a păşit curajos şi hotărât spre Goliat. David a ştiut că Goliat este mai puternic decât el, dar ştia şi ce arme şi surse de ajutor are el la dispoziţie.
2) Subapreciem diavolul ca duşmanul nostru. Să nu uităm că el este plin de viclenie. El este întotdeauna superior nouă oamenilor, dacă păşim contra lui în propria putere. Tăria noastră nu este în noi înşine, ci în Domnul. Cu inteligenţa noastră nu putem riposta energic. Tocmai de aceea ni s-a dat toată armura lui Dumnezeu. Dacă purtăm această armură, vom fi întotdeauna de partea Biruitorului. Exemplul lui Samson ne arată cu claritate că noi putem să subapreciem duşmanul. Samson nu a fost conştient de primejdia care era în jurul său. El s-a jucat cu focul, s-a încrezut în puterea proprie şi a crezut că va ieşi biruitor. Samson s-a înşelat şi până la urmă a ajuns orb şi neajutorat în închisoarea duşmanului în Gaza (Judecători 16:21 ).
Locul luptei
La acest alineat este bine să ne ocupăm cu întrebarea: unde are loc această luptă din Efeseni 6 ? Pe de o parte, am văzut că noi ca oameni cereşti trăim în relaţii pământeşti şi aici suntem atacaţi. Pe de altă parte, epistola ne vede binecuvântaţi cu Hristos în locurile cereşti şi acolo se găseşte şi duşmanul nostru. Deci unde are loc lupta? În cer sau pe pământ?
Nu este posibil ca lupta noastră cu diavolul să se desfăşoare în cer, pentru că trupul nostru se găseşte încă pe pământ. Cum am putea să trăim pe pământ şi în acelaşi timp să luptăm în cer? Este vorba de o luptă spirituală, dar aceasta nu este nicidecum o luptă mistică. Dacă vrem să arătăm caracterele divine şi cereşti ale omului nou, ele trebuie arătate în viaţa noastră cotidiană, în împrejurările naturale ale vieţii de pe pământ. Tocmai aici suntem atacaţi de diavolul prin şiretlicurile sale, ca să ne ducă la cădere.
De aceea avem nevoie de armură: sinceritate în relaţiile unii cu alţii, dreptate practică, pace, încredere. Toate acestea trebuie să se găsească în viaţa practică a creştinului. Când duşmanul reuşeşte să ne ducă la cădere, nu mai suntem capabili să savurăm binecuvântările spirituale.
Dacă duşmanul găseşte un punct de atac - şi din păcate găseşte de multe ori -, atunci nu-l găseşte în cer, ci aici jos pe pământ. Când vom fi în cer, nu va mai exista nicio suprafaţă de atac, pentru că în noi nu va mai fi carnea; nici duşmanul nu va mai fi acolo. Este deci o luptă spirituală, dar se referă la lucrurile de pe pământ.
Cingătoarea adevărului
Centura sau cingătoarea (în latină: cingulum) era pentru legionarul roman o apărătoare a coapselor şi a mijlocului. Era o centură din piele, pe care erau aplicate plăci mici de metal. De această centură, în faţă, era prins un şorţ din 4 sau 8 fâşii de piele cu ornamentaţii de metal. Acest şorţ era pe de o parte o apărătoare a abdomenului, iar pe de altă parte, prin zgomotul care îl făcea, înspăimânta duşmanul. Sabia se fixa de această centură.
Coapsele - omul din interior
Coapsele sunt des amintite în Biblie. Comparând versetele între ele, vom constata că prin acestea se exprimă diferite gânduri.
- Fără îndoială, în multe locuri, coapsele vorbesc despre putere. Femeia virtuoasă din Proverbe 31 îşi încingea coapsele cu putere (Proverbe 31:17 ). Despre behemot se spune în mod expres că puterea sa este în coapse (Iov 40:16 ). Când Roboam a devenit împărat, tinerii care au crescut împreună cu el, l-au sfătuit să înfricoşeze poporul spunându-i: „Degetul meu cel mic este mai gros decât coapsele tatălui meu“ (1. Împăraţi 12:10 ). Coapsele chipului de aramă pe care l-a văzut Nebucadneţar în visul său, indică spre putere. Prin profetul Naum, Dumnezeu a spus: „ ...Păzeşte cetatea întărită! Ia seama la drum! Încinge-ţi coapsele! Întăreşte-ţi mult puterea“ (Naum 2:1 ). Deci, această cingătoare peste coapse înseamnă că fără adevărul din interiorul nostru nu avem o putere controlată. Exemplul lui Samson ne arată ce înseamnă a nu avea puterea unită cu adevărul.
- În alte locuri din Scriptură, coapsele vorbesc despre fertilitatea omului. Lui Iacov i s-a spus, că din coapsele sale vor ieşi împăraţi (Geneza 35:11 ). Despre urmaşii săi, se spune mai târziu, că au ieşit 70 de suflete din coapsele lui Iacov (Exod 1:5 ). Despre Solomon se spune că este un urmaş ieşit din coapsele lui David (1. Împăraţi 8:19 ). În acest context, centura peste coapse înseamnă că părăsirea adevărului în viaţa practică ne ia posibilitatea de a aduce roadă spirituală pentru Domnul.
- Coapsele sunt aduse în legătură şi cu gândirea creştinilor. Despre acest adevăr vorbeşte apostolul Petru: „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre“ (1. Petru 1:13 ). Dacă în context nu este menţionat că este vorba despre încingerea unui soldat, totuşi indicaţia este importantă. Petru foloseşte pentru cuvântul „minte“ alt cuvânt decât Pavel în Filipeni 2 , unde suntem chemaţi să avem „gândul“ care era în Hristos. La Petru, cuvântul „minte“ ne duce cu gândul mai mult la capacitatea noastră de gândire, la inteligenţă, raţiune. Este vorba despre totalitatea gândurilor interioare, care se nasc în mintea omului. Soldatul nu trebuie să fie numai puternic, ci şi inteligent. Puterea şi chibzuinţa trebuie să meargă împreună. În acest context este interesant să observăm că Dumnezeu a spus lui Iov de două ori: „Încinge-ţi acum coapsele ca un bărbat; şi Eu te voi întreba şi tu Mă vei învăţa“ (Iov 38:3 ; 40:7 ). Aici, încingerea coapselor este pusă în legătură cu capacitatea de a primi învăţăturile lui Dumnezeu. Numai în acest mod putem fi victorioşi în luptă.
Din textele amintite rezultă cu claritate că nu este o încingere a unei mantale pentru a merge în slujbă, ci este vorba despre centura unui soldat. Textul din Efeseni 6 cuprinde gândul general; de aceea ar fi bine să punem coapsele în legătură cu starea lăuntrică a credinciosului. Dacă ne gândim la putere, la fertilitate sau la minte, toate acestea au de-a face cu omul din interior. În Vechiul Testament citim deseori că se punea un sac peste coapse (Geneza 37:34 ; 1. Împăraţi 20:31 ). Aceste texte ne fac să gândim la omul din interior. Astfel se exprima tristeţea interioară.
Adevărul lăuntric
Cingătoarea adevărului în jurul coapselor noastre înseamnă deci că interiorul nostru este impregnat de adevăr şi ţinut în adevăr. Epistola către Efeseni vorbeşte de mai multe ori despre adevăr. În capitolul 1:13 se vorbeşte despre cuvântul adevărului, pe care l-am auzit. În capitolul 4:15 suntem îndemnaţi să ţinem adevărul în dragoste. În capitolul 4:21 se aminteşte de „adevărul în Isus“. În capitolul 4:25 ni se spune să vorbim adevărul între noi, iar în capitolul 5:9 citim că „rodul luminii este în orice bunătate şi dreptate şi adevăr“. Comparând aceste texte, trebuie să diferenţiem ceea ce ne spune fiecare în parte.
Unele texte (ca de exemplu Efeseni 1:13 ) ne vorbesc foarte clar despre adevăr în sensul obiectiv. Adevărul este tocmai ceea ce este adevărat cu privire la Dumnezeu şi la ceea ce ne-a revelat despre El. Adevărul ne arată cu claritate cum vede Dumnezeu lucrurile. În acest sens, Domnul Isus spune despre Sine că este adevărul (Ioan 14:6 ). Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul (Ioan 17:17 ) şi Duhul este „Duhul adevărului“ (Ioan 15:26 ; 16:13 ). Dacă dorim să învăţăm ceva despre Dumnezeu, atunci trebuie să privim la Domnul Isus, să citim Cuvântul şi să ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt în tot adevărul. Astfel, învăţăm ceva despre Dumnezeu, despre gândurile şi sfaturile Sale, centrul tuturor acestora fiind Domnul Isus.
Dacă lucrurile stau aşa, atunci vom vedea şi rezultate. În viaţa practică vom arăta ceea ce de fapt suntem în faţa lui Dumnezeu. Omul nou, despre care citim în capitolul 4:24, este creat după Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului. Acest lucru ne călăuzeşte de fapt la a doua însemnătate a cuvântului „adevăr“. Este vorba despre adevărul lăuntric, care este îmbrăcat cu omul cel nou. În capitolul 4:15 suntem îndemnaţi să ţinem „adevărul în dragoste“, să fim cu o dragoste adevărată.
A cunoaşte adevărul şi a fi făcuţi liberi prin adevăr este un lucru mare. Dar Dumnezeu doreşte mai mult. El nu doreşte ca adevărul să fie numai un bagaj de cunoştinţe intelectuale pe care îl purtăm cu noi, ci să fie cingătoarea noastră în luptă. Să fim caracterizaţi prin adevăr; aceasta se va vedea în adevărul practic. Accentul în acest context nu este pus pe savurarea adevărului, ci pe punerea în practică a adevărului. Dacă interiorul nostru - gândurile şi sentimentele - este impregnat, îmbibat cu adevărul, atunci adevărul va acţiona mai întâi asupra persoanei noastre şi vom judeca totul după adevăr.
Adevărul practic
Există această tendinţă ca în exterior să ne prezentăm mai „buni“ decât suntem în interiorul nostru. Dar lui Dumnezeu Îi „place adevărul în omul dinăuntru“ (Psalm 51:6). Pe fraţi îi putem înşela. Dar Dumnezeu vede lucrurile în profunzimea lor. O faţadă frumoasă, o prezentare remarcabilă poate să impresioneze pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. Într-o astfel de stare nu vom rezista împotriva atacurilor diavolului. Desigur, diavolul nu are o pricepere desăvârşită şi nu poate judeca toate sentimentele noastre şi gândurile inimii, dar el ne pătrunde cu privirea mult mai repede decât putem noi să ne gândim. Atunci vine cu viclenia sa şi, până să ne dăm seama, am căzut în capcana lui.
În descrierea metaforică vedem această cingătoare exterioară, ca-re se referă la adevărul lăuntric, la integritate şi sinceritate. Recunoaş-tem cât de practică este armura. Cum ne comportăm între noi? Cu fraţii de credinţă? Cu partenerul de viaţă? Cu copiii noştri? Cu părinţii noştri? Cu prietenii? Dar chiar şi cu cei din lume, care ne înconjoară? Suntem cinstiţi? Suntem sinceri?
Adevărul stă în contradicţie cu minciuna. Dar a avea adevărul în interiorul nostru merge mai departe decât a nu minţi. Adevăr înseamnă transparenţă şi sinceritate. Fiecare care ne cunoaşte, ştie ce să aştepte de la noi. Când înşelăm aşteptările altora prin cuvinte sau fapte, atunci afirmăm ceea ce nu avem. Prin cuvinte - fără să spunem o minciună - putem să facem ca ceva, care nu corespunde realităţii, să apară în altă lumină. În Psalmul 50:19 citim: „ ...îţi dai gura la rău şi limba ta urzeşte vicleşug.“ Este foarte actuală întrebarea: cât de sinceri suntem noi cu cei din jurul nostru?
Exemplul desăvârşit
Exemplul desăvârşit este Domnul Isus. În gura Lui nu s-a găsit viclenie (1. Petru 2:22 ). Când a fost întrebat de către iudei: „Tu cine eşti?“, a dat un răspuns foarte concis: „Întocmai ceea ce vă şi spun“ (Ioan 8:25 ). Acest lucru înseamnă: cuvintele Domnului Isus Îl prezentau ca ceea ce şi era: adevărul. Domnul Isus a trăit în aşa fel, încât ne-a dat un exemplu despre încingerea cu adevărul. La El era o concordanţă a caracterului exterior cu cel interior. De aceea Pavel a scris efesenilor: „Dar voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos, dacă, în adevăr, L-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi în El, după cum este adevăr în Isus“ (Efeseni 4:20-21 ).
Cingătoarea adevărului
Centura sau cingătoarea (în latină: cingulum) era pentru legionarul roman o apărătoare a coapselor şi a mijlocului. Era o centură din piele, pe care erau aplicate plăci mici de metal. De această centură, în faţă, era prins un şorţ din 4 sau 8 fâşii de piele cu ornamentaţii de metal. Acest şorţ era pe de o parte o apărătoare a abdomenului, iar pe de altă parte, prin zgomotul care îl făcea, înspăimânta duşmanul. Sabia se fixa de această centură.
Coapsele - omul din interior
Coapsele sunt des amintite în Biblie. Comparând versetele între ele, vom constata că prin acestea se exprimă diferite gânduri.
- Fără îndoială, în multe locuri, coapsele vorbesc despre putere. Femeia virtuoasă din Proverbe 31 îşi încingea coapsele cu putere (Proverbe 31:17 ). Despre behemot se spune în mod expres că puterea sa este în coapse (Iov 40:16 ). Când Roboam a devenit împărat, tinerii care au crescut împreună cu el, l-au sfătuit să înfricoşeze poporul spunându-i: „Degetul meu cel mic este mai gros decât coapsele tatălui meu“ (1. Împăraţi 12:10 ). Coapsele chipului de aramă pe care l-a văzut Nebucadneţar în visul său, indică spre putere. Prin profetul Naum, Dumnezeu a spus: „ ...Păzeşte cetatea întărită! Ia seama la drum! Încinge-ţi coapsele! Întăreşte-ţi mult puterea“ (Naum 2:1 ). Deci, această cingătoare peste coapse înseamnă că fără adevărul din interiorul nostru nu avem o putere controlată. Exemplul lui Samson ne arată ce înseamnă a nu avea puterea unită cu adevărul.
- În alte locuri din Scriptură, coapsele vorbesc despre fertilitatea omului. Lui Iacov i s-a spus, că din coapsele sale vor ieşi împăraţi (Geneza 35:11 ). Despre urmaşii săi, se spune mai târziu, că au ieşit 70 de suflete din coapsele lui Iacov (Exod 1:5 ). Despre Solomon se spune că este un urmaş ieşit din coapsele lui David (1. Împăraţi 8:19 ). În acest context, centura peste coapse înseamnă că părăsirea adevărului în viaţa practică ne ia posibilitatea de a aduce roadă spirituală pentru Domnul.
- Coapsele sunt aduse în legătură şi cu gândirea creştinilor. Despre acest adevăr vorbeşte apostolul Petru: „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre“ (1. Petru 1:13 ). Dacă în context nu este menţionat că este vorba despre încingerea unui soldat, totuşi indicaţia este importantă. Petru foloseşte pentru cuvântul „minte“ alt cuvânt decât Pavel în Filipeni 2 , unde suntem chemaţi să avem „gândul“ care era în Hristos. La Petru, cuvântul „minte“ ne duce cu gândul mai mult la capacitatea noastră de gândire, la inteligenţă, raţiune. Este vorba despre totalitatea gândurilor interioare, care se nasc în mintea omului. Soldatul nu trebuie să fie numai puternic, ci şi inteligent. Puterea şi chibzuinţa trebuie să meargă împreună. În acest context este interesant să observăm că Dumnezeu a spus lui Iov de două ori: „Încinge-ţi acum coapsele ca un bărbat; şi Eu te voi întreba şi tu Mă vei învăţa“ (Iov 38:3 ; 40:7 ). Aici, încingerea coapselor este pusă în legătură cu capacitatea de a primi învăţăturile lui Dumnezeu. Numai în acest mod putem fi victorioşi în luptă.
Din textele amintite rezultă cu claritate că nu este o încingere a unei mantale pentru a merge în slujbă, ci este vorba despre centura unui soldat. Textul din Efeseni 6 cuprinde gândul general; de aceea ar fi bine să punem coapsele în legătură cu starea lăuntrică a credinciosului. Dacă ne gândim la putere, la fertilitate sau la minte, toate acestea au de-a face cu omul din interior. În Vechiul Testament citim deseori că se punea un sac peste coapse (Geneza 37:34 ; 1. Împăraţi 20:31 ). Aceste texte ne fac să gândim la omul din interior. Astfel se exprima tristeţea interioară.
Adevărul lăuntric
Cingătoarea adevărului în jurul coapselor noastre înseamnă deci că interiorul nostru este impregnat de adevăr şi ţinut în adevăr. Epistola către Efeseni vorbeşte de mai multe ori despre adevăr. În capitolul 1:13 se vorbeşte despre cuvântul adevărului, pe care l-am auzit. În capitolul 4:15 suntem îndemnaţi să ţinem adevărul în dragoste. În capitolul 4:21 se aminteşte de „adevărul în Isus“. În capitolul 4:25 ni se spune să vorbim adevărul între noi, iar în capitolul 5:9 citim că „rodul luminii este în orice bunătate şi dreptate şi adevăr“. Comparând aceste texte, trebuie să diferenţiem ceea ce ne spune fiecare în parte.
Unele texte (ca de exemplu Efeseni 1:13 ) ne vorbesc foarte clar despre adevăr în sensul obiectiv. Adevărul este tocmai ceea ce este adevărat cu privire la Dumnezeu şi la ceea ce ne-a revelat despre El. Adevărul ne arată cu claritate cum vede Dumnezeu lucrurile. În acest sens, Domnul Isus spune despre Sine că este adevărul (Ioan 14:6 ). Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul (Ioan 17:17 ) şi Duhul este „Duhul adevărului“ (Ioan 15:26 ; 16:13 ). Dacă dorim să învăţăm ceva despre Dumnezeu, atunci trebuie să privim la Domnul Isus, să citim Cuvântul şi să ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt în tot adevărul. Astfel, învăţăm ceva despre Dumnezeu, despre gândurile şi sfaturile Sale, centrul tuturor acestora fiind Domnul Isus.
Dacă lucrurile stau aşa, atunci vom vedea şi rezultate. În viaţa practică vom arăta ceea ce de fapt suntem în faţa lui Dumnezeu. Omul nou, despre care citim în capitolul 4:24, este creat după Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului. Acest lucru ne călăuzeşte de fapt la a doua însemnătate a cuvântului „adevăr“. Este vorba despre adevărul lăuntric, care este îmbrăcat cu omul cel nou. În capitolul 4:15 suntem îndemnaţi să ţinem „adevărul în dragoste“, să fim cu o dragoste adevărată.
A cunoaşte adevărul şi a fi făcuţi liberi prin adevăr este un lucru mare. Dar Dumnezeu doreşte mai mult. El nu doreşte ca adevărul să fie numai un bagaj de cunoştinţe intelectuale pe care îl purtăm cu noi, ci să fie cingătoarea noastră în luptă. Să fim caracterizaţi prin adevăr; aceasta se va vedea în adevărul practic. Accentul în acest context nu este pus pe savurarea adevărului, ci pe punerea în practică a adevărului. Dacă interiorul nostru - gândurile şi sentimentele - este impregnat, îmbibat cu adevărul, atunci adevărul va acţiona mai întâi asupra persoanei noastre şi vom judeca totul după adevăr.
Adevărul practic
Există această tendinţă ca în exterior să ne prezentăm mai „buni“ decât suntem în interiorul nostru. Dar lui Dumnezeu Îi „place adevărul în omul dinăuntru“ (Psalm 51:6). Pe fraţi îi putem înşela. Dar Dumnezeu vede lucrurile în profunzimea lor. O faţadă frumoasă, o prezentare remarcabilă poate să impresioneze pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. Într-o astfel de stare nu vom rezista împotriva atacurilor diavolului. Desigur, diavolul nu are o pricepere desăvârşită şi nu poate judeca toate sentimentele noastre şi gândurile inimii, dar el ne pătrunde cu privirea mult mai repede decât putem noi să ne gândim. Atunci vine cu viclenia sa şi, până să ne dăm seama, am căzut în capcana lui.
În descrierea metaforică vedem această cingătoare exterioară, ca-re se referă la adevărul lăuntric, la integritate şi sinceritate. Recunoaş-tem cât de practică este armura. Cum ne comportăm între noi? Cu fraţii de credinţă? Cu partenerul de viaţă? Cu copiii noştri? Cu părinţii noştri? Cu prietenii? Dar chiar şi cu cei din lume, care ne înconjoară? Suntem cinstiţi? Suntem sinceri?
Adevărul stă în contradicţie cu minciuna. Dar a avea adevărul în interiorul nostru merge mai departe decât a nu minţi. Adevăr înseamnă transparenţă şi sinceritate. Fiecare care ne cunoaşte, ştie ce să aştepte de la noi. Când înşelăm aşteptările altora prin cuvinte sau fapte, atunci afirmăm ceea ce nu avem. Prin cuvinte - fără să spunem o minciună - putem să facem ca ceva, care nu corespunde realităţii, să apară în altă lumină. În Psalmul 50:19 citim: „ ...îţi dai gura la rău şi limba ta urzeşte vicleşug.“ Este foarte actuală întrebarea: cât de sinceri suntem noi cu cei din jurul nostru?
Exemplul desăvârşit
Exemplul desăvârşit este Domnul Isus. În gura Lui nu s-a găsit viclenie (1. Petru 2:22 ). Când a fost întrebat de către iudei: „Tu cine eşti?“, a dat un răspuns foarte concis: „Întocmai ceea ce vă şi spun“ (Ioan 8:25 ). Acest lucru înseamnă: cuvintele Domnului Isus Îl prezentau ca ceea ce şi era: adevărul. Domnul Isus a trăit în aşa fel, încât ne-a dat un exemplu despre încingerea cu adevărul. La El era o concordanţă a caracterului exterior cu cel interior. De aceea Pavel a scris efesenilor: „Dar voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos, dacă, în adevăr, L-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi în El, după cum este adevăr în Isus“ (Efeseni 4:20-21 ).
Platoşa dreptăţii
Platoşa (lorica) soldatului roman îi apăra partea superioară a corpului. În armata romană existau mai multe feluri de platoşe, dar cea mai uzuală pentru soldatul de rând era cămaşa din zale (lorica hamata). Ea era confecţionată din inele de fier şi era căptuşită cu piele. Platoşa era grea şi îngreuia mişcările. Totuşi, niciun soldat roman nu ar fi mers fără platoşă la luptă.
Pieptul - reşedinţa inimii
Pieptul este sediul inimii. Vameşul care a mers la templu, nu îndrăznea să-şi ridice ochii şi se bătea cu pumnul în piept, zicând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul“ (Luca 18:13 ). Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, la masă era culcat la sânul lui Isus (Ioan 13:25 ). În ambele cazuri, pieptul este sinonim cu inima. Vameşul a simţit în adâncul inimii sale că era un păcătos. Ioan a auzit bătaia inimii Învăţătorului său, când L-a întrebat: „Doamne, cine este?“
Inima are o însemnătate centrală pentru om. Ea este un organ muscular, care alimentează întregul corp omenesc cu sânge prin bătăile sale, asigurând astfel irigaţia sangvină a tuturor organelor. Biblia vorbeşte mult despre inimă, dar în cele mai multe cazuri în sens figurat. Inima este sediul hotărârilor omului: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii“ (Proverbe 4:23 ). Inima vorbeşte de ataşamentul nostru faţă de Domnul: „Fiul meu, dă-mi inima ta, şi ochii tăi să-şi găsească plăcerea în căile mele“ (Proverbe 23:26 ). Se înţelege că inima trebuie să fie păzită de atacurile duşmanului. Dacă duşmanul ne răneşte în inimă, atunci, pe de o parte vom lua decizii greşite, iar pe de altă parte dragostea şi ataşamentul nostru faţă de Domnul vor lăsa de dorit.
Pieptul şi inima au de a face şi cu conştiinţa noastră. Despre naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu, citim că ele arată lucrarea legii scrisă în inimile lor, conştiinţa lor mărturisind (Romani 2:15 ). Pavel a scris lui Timotei: „ţinta poruncii este dragostea dintr-o inimă curată şi dintr-o conştiinţă bună şi din credinţă neprefăcută“ (1. Timotei 1:5 ). Scriitorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă: „Să ne apropiem cu inimă sinceră în siguranţă deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată“ (Evrei 10:22 ). În toate aceste trei versete este prezentată o legătură între inimă şi conştiinţă.
Dumnezeu a dat fiecărui om o conştiinţă. Şi credinciosul are o conştiinţă şi trebuie să se străduiască, ca ea să fie mereu curată. Pavel era preocupat să aibă întotdeauna o conştiinţă fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni (Fapte 24:16 ). De aceea Pavel ne îndeamnă să nu fim un prilej de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci (1. Corinteni 10:32 ). Dacă conştiinţa ne acuză, atunci duşmanul şi-a atins scopul şi noi suntem în imposibilitatea de a savura binecuvântările spirituale.
Dreptatea în faţa lui Dumnezeu
Pieptul trebuie să fie protejat prin dreptate. Ce este dreptatea? Acest cuvânt îl găsim de peste 300 de ori în Biblie. Dreptatea este o noţiune din domeniul juridic. De la un judecător aşteptăm să facă dreptate, adică să-l pedepsească pe cel vinovat şi să-l achite pe cel nevinovat. Fiecare primeşte ceea ce i se cuvine. În Epistola către Romani este prezentat pe larg acest adevăr. Acolo recunoaştem ceea ce înţelege Dumnezeu prin dreptate. Dumnezeu este sfânt şi drept. De aceea El trebuie să condamne şi să pedepsească pe păcătos. Pentru salvarea păcătosului, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său. Dumnezeu a fost aşa de drept, încât în momentul când Fiul Său a fost încărcat cu păcatele noastre pe cruce, L-a părăsit şi pedepsit. „Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi“ (Isaia 53:5 ). Dar dreptatea lui Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi. Acum, Dumnezeu este drept, îndreptăţindu-l pe cel care crede în Domnul Isus (Romani 3:26 ). Dreptatea lui Dumnezeu pedepseşte numai o singură dată, nu de două ori. De aceea noi, care credem în lucrarea Domnului Isus, putem sta în faţa lui Dumnezeu ca oameni îndreptăţiţi.
Când este vorba despre poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, dreptatea este comparată cu o mantie. Deja în Vechiul Testament citim: „Mă voi bucura mult în Domnul, mi se va veseli sufletul în Dumnezeul meu; pentru că El m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua dreptăţii“ (Isaia 61:10 ). Aceasta este „haina cea mai bună“ care a primit-o fiul risipitor de la tatăl său după ce a venit acasă (Luca 15:22 ). Haina vorbeşte despre poziţia noastră în Hristos. Când marele preot Iosua a stat în faţa îngerului lui Dumnezeu şi diavolul a căutat să-l acuze, citim cuvintele: „Şi el a vorbit şi a spus celor ce stăteau înaintea lui zicând: «Luaţi de pe el hainele murdare!» Şi lui i-a zis: «Iată am făcut ca nelegiuirea ta să se ducă de la tine şi te îmbrac cu haine de sărbătoare»“ (Zaharia 3:4 ). Deci, poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu nu poate fi atacată de duşman, de diavolul; el trebuie să se îndepărteze.
Dreptate în luptă
Când este vorba despre lupta credinciosului, atunci dreptatea nu este comparată cu o mantie sau haină, ci cu o platoşă de metal. Aici nu este vorba despre poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, ci despre arătarea ei în viaţa practică de zi cu zi. Este vorba despre dreptatea practică în împrejurările vieţii în care ne găsim. În faţa lui Dumnezeu, Domnul Isus este dreptatea noastră (1. Corinteni 1:30 ; 2. Corinteni 5:21 ). „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5:1 ). În lupta contra atacurilor viclene ale diavolului nu este suficient acest lucru. El caută să ne facă nesiguri nu numai cu privire la mântuire (ca apărare în această direcţie ne este dat coiful mântuirii), ci caută prin atacurile sale să ne împiedice să mergem ca oameni drepţi pe cale în realizarea zilnică a poziţiei noastre.
Dumnezeu este drept. El dă fiecăruia ce i se cuvine. O viaţă în dreptatea practică înseamnă pentru noi o viaţă în concordanţă cu Dumnezeu. Ne gândim din nou la omul nou cu care suntem îmbrăcaţi şi ale cărui caractere trebuie să se vadă la noi. Omul nou este creat în dreptate şi în sfinţenia adevărului (Efeseni 4:24 ). Tocmai aceste caractere trebuie să le trăim în viaţa noastră.
Adevăr şi dreptate
Dreptatea este un rezultat al adevărului. Dumnezeu Însuşi lucrează aşa. Psalmistul spune: „Lucrările mâinilor Sale sunt adevăr şi judecată; toate rânduielile Lui sunt sigure, întărite pentru totdeauna, pentru eternitate, făcute în adevăr şi dreptate“ (Psalm 111:7-8). „Tot Cuvântul Tău este adevăr şi orice judecată a dreptăţii Tale este pentru totdeauna“ (Psalm 119:160). Profetic citim: „ ...şi ei Îmi vor fi popor şi Eu le voi fi Dumnezeu, în adevăr şi în dreptate“ (Zaharia 8:8 ).
Acelaşi lucru Îl aşteaptă Dumnezeu de la noi. Când Solomon în rugăciunea sa se gândea la tatăl său David, Îi amintea lui Dumnezeu: „ ...după cum el a umblat înaintea Ta în adevăr şi în dreptate şi în integritate a inimii faţă de Tine“ (1. Împăraţi 3:6 ). Dar Dumnezeu trebuia să-i reproşeze poporului Său: „Ascultaţi aceasta, casă a lui Iacov, care sunteţi numiţi după Numele lui Israel şi ieşiţi din apele lui Iuda, care juraţi pe Numele Domnului şi mărturisiţi despre Dumnezeul lui Israel, dar nu în adevăr, nici în dreptate“ (Isaia 48:1 ).
Dreptatea practică
Este deci vorba despre comportarea noastră dreaptă în împrejurările şi în relaţiile pământeşti în care ne-a pus Dumnezeu. Dreptatea practică înseamnă: comportamentul nostru - lucrări, fapte, vorbire şi tăcere faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni - este în concordanţă cu poziţia noastră. Numai atunci avem o conştiinţă bună. Dacă conştiinţa ne condamnă, înseamnă că diavolul a câştigat mult de tot. Conştiinţa roade în noi ca un vierme, până când nu s-au clarificat lucrurile. Suntem apăsaţi şi ca urmare nu avem libertate deplină la rugăciune. Într-o astfel de stare nu mai putem savura părtăşia cu Domnul nostru; nu mai avem bucurie deplină la citirea Scripturii. Participarea la strângerile laolaltă devine o „obligaţie“. Astfel, diavolul şi-a atins scopul şi Domnul este tot mai puţin luat în seamă. Vom fi îndepărtaţi tot mai mult de la savurarea binecuvântărilor spirituale.
Cine s-a îmbrăcat cu platoşa dreptăţii nu se va face vinovat de niciun lucru în viaţa cotidiană. Oriunde ne aflăm - la serviciu sau într-o afacere, dacă avem de-a face cu administraţia financiară sau cu poliţia, sau cu autorităţi, sau în mediul familial, sau în familia lui Dumnezeu - conştiinţa noastră nu trebuie să ne acuze. Este imposibil ca cine are o conştiinţă bună să nu-şi plătească impozitele, să falsifice bilanţurile firmei, să emită o factură fără TVA, să nu recunoască un accident care l-a săvârşit, să fure ceva din întreprindere etc. Cât de concret este acest fapt, ne prezintă apostolul Pavel în Romani 6:13 : „Nici să nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.“ Mădularele se referă la mâinile, picioarele, ochii, gura noastră etc. Ceea ce facem, unde mergem, ceea ce vedem, ceea ce spunem - totul să fie în concordanţă cu caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu.
Oamenii ne observă şi ştiu mai bine ca noi adesea ce înseamnă dreptate practică şi ce nu înseamnă ea. Când Avraam trebuia să-şi înmormânteze soţia şi a cerut un mormânt, copiii lui Het au dat o mărturie despre el: „Ascultă-ne domnul meu: tu eşti un prinţ al lui Dumnezeu între noi“ (Geneza 23:6 ). În schimb, nepotul său Iacov trebuia să mărturisească despre fiii săi: „Voi m-aţi tulburat, făcându-mă urât printre locuitorii ţării“ (Geneza 34:30 ).
Etalonul divin
Etalonul pentru ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu, adică este în concordanţă cu El, nu este ceea ce ni se pare nouă a fi drept. Nu este nici ceea ce lumea defineşte a fi drept. Impresiile oamenilor pot să se schimbe foarte repede. Etalonul ideal poate fi numai Biblia, etalonul neschimbător al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră practică.
Toţi simţim cât de mult suntem în urma acestui etalon divin. Ce să facem? Să resemnăm? NU! Dumnezeu ne dă curaj. Profetul Isaia a spus: „Tu întâmpini pe cel care se bucură şi face dreptate, pe cei care-şi amintesc de Tine în căile Tale“ (Isaia 64:5 ). Şi în situaţia actuală, Dumnezeu vrea să ne ajute, dacă vede la noi sinceritate.
Exemplul desăvârşit
Şi în acest punct, Domnul nostru este un exemplu desăvârşit. El a trăit întotdeauna în dreptate practică. El a dăruit tuturor tot ce li se cuvenea. Dumnezeu Şi-a găsit desfătarea în viaţa Domnului Isus. Domnul avea timp şi pentru oamenii din jurul Său. El i-a întâmpinat pe fiecare după nevoile lor. El S-a îngrijit şi ca împăratul să-şi primească partea sa. Psalmistul a profeţit despre Domnul Isus: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea; de aceea Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât tovarăşii Tăi“ (Psalm 45:7). Când Pilat L-a condamnat pe nedrept pe Domnul Isus, soţia lui i-a spus: „Să n-ai nimic a face cu Omul Acela drept...“ (Matei 27:19 ). La cruce, pe Golgota, unde s-a făcut cea mai mare nedreptate din lume, Dumnezeu S-a îngrijit ca cel care a fost răstignit cu Fiul Său să mărturisească despre Domnul Isus: „ ...dar Acesta n-a făcut nimic rău (alte traduceri: nicio nedreptate)“ (Luca 23:41 ). Nu după mult timp, sutaşul păgân a declarat: „În adevăr Omul acesta era drept“ (Luca 23:47 ). Hristos în adevăr era Cel sfânt şi drept (Fapte 3:14 ).
Faptele drepte ale sfinţilor
Am văzut că poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu este comparată cu o „haină a dreptăţii“, în timp ce pentru luptă împotriva atacurilor viclene ale diavolului avem nevoie de o platoşă. Totuşi, la sfârşitul Bibliei, faptele drepte ale sfinţilor sunt comparate cu o haină: haina de mireasă (este vorba de mireasa Mielului, răscumpăraţii din timpul harului) care o vor purta în veşnicie. „Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire strălucitor şi curat pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (Apocalipsa 19:8 ). Când vom fi în glorie la Domnul nostru, nu vom mai avea nevoie de platoşă. Atunci, spre bucuria Mirelui nostru, vom purta haina strălucitoare şi curată de nuntă. Dar această haină este pregătită acum, în împrejurările de pe pământ, care ne sunt împotrivitoare, chiar şi în luptele date împotriva atacurilor viclene ale diavolului. Ceea ce va fi atunci spre lauda şi bucuria Domnului nu este meritul nostru. Am citit: „Şi i s-a dat...“ Acest adevăr nu afectează cu nimic responsabilitatea noastră. La sfârşit, totul va fi un marş triumfal al harului.
Picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii
Încălţămintea soldatului roman(caliga) erau sandale foarte robuste, confecţionate din piele de bovine. Talpa sandalelor era garnisită cu până la o sută de cuie de oţel (aceste sandale se asemănau cu încălţămintea pentru alergare, care este prevăzută pe talpă cu dornuri de oţel ieşite în afară, aşa-numiţii „spikes“ în engleză). O pereche de sandale puteau cântări până la 1 kg. Purtarea sandalelor în locul bocancilor avea avantaje importante. Piciorul era bine aerisit şi nu se formau băşici. În acest mod se puteau parcurge fără probleme distanţe mari. Armata romană era cunoscută pentru performanţele ei deosebite în marşuri lungi, care puteau să atingă şi 30 km pe zi. Pe lângă aceasta purtau şi întreaga armură! Sandalele îi dădeau soldatului roman o stabilitate bună în lupta faţă în faţă cu duşmanul.
Încălţămintea - umblarea credinciosului
Picioarele, în vorbirea metaforică a Bibliei, sunt comparate cu umblarea credinciosului. „Umblarea“ înseamnă toată conduita de viaţă, mersul, acţiunile, vorbirea, reacţiile noastre etc. Este ceea ce se vede în exterior, dar care vine dintr-o sursă interioară. Este remarcabil să observăm că tocmai în Epistola către Efeseni, în care avem descrise toate binecuvântările creştine şi poziţia noastră în Hristos, ne este prezentată de şapte ori umblarea creştinului (Efeseni 2:2,10 ; 4:1,17 ; 5:2,8,15 ). Poziţia şi practica sunt în strânsă legătură. Comportamentul nostru trebuie să corespundă perfect poziţiei noastre.
Este foarte semnificativ că râvna Evangheliei păcii nu este atribuită gurii (mărturisirea), ci picioarelor (umblarea). Picioarele trebuie să fie încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Aici gândul nu este în primul rând predicarea păcii, ci faptul că ne aflăm într-o lume plină de ură şi duşmănie, în care trebuie să trăim în pace şi să răspândim pacea prin întreaga noastră conduită de viaţă.
Fără îndoială, este foarte important să vestim Evanghelia păcii: „Deoarece cu inima se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10:10 ). „Pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia“ (1. Corinteni 9:16 ). Acest lucru nu îl putem sublinia îndeajuns. Însă nu acesta este gândul în textul nostru. Gândul de aici este: în luptă nu numai că avem şi savurăm pace, dar această pace o şi răspândim prin comportamentul nostru. În Filipeni 1:27 suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip vrednic de Evanghelie. Numai aşa putem să-l întâmpinăm în linişte pe duşman şi să răspândim pacea. Aici, pacea nu înseamnă absenţă de la luptă, ci linişte şi calm în luptă, precum şi capacitatea de a răspândi această pace în luptă.
Dreptate şi pace
Adevărul lăuntric şi dreptatea practică ne conduc la o umblare în pace. Cine şi-a încins coapsele cu adevărul şi a îmbrăcat platoşa dreptăţii este îndemnat să fie „încălţat“ cu râvna Evangheliei păcii. Aceste trei obiecte ale armurii formează un tot. În primul rând suntem cizelaţi şi influenţaţi de adevăr şi în al doilea rând trăim în dreptate practică. Dacă lucrurile stau aşa, atunci, în al treilea rând, vom răspândi pacea.
În Noul Testament se aminteşte de trei ori rodul dreptăţii (Filipeni 1:11 ; Evrei 12:11 ; Iacov 3:18 ). Iacov este cel care numeşte rodul acesta în legătură cu pacea: „Dar rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei ce fac pace“. J.N.Darby a spus în acest context: „Unde rodul dreptăţii este semănat în pace, acolo se găseşte o cale a păcii în dreptate.“ Dreptatea şi pacea nu sunt contradictorii, ci ele merg paralel. Dumnezeu nu a exercitat niciodată pace în detrimentul dreptăţii. Şi nici nu se poate dreptate în detrimentul păcii. Legătura dintre dreptate şi pace este prezentată de multe ori în Vechiul Testament:
Psalm 85:10: „Bunătatea şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat.“
Isaia 9:7 : „Întinderea domniei Lui şi a păcii va fi fără sfârşit, pe tronul lui David şi în împărăţia Sa, ca s-o întărească şi s-o susţină cu judecată şi cu dreptate, de acum şi pentru totdeauna.“
Isaia 32:17 : „Şi lucrarea dreptăţii va fi pace; şi rodul dreptăţii, linişte şi siguranţă pentru totdeauna.“
Pace cu Dumnezeu
Picioarele sunt deci încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Picioarele noastre sunt ocrotite de pace. În acest moment ne gândim în primul rând la pacea cu Dumnezeu, aşa cum este prezentată în Evanghelie. Cu bucurie spunem cu Pavel: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu“ (Romani 5:1 ). Această pace este rezultatul acţiunii lui Dumnezeu în dreptate. Pacea a fost făcută în momentul în care dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută pe deplin cu privire la păcat. Domnul Isus a făcut „pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1:20 ). Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să treacă cu vederea păcatele noastre, fără să existe o temelie trainică a dreptăţii. Dacă Dumnezeu vorbeşte aici despre pace, atunci ea nu se referă la un caracter paşnic firesc. Duşmănia care a venit din partea noastră a fost îndepărtată prin moartea Domnului Isus (Efeseni 2:14-15 ). Noi avem pace cu Dumnezeu. Această temelie ne face să fim într-o poziţie de nezdruncinat. Aceasta este Evanghelia în care stăm (1. Corinteni 15:1 ).
A trăi în pacea lui Dumnezeu
Este un lucru valoros să avem pace cu Dumnezeu şi să ştim că duşmănia a fost înlăturată. Dar este o altă latură savurarea păcii lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere (Filipeni 4:7 ). Numai cine are pace cu Dumnezeu poate să savureze pacea lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, mai ales în luptă, şi să se odihnească în ea. David a cunoscut ceva din această pace, când a spus că Domnul îi întinde o masă înaintea vrăjmaşilor săi (Psalm 23:5). Noi aşteptam să vadă altceva decât o masă pregătită. Dar tocmai acest lucru îl spune. Cu puţin timp înainte de suferinţele şi moartea Sa, Domnul era preocupat cu ucenicii Săi, cărora le-a spus: „Vă las pacea; vă dau pacea Mea“ (Ioan 14:27 ). Noi avem amândouă: pe de o parte avem acea pace obţinută pe cruce, iar pe altă parte acea pace pe care Domnul o savura în toate împrejurările.
Când Domnul a venit în mijlocul ucenicilor Săi după isprăvirea lucrării Sale, El i-a salutat cu „Pace vouă“ (Ioan 20:19 ). Atunci Domnul le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Aceasta era pacea dobândită pe cruce. După aceea a zis din nou „Pace vouă“ şi a urmat indicaţia: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi“ (Ioan 20:21 ). Numai cine cunoaşte pacea de la Golgota poate să meargă în lume „încălţat în picioare cu râvna Evangheliei păcii“.
Răspândind pacea
Acest lucru ne duce un pas mai departe, şi anume la punctul central al capitolului nostru. Mai întâi avem pace cu Dumnezeu. În al doilea rând suntem zi de zi în odihnă şi părtăşie cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus. În al treilea rând, în umblarea noastră zilnică, chiar şi în luptă şi în împotriviri, putem răspândi pacea lăuntrică.
Aşa cum la platoşa dreptăţii, unde nu este vorba în primul rând despre dreptatea înaintea lui Dumnezeu, ci despre trăirea în dreptate practică înaintea oamenilor, tot aşa şi aici: picioarele noastre sunt încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Acest lucru nu înseamnă că numai vorbim despre pace, ci mai degrabă că stăm tari în această pace şi o răspândim în viaţa zilnică. Semenii noştri trebuie să vadă ceva din comportarea noastră.
Aici nu este vorba despre un caracter paşnic natural, care mulţi oameni îl posedă. Acest caracter paşnic este adesea un mare ajutor, uneori este un pericol. Oamenii paşnici din fire înclină să treacă cu vederea anumite lucruri care nu sunt în ordine. Ei doresc să instituie pace, dar fără o dreptate practică.
Putem să răspândim pacea acolo unde ne-a aşezat Dumnezeu. Ea începe în căsniciile şi familiile noastre şi apoi trece pe terenul Adunării lui Dumnezeu şi apoi mai departe: „atât cât depinde de voi, trăind în pace cu toţi oamenii“ (Romani 12:18 ). Oriunde ne găsim, să fim mereu gata să răspândim pacea. Soţul şi soţia trăiesc în pace, chiar dacă nu gândesc în toate problemele la fel. Părinţii şi copiii se comportă unii cu alţii în pace, chiar dacă interesele sunt diferite. În părtăşia frăţească răspândim pacea. În situaţiile în care sunt păreri diferite, nu încălzim şi mai mult atmosfera, ci mai degrabă încercăm în linişte să recunoaştem care este voia Domnului. În viaţa noastră profesională, în contact cu vecinii şi în orice împrejurare cu oameni necredincioşi să fim caracterizaţi de pace. Să fim siguri că diavolul caută să anuleze râvna Evangheliei păcii.
Una din vicleniile sale este aceea că doreşte să ne ducă pe căi şi în locuri în care nu putem reflecta această pace şi unde trebuie să ne ruşinăm, dacă Domnul ne-ar găsi acolo. Să ne întrebăm înainte de a merge, dacă acolo unde dorim să mergem putem fi încălţaţi cu râvna Evangheliei păcii.
Aplicaţie practică
La aceasta se adaugă o aplicaţie practică. Când ieşim şi dorim să răspândim o atmosferă de pace în luptă, trebuie neapărat să venim noi înşine dintr-o atmosferă de pace. Cum am putea să împlinim trimiterea făcută de Domnul, dacă nu avem pace în familie sau în mărturia locală? Să ne gândim că în lume se fac demonstraţii anti-război, dar în acelaşi timp se sparg vitrine, se incendiază maşini, se aruncă cu pietre în poliţiştii puşi să facă ordine sau chiar în semenii noştri. Numai când venim dintr-o atmosferă a păcii în relaţiile noastre naturale, putem să răspândim şi să vestim pacea.
Exemplul nostru desăvârşit
Din nou, Domnul Isus este şi în acest context exemplul desăvârşit. În El s-au împlinit cuvintele profetice: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea“ (Isaia 52:7 ). În pacea Sa, Domnul nu a putut fi conturbat de nimeni şi de nimic. Chiar şi cu privire la calea grea spre Ierusalim, El a rămas în linişte deplină şi a răspândit pace până în ultima clipă. Pe cruce, Domnul S-a rugat Tatălui: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac.“ Pentru tâlhar, Mântuitorul a avut cuvinte încurajatoare: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis“ (Luca 23:34, 43 ). De la El învăţăm şi cu privire la această a treia componentă a armurii.
Scutul credinţei
Ajungem acum la a doua grupă de arme care nu se îmbracă, ci care trebuie luate. Ca prim obiect în această grupă este amintit scutul credinţei. Scutul (scutum) soldatului roman era necesar pentru apărarea întregului corp. Scutul era aşa de mare, încât soldatul putea să se ascundă în întregime în spatele lui. Acesta se deosebeşte de scutul obişnuit, rotund şi mult mai mic.
Scutul era dreptunghiular şi era confecţionat din scânduri suprapuse. Mânerul era din metal. Scutul era îmbrăcat în piele fixată pe margini cu cleme de metal.
Scutul avea o importanţă deosebită. El era mai întâi o armă de apărare contra atacurilor duşmanului. Dacă duşmanul folosea săgeţi arzătoare, cu acest scut, soldatul era în stare să le facă inofensive. Scutul era o protecţie personală pentru fiecare soldat, dar în acelaşi timp era şi o protecţie reciprocă. Soldaţii se strângeau unul lângă altul şi scuturile lor formau un adevărat zid de apărare.
Peste toate
Textul începe aşa: „peste toate luând scutul credinţei“. Cu această afirmaţie este făcută legătura cu obiectele din prima grupă, pe care trebuie să le îmbrăcăm. Am văzut că acestea sunt semne vizibile în exterior ale stării practice a credinciosului, cu care trebuie să ne înarmăm în interior, pentru a nu lăsa duşmanului niciun loc de atac.
Dar toate acestea nu sunt de ajuns. Intervine ceva esenţial, ce trebuie să luăm: scutul credinţei, care în Noul Testament este amintit numai în acest verset. Credinciosul nu poate rezista în luptă fără o încredere zilnică şi practică a credinţei în Dumnezeu. Dacă am îmbrăcat primele trei elemente, s-ar putea strecura în noi gândul unei anumite mulţumiri de sine şi a unei încrederi în propria persoană. Ne-am putea mândri cu progresele noastre. Dar aceste gânduri sunt prevenite aici. Credinţa îndreaptă privirea de la noi la Domnul nostru. Credinţa se îndreaptă întotdeauna spre Dumnezeu. Aceasta este relaţia noastră pe verticală cu Dumnezeu, care este nevăzut de ochiul natural.
Încrederea credinţei
Aşa cum soldatul roman se putea ascunde după scutul său, tot aşa scutul credinţei ne dă posibilitatea „să fim invizibili“ pentru duşman. El vede numai acest scut mare, care de fapt este credinţa noastră. În încrederea credinţei, Domnul Isus devine mare, iar noi devenim tot mai mici.
În Noul Testament, „credinţa“ are o semnificaţie diferită. În unele locuri, credinţa este mâna care prinde mântuirea lui Dumnezeu. În acest caz vorbim despre credinţa mântuitoare (Romani 3:22, 28 ; Efeseni 2:8 ). În alte locuri, „credinţa“ se referă la adevărul creştin (Iuda 3 ). În textul nostru este vorba despre o credinţă practică zilnică. Această credinţă se manifestă mai întâi prin încredere, şi apoi prin ascultare. Este încrederea neclintită că Dumnezeu este de partea noastră.
Există multe situaţii în viaţa noastră, când încrederea este pusă la încercare. În viaţa personală, aceste încercări pot fi singurătatea, doliul, boala etc. Pot fi şi probleme în convieţuirea frăţească (interpretări diferite, invidie, certuri). Pot fi provocări la locul de muncă (şomaj, colegi de muncă dificili). Duşmanul foloseşte astfel de situaţii pentru a ne face nesiguri. El încearcă să pună între noi şi Dumnezeu un nor, pentru a nu mai simţi razele calde ale dragostei Sale. Îndoiala ne atrage departe de Dumnezeu în împrejurări grele. Credinţa însă ne aduce tot mai aproape de Dumnezeu. Nu simţurile sau experienţa noastră face această apropiere, ci numai încrederea neclintită a credinţei în Dumnezeu.
Săgeţile arzătoare ale duşmanului
Aceste cuvinte ne vorbesc despre una din armele folosite de duşman, ca să ne producă leziuni: el trage spre noi cu săgeţi arzătoare. Săgeţile arzătoare sunt săgeţi incendiare cu vârfuri arzătoare. Ele nu doar rănesc imediat, ci ele au - dacă şi-au atins ţinta - un efect de lungă durată. Săgeţile arzătoare ale celui rău sunt îndoiala şi necredinţa, cu care doreşte să rănească inima noastră.
Săgeţile arzătoare ale celui rău nu sunt acele pofte ale firii din noi care se ivesc brusc, pentru a ne satisface poftele naturale. Cunoaştem şi acest lucru. Aici este însă menţionat faptul că săgeţile vin din afara noastră. Dacă nu ne ascundem după scutul credinţei, ele ne vor lovi, vor rămâne înfipte, vor arde în continuare şi vor distruge până la urmă încrederea noastră în Dumnezeu.
Primul atac al diavolului la primii oameni a purtat acest caracter. Când s-a îndreptat spre Eva în grădina Eden, a avut în tolbă exact o astfel de săgeată. Întrebarea vicleană a diavolului a fost: „Oare aşa a spus Dumnezeu?“ (Geneza 3:1 ). Cu o astfel de întrebare a semănat îndoiala în inima omului.
Există două direcţii pe care diavolul caută să semene îndoiala în inimile noastre:
a) Îndoiala cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi
Dumnezeu este de partea noastră. El Însuşi vrea să fie Scutul şi Ocrotitorul nostru. Mulţi psalmi dau mărturie despre acest adevăr (Psalmul 3:3 ; 18:2, 30 ; 28:7 ; 33:20 ; 59:11 ; 84:9, 11 ; 89:18 ; 115:9-11 ; 119:114 ; 144:2 ). Prima dată când apare cuvântul „scut“ în Biblie confirmă acest gând. Dumnezeu a vorbit lui Avram: „Nu te teme, Avrame! Eu sunt scutul tău şi răsplata ta foarte mare“ (Geneza 15:1 ). Scutul credinţei este deci acea încredere neclintită în ceea ce este Dumnezeu pentru noi. În acest context, W.Kelly a scris: „Este o încredere care rezultă din modul în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu în natura şi în caracterul Său.“ Este siguranţa credinţei că Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului şi al fidelităţii. El nu ne înşală niciodată. În schimb, diavolul caută să ne înşele în fiecare clipă.
b) Îndoială faţă de ceea ce a spus Dumnezeu
Diavolul încearcă nu doar să submineze încrederea noastră în Dumnezeu. Strâns legat cu aceasta este îndoiala cu privire la cuvintele şi promisiunile Sale. Vedem zilnic cum diavolul pune sub semnul întrebării adevărul şi actualitatea Bibliei. Copiii şi tineretul nostru sunt confruntaţi zilnic cu astfel de situaţii. Cum ne comportăm ca părinţi, când copiii vin de la şcoală infectaţi cu bacilul teoriei evoluţioniste? Să luăm Biblia şi să le arătăm ce este scris în ea. Să luăm scutul credinţei şi să ne ascundem după el: „Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu“ (Evrei 11:3 ). Deseori, diavolul nu vine cu o minciună directă, ci amestecă mult adevăr cu o minciună. Să ne ferim în mod deosebit de această viclenie! O mare parte a creştinătăţii este afectată mai mult sau mai puţin de critica Bibliei. Iată o ploaie de săgeţi arzătoare care se îndreaptă spre noi! Numai când ţinem sus scutul credinţei, adică ţinem 100% la ceea ce ne-a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, putem stinge aceste săgeţi arzătoare.
Pot să apară îndoieli cu privire la promisiunile lui Dumnezeu pentru viaţa noastră zilnică. În mod deosebit când ne găsim în situaţii grele de lungă durată, duşmanul vine să pună în inimă sămânţa îndoielii. Solomon a scris: „Speranţa amânată îmbolnăveşte inima, dar dorinţa împlinită este un pom al vieţii“ (Proverbe 13:12 ). Duşmanul foloseşte astfel de perioade de slăbiciune. Ca ucenicii pe mare spunem probabil şi noi: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“ (Marcu 4:38 ). În astfel de situaţii este important să ne ocupăm cu promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna Dumnezeu a împlinit ceea ce a promis: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi, încât să spunem cu îndrăzneală: «Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?»“ (Evrei 13:5-6 ).
Duşmanul este viclean şi înţelept. El vrea să ne ducă la cădere. El ţinteşte tocmai acolo unde este locul nostru mai slab. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că suntem protejaţi! Luăm scutul credinţei şi putem fi siguri de protecţie. Stingerea săgeţilor arzătoare nu este un lucru greu. Nu suntem chemaţi să cercetăm săgeţile arzătoare; este posibil să ne ardem. Este suficient să ştim că săgeţile sunt îndreptate asupra noastră, să veghem şi să ştim cum putem să le respingem. Avem nevoie de încredere în Dumnezeu şi în cuvintele Sale. Nu ne trebuie multă ştiinţă, inteligenţă şi pricepere, pregătire şi antrenament, ci avem nevoie de o credinţă simplă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. În modul acesta, chiar şi un copil poate lua scutul credinţei.
Un aspect al comuniunii
Acest aspect al comuniunii nu este în prim-plan în pasajul de care ne ocupăm. Totuşi, dorim să-l amintim pe scurt. Am spus că soldaţii romani puteau să se grupeze şi cu scuturile lor formau un zid de apărare contra ploii de săgeţi duşmane. Noi, credincioşii, formăm în acest sens o „unitate mare“. Putem să ne fim reciproc un ajutor prin credinţă. În acest sens, Pavel a scris romanilor: „Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt atât a voastră, cât şi a mea“ (Romani 1:11-12 ). Tactica duşmanului este ca să ne divizeze, pentru a nu ne ajuta unul pe altul, ci a ne fi, din contră, o piedică unii altora. Într-o astfel de situaţie, diavolul are de dus o luptă uşoară. În lupta creştină ne putem ajuta unul pe altul. „Mai bine doi decât unul, pentru că au o bună răsplată pentru truda lor. Pentru că, dacă ar cădea, unul va ridica pe tovarăşul lui; dar vai de cine este singur când cade şi nu are pe altul să-l ridice“ (Eclesiastul 4:9-10 ).
Exemplul lui Avraam
În Cuvântul Său, Dumnezeu ne dă exemple de bărbaţi care au luat scutul credinţei. Un exemplu foarte frumos este Avraam, tatăl tuturor credincioşilor. Despre aceasta a scris Pavel în Romani 4 . În acest pasaj este vorba despre îndreptăţirea prin credinţă. Totuşi, el aduce lumină cu privire la tematica noastră: „ ...nefiind slab în credinţă, nu s-a uitat la propriul său trup, deja neputincios, având aproape o sută de ani, şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei, şi nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu şi fiind deplin convins că, ceea ce a promis, El poate să şi facă“ (Romani 4:19-21 ).
Dumnezeu i-a promis lui Avraam un fiu ca moştenitor al său. Dacă Avraam privea la el şi la soţia sa, acest lucru era imposibil. Trupul său era neputincios; aceasta însemna, după judecata omenească, că nu mai putea avea copii. Sara, soţia sa, din cauza vârstei înaintate, era într-o stare de imposibilitate să mai nască. Citind cu atenţie Geneza 15 observăm cu uşurinţă cum diavolul şi-a trimis săgeţile arzătoare către Avraam. El nu şi-a putut imagina cum va putea Dumnezeu să-Şi ţină promisiunile. Dumnezeu însă a întărit credinţa sa, şi astfel Avraam a fost sigur că Dumnezeu va împlini promisiunea făcută.
Exemplul lui Iov
Iov este un exemplu strălucit în această direcţie. Mai întâi, Dumnezeu a permis diavolului să-l atace direct pe Iov. Dar după aceasta, diavolul s-a folosit chiar de soţia acestuia ca să trimită săgeţile sale arzătoare asupra lui Iov. Soţia l-a sfătuit pe Iov să se lepede de Dumnezeu şi să-şi pună capăt vieţii. Cum a reacţionat Iov? El a ridicat scutul credinţei şi a spus: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile fără minte. Ce? Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?“ (Iov 2:9-10 ). Iov era deplin încredinţat că viaţa sa nu era lăsată în voia sorţii oarbe, ci că totul era măsurat la Dumnezeu.
Exemple pentru avertizare
Biblia ne dă exemple pentru avertizare. Avem exemple de credincioşi, la care săgeţile diavolului şi-au atins, cel puţin trecător, ţinta. Un astfel de exemplu este David. După ce a avut experienţe frumoase cu Dumnezeu, în timp ce era urmărit de Saul, şi a luat mereu scutul credinţei, a venit o clipă când a spus: „Acum voi pieri într-o zi de mâna lui Saul. Nimic nu este mai bine pentru mine decât să scap în grabă în ţara filistenilor“ (1. Samuel 27:1 ). Săgeata arzătoare a diavolului şi-a atins ţinta. Curajul lui David a scăzut. Promisiunile lui Dumnezeu în ceea ce privea ocuparea tronului le vedea într-un viitor foarte îndepărtat. Dar Dumnezeu nu a lăsat ca David să cadă. Au fost, într-adevăr, experienţe foarte grele prin care David a trebuit să treacă, dar a venit şi clipa în care din nou a luat scutul credinţei şi s-a întărit în Domnul Dumnezeul său (1. Samuel 30:6 ).
Comportamentul ucenicilor pe mare este de asemenea o avertizare pentru noi (Marcu 4:35-41 ). Domnul era cu ucenicii în corabie. Obosit de lucrul zilei, Domnul a dormit pe căpătâi. Când furtuna puternică a lovit cu putere corabia, ucenicii L-au trezit pe Învăţătorul, reproşându-i: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“ Atunci, săgeata diavolului a lovit ţinta. Oare nu se găseşte şi în inimile noastre uneori o astfel de vorbire? Nu ne gândim câteodată, când valurile împrejurărilor ne lovesc, cam aşa: Doamne, îţi suntem chiar atât de indiferenţi? Nu vezi cât de mare este primejdia? Nu-ţi pasă că ne înecăm? Nu vrei să ne ajuţi? - Ce face Domnul? Să ascultăm cuvintele Sale: „Cum de nu aveţi credinţă“! Acesta este îndemnul - în limbajul textului de care ne ocupăm - de a lua din nou scutul credinţei şi de a ne încrede deplin în Acela, despre care David a spus fiului său Solomon: „Fii tare şi curajos şi lucrează; nu te teme şi nu te înspăimânta, pentru că Domnul Dumnezeul meu este cu tine. El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi“ (1. Cronici 28:20 ). Să stăm tari în credinţă pe ceea ce a promis Dumnezeu în Cuvântul Său! El nu ne dăruieşte promisiuni pe care nu le împlineşte.
Ajutor divin
Ce facem în cazul în care diavolul a reuşit să semene îndoiala în inima noastră? Ce facem dacă săgeţile sale ne-au lovit? Este totul pierdut? Nu, Domnul este prezent pentru a ne ridica şi a ne da scutul credinţei. Să ne amintim că Avraam la începutul capitolului 15 din Geneza era slab în credinţă. Citim de două ori că Avraam a vorbit lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Pentru că mă duc fără copii şi cel care va fi stăpânul casei mele este Eliezer din Damasc... Iată, nu mi-ai dat sămânţă şi, iată, un fiu al casei mele este moştenitorul meu“ (Geneza 15:2-3 ). Aceste cuvinte nu arată nicio încredere în ceea ce a spus Dumnezeu.
Dar ce a făcut Dumnezeu? L-a luat pe slujitorul său parcă de mână ca pe un copil, l-a dus afară în noapte şi i-a arătat mărimea şi atotputernicia Sa. Avraam trebuia să privească cerul şi să numere stelele, dacă va putea. Urmarea a fost că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate (Geneza 15:5-6 ).
La fel ne ia şi pe noi Domnul de mână. El doreşte să ne îndrepte privirea în sus. Chiar şi atunci când este noapte şi nu mai vedem nicio perspectivă sau când vine îndoiala, când ne răsucim în pat fără somn şi nu mai ştim încotro să ne îndreptăm, Domnul ne ia de mână şi ne îndeamnă să nu mai privim la împrejurări, ci să ne îndreptăm ochii credinţei în sus. Aceasta este direcţia de privire a credinţei. Credinţa se îndreaptă în sus, spre lumea invizibilă, la Domnul nostru. Astfel, Domnul Însuşi întăreşte credinţa noastră. Înainte ca săgeţile arzătoare să vină asupra lui Petru, Domnul a spus: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta“ (Luca 22:32 ). Acesta este Domnul nostru bun!
Exemplul desăvârşit
Niciodată nu a existat vreun om care să-şi pună încrederea în Dumnezeu cum a făcut-o Domnul Isus. Despre El auzim spunându-se prin cuvintele poeţilor psalmilor: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred“ (Psalmul 16:1 ). Chiar psalmul care arată profetic strigătul Domnului în cele trei ore de întuneric, ne arată încrederea care a avut-o în Dumnezeu: „Tu eşti Cel care m-ai scos din pântece; Tu mi-ai dat încredere la sânii mamei mele. Din pântece Ţi-am fost dat Ţie; din pântecele mamei mele, Tu eşti Dumnezeul meu“ (Psalm 22:9-10).
Niciodată nu a existat pe pământ vreun om a cărui încredere să fie aşa de mult încercată ca a Domnului. Când Domnul era pe cruce, diavolul a folosit pe duşmani pentru a mai arunca o săgeată plină de ură şi batjocură: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea“ (Matei 27:43 ). Dar nimeni şi nimic nu L-a putut opri pe Domnul de a împlini în deplină încredere faţă de Dumnezeu lucrarea Sa, pe care o primise.
Coiful mântuirii
Coiful (galea sau cassis) era căptuşit şi proteja capul ostaşului. Coiful roman era sub formă de sferă. Pe vârf se găsea un panaş (crista) din păr de cal pe care în luptă îl purta numai centurionul. Fruntea şi tâmplele erau protejate de un cozoroc care se găsea în partea din faţă a coifului. Părţile laterale erau protejate de clapete speciale, mobile, pentru obraji, iar ceafa era protejată de un apărător al grumazului. Faţa ostaşului era liberă.
Aşa cum niciun soldat roman nu pleca la luptă fără coif, tot aşa niciun creştin nu poate să reziste fără coiful mântuirii. Avem nevoie de această protecţie a capului, pentru ca în lupta împotriva vicleniilor diavolului să nu ne pierdem orientarea şi să putem coordona sigur toate mişcările.
Scutul şi coiful
Scutul şi coiful ne arată ceva din încrederea credinţei pe care o are credinciosul în lupta împotriva duşmanului. Scutul vorbeşte mai mult despre încrederea în ceea ce este Dumnezeu pentru noi în împrejurările zilnice şi despre promisiunile pe care El ni le-a dat. Coiful mântuirii ne vorbeşte mai mult despre acţiunea lui Dumnezeu pentru noi. Ne încredem în Dumnezeu pentru ce a făcut în trecut pentru noi, pentru ceea ce face în prezent şi pentru ceea ce va face în viitor. Despre acestea, W. Kelly a scris: „Scutul ne arată mai degrabă încrederea generală. În schimb, coiful vorbeşte despre siguranţa cutezătoare şi fericită a eliberării depline, pe care o avem în Hristos în faţa lui Dumnezeu.“ Este vorba despre acea siguranţă a mântuirii lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o Domnul Isus pentru noi pe crucea de la Golgota prin suferinţele şi moartea Sa.
Mântuirea lui Dumnezeu
Credinciosul poate şti că este mântuit. Totuşi sunt puţine texte în Noul Testament care ne prezintă mântuirea ca un fapt încheiat. În Epistola către Efeseni se arată poziţia noastră în Hristos: „Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:8 ). Pe această afirmaţie ne bazăm cu tărie. Mântuirea noastră este o realitate încheiată, stabilă, isprăvită, pe care nimeni şi nimic nu o poate zdruncina. Şi totuşi, duşmanul încearcă tocmai în acest loc să semene îndoiala.
În alte locuri se arată că mântuirea noastră are o latură de viitor. Îl aşteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitorul nostru: „ ...care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are“ (Filipeni 3:21 ). Când va veni să ne ducă la El, atunci şi trupul nostru va avea parte de această mântuire. În acest sens vorbeşte 1. Tesaloniceni 5:8 tocmai despre acest coif al mântuirii, dar îl tratează în contextul epistolei respective şi îl pune în legătură cu speranţa: „ ...să fim treji, îmbrăcând platoşa credinţei şi a dragostei şi, drept coif, speranţa mântuirii.“ Şi pe acest adevăr ne încredem deplin. Domnul Isus va veni, iar atunci şi trupul nostru va avea parte de mântuire.
Dar ştim că Domnul acţionează şi în prezent pentru noi. Pavel scria romanilor: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui“ (Romani 5:10 ). Aceasta este mântuirea din împrejurările zilnice. Şi în această privinţă nu există nicio îndoială sau nesiguranţă. Pavel nu spera să fie mântuit, ci a prezentat mântuirea ca pe o realitate pe care deja credinţa se bazează.
Bucuria mântuirii şi siguranţa mântuirii
Siguranţa eliberării depline, pe care o avem în Hristos în faţa lui Dumnezeu, nu poate rămâne fără urmări. În primul rând putem şi trebuie să ne bucurăm de mântuire şi în al doilea rând să ştim că duce la siguranţa mântuirii. Ambele le arătăm când ne punem coiful mântuirii. În profeţia lui Zaharia, citim: „ca, salvaţi din mâna vrăjmaşilor noştri, să ne dea să-i slujim fără teamă, în sfinţenie şi dreptate înaintea Lui, în toate zilele noastre“ (Luca 1:74-75 ). Acesta este coiful mântuirii care îl luăm cu mulţumire. Ne bucurăm de această mântuire ca de ceva sigur. Stăm fără frică în faţa Domnului, dar şi în faţa duşmanului. Această realitate produce în noi o mulţumire zilnică, pe care o exprimăm în rugăciunile noastre. Chiar acest lucru vrea duşmanul să ni-l ia şi de aceea avem nevoie de coiful mântuirii.
Deja David a înţeles acest adevăr foarte bine. El scrie în Psalmul 62:6-8 : „Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina. La Dumnezeu este mântuirea mea şi gloria mea, stânca tăriei mele; adăpostul meu este în Dumnezeu.“ Scriitorul epistolei către Evrei citează tot din acest psalm: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?“ (Evrei 13:6 ).
Protecţia contra gândurilor greşite
Faptul că acest coif protejează capul ne aminteşte că putem fi ocrotiţi de gânduri greşite, care ar putea să ne neliniştească. Duşmanul se va strădui întruna să ne atace gândurile şi să devenim nesiguri. Chiar în vremea noastră asistăm la un bombardament permanent asupra duhului. Logica şi argumentele omeneşti exercită o impresionantă atracţie, dar ele sunt cu totul altfel decât gândurile lui Dumnezeu. De aceea trebuie să avem grijă ca să ţinem gândurile noastre pe linia învăţăturilor Bibliei.
Vedem acest adevăr când citim epistola către Coloseni. Colosenii nu mai erau copii în credinţă. Pavel se bucura văzând ordinea şi tăria credinţei lor în Hristos (Coloseni 2:5 ). Dar totuşi, câteva versete mai departe le-a scris: „Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filozofie şi amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos“ (Coloseni 2:8 ). Filozofia şi amăgirea deşartă a lumii sunt primejdii mari. Pentru a fi feriţi de aceste lucruri avem nevoie de coiful mântuirii. Să rămânem la ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu! Corintenilor, care erau aşa de mândri de priceperea şi cunoştinţa lor, Pavel le-a scris: „ ...armele noastre sunt puternice dărâmând întăriturile, dărâmând raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos“ (2. Corinteni 10:4-5 ). În fiecare zi avem nevoie de o ascultare fidelă de Domnul nostru. Nu există niciun adevăr biblic, pe care duşmanul să nu-l atace sau să nu-l submineze cu argumentele sale. Să fim atenţi la toate aceste curente ale vremurilor noastre şi să le fim de folos în acest punct în mod deosebit tinerilor noştri!
Capul sus
În Psalmul 110:7 citim (chiar dacă în alt context) o profeţie în legătură cu Domnul nostru: „El va bea din pârâu pe cale, de aceea îşi va înălţa capul.“ Şi noi avem nevoie de acest cap înălţat, iar coiful ne ajută în această direcţie. El ne ajută ca în prezenţa duşmanului să rămânem cu capul sus şi astfel să vedem toate lucrurile cu claritate. Cine poartă coiful nu îşi lasă în jos capul, ci îl întâmpină pe duşman cu capul sus.
Astfel, putem să avem o imagine de ansamblu şi un cap limpede în luptă. Se poate întâmpla ca simţurile noastre să ne călăuzească greşit. Avem nevoie de gânduri clare despre adevăr. Fanatismul religios şi manifestările emoţionale ale sentimentelor pot fi numai o piedică în viaţa creştinului. Simţămintele noastre fireşti ne pot, de exemplu, convinge că şi învăţătura universalismului ar avea ceva atrăgător. Argumentul că Dumnezeul dragostei nu poate osândi pe veci un păcătos, vorbeşte emoţiilor noastre. Totuşi, aceasta este o învăţătură rătăcită şi falsă, care se află în contradicţie cu Biblia. Este foarte adevărat că Dumnezeu în dragostea Sa oferă fiecărui om mântuirea Sa. Dar tot aşa de adevărat este că Dumnezeu este drept şi sfânt. El nu poate vedea păcatul. Cine calcă în picioare oferta Lui de dragoste şi trece în veşnicie nemântuit, va fi osândit pe veci. Acest exemplu ne arată cât de necesar este să purtăm coiful mântuirii.
Exemple
Biblia ne arată o mulţime de exemple care subliniază acest adevăr. Să ne amintim trei exemple:
- În Ioan 9 vedem pe Domnul Isus cum a vindecat pe un om care era orb din naştere. După ce orbul şi-a primit vederea, a fost atacat de conducătorii religioşi. Aceştia i-au pus întrebări după întrebări. Omul nu putea răspunde la toate întrebările lor, dar el ştia un singur lucru, şi acesta l-a spus cu convingere: „ ...eu una ştiu: că, orb fiind, acum văd“ (Ioan 9:25 ). Aceasta era de ajuns. El ştia că Mântuitorul l-a făcut să vadă. Acesta era coiful mântuirii, pe care şi-l aşezase pe cap. El avea deplină încredere în Domnul şi în ceea ce a făcut pentru el.
- Când Pavel a fost arestat pentru a doua oară şi a fost închis în închisoarea din Roma, omeneşte vorbind îi mergea foarte rău. El se găsea într-o celulă întunecoasă şi legat în lanţuri de un soldat. Moartea de martir bătea la uşă. Se părea că toată viaţa sa se clătina. Toţi din Asia îl părăsiseră şi mulţi dintre prietenii săi se ruşinau de el, fiindcă era în lanţuri. Era o situaţie în care putea fi deznădăjduit. Pavel nu avea alte sentimente decât noi. Dar el nu a căzut în depresie şi nici nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. El a scris o epistolă către copilul său în credinţă, Timotei. Această scriere mărturiseşte despre încrederea sa neclintită în Dumnezeu. El a scris: „ ...dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce i-am încredinţat pentru ziua aceea“ (2. Timotei 1:12 ). Şi mai târziu a scris: „La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Dar Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea... şi am scăpat din gura leului. Domnul mă va scăpa de orice lucrare rea şi mă va păstra pentru Împărăţia Sa cerească. A Lui fie gloria în vecii vecilor! Amin“ (2. Timotei 4:16-18 ). Pavel ştia ce ocrotire poate da coiful mântuirii în astfel de situaţii. El ştia că nimeni şi nimic nu-l poate smulge din mâna Domnului său.
- Această încredere neclintită i-a caracterizat şi pe cei trei prieteni ai lui Daniel. Când împăratul Nebucadneţar i-a ameninţat cu aruncarea în cuptorul încins şi le-a pus întrebarea provocatoare: „Şi cine este dumnezeul acela care vă va scăpa din mâinile mele?“, ei au răspuns plini de îndrăzneală: „Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scape... şi ne va scăpa din mâna ta, împărate...“ (Daniel 3:15, 17 ). Admirăm vitejia şi îndrăzneala credinţei acestor oameni din Vechiul Testament. Ei nu ştiau nimic despre învăţăturile din Efeseni 6 şi totuşi au luat coiful mântuirii. Din vorbele lor rezultă că aveau o mare încredere în Dumnezeul căruia Îi slujeau.
Exemplul nostru desăvârşit
Exemplul desăvârşit îl găsim din nou la Domnul nostru. Aşa cum niciodată nu a lăsat jos scutul credinţei, El întotdeauna a purtat coiful mântuirii. El a mers drumul Său fiind deplin conştient de salvarea din partea Dumnezeului Său. El S-a încrezut întotdeauna în această salvare. În Psalmul 22 găsim sentimentele Sale cu privire la Golgota. Auzim la sfârşit strigătul Său: „Scapă-mi sufletul de sabie, pe singurul meu de laba câinelui. Scapă-mă din gura leului.“ Apoi exprimă încrederea Sa în salvarea lui Dumnezeu spunând: „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor“ (Psalmul 22:20-21 ). El, ca Omul desăvârşit, nu S-a îndoit niciodată de această salvare din partea lui Dumnezeu.
Sabia Duhului
Ajungem acum la sabie, arma principală a ostaşului roman; aceasta era o armă de apărare, dar şi de atac. Este vorba despre o sabie scurtă numită gladius sau sabia spaniolă. Sabia aceasta avea două tăişuri şi se folosea în primul rând ca armă albă (numai în cazuri speciale se folosea ca şi armă de lovire). Lama era din metal şi era lungă de aproximativ 50 cm. şi lată de 9 cm. Greutatea era între 1 kg. şi 1,5 kg.; era deci destul de uşoară. În acest mod, ostaşul putea folosi destul de uşor sabia aceasta scurtă în lupta corp la corp, stând după scutul său. În formaţiunea de luptă a soldaţilor romani era imposibil de folosit o sabie lungă şi grea. Sabia se punea într-o teacă de bronz, care avea şi ea greutatea până la 1 kg.
Folosirea cu îndemânare a armei trebuia să fie exersată. De aceea, în armata romană se punea mare valoare pe pregătire. Pentru început se exersau mişcări de atac contra unui stâlp de lemn, iar mai târziu contra unor împotrivitori, fiinţe umane. Numai un ostaş bine antrenat putea să reziste în luptă.
Însemnătatea duhovnicească
Însemnătatea duhovnicească a sabiei este explicată chiar de Pavel: „Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu“. Deci, sabia nu este Duhul lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl aplicăm în puterea Duhului Sfânt. Apare din nou în prim-plan gândul referitor la apărare împotriva atacurilor duşmanului.
Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu sunt de nedespărţit. De aceea este „sabia Duhului“:
- În primul rând învăţăm că acest Cuvânt al lui Dumnezeu este de inspiraţie divină. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu“ (2. Timotei 3:16 ). Duhul Sfânt a inspirat şi a călăuzit scriitorii. „Pentru că profeţia n-a fost niciodată adusă prin voinţa omului; ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit sub puterea Duhului Sfânt“ (2. Petru 1:21 ). Noi nu avem de-a face cu cuvinte omeneşti, ci cu cuvintele lui Dumnezeu.
- În al doilea rând, Cuvântul lui Dumnezeu îl putem înţelege numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Despre acest adevăr a vorbit chiar Domnul Isus: „Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, El vă va călăuzi în tot adevărul“ (Ioan 16:13 ). „Dar noi am primit nu duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu: despre care şi vorbim, nu în cuvinte învăţate prin înţelepciune omenească, ci în cele învăţate prin Duhul“ (1. Corinteni 2:12-13 ).
- În al treilea rând putem aplica şi folosi Cuvântul lui Dumnezeu numai sub călăuzirea şi în puterea Duhului Sfânt. Legătura dintre Cuvânt şi Duhul Sfânt trebuie avută mereu în vedere. Trebuie să aplicăm Cuvântul în chip duhovnicesc; acest lucru înseamnă să spunem cuvântul potrivit la locul potrivit şi la timpul potrivit. Dacă accentuăm unilateral acţiunea Duhului Sfânt şi neglijăm însemnătatea Cuvântului, atunci rezultatul în majoritatea cazurilor este exaltare şi misticism. În astfel de cazuri nu mai suntem treji. Dar şi accentuarea prea puternică a Cuvântului lui Dumnezeu şi neglijarea acţiunii Duhului Sfânt ne călăuzeşte la un legalism mort. Ambele pericole există, dacă nu luăm „sabia Duhului“.
Premise practice
Cu siguranţă, nu fără motiv prezintă Pavel sabia ca ultimă componentă a armurii, înainte de a vorbi în încheiere despre rugăciune. Putem folosi în mod corect această armă numai dacă am înţeles celelalte componente. Dacă am eşuat în folosirea celorlaltor componente ale armurii, atunci nici nu ar trebui să punem mâna pe sabie.
Încercăm să explicăm aceasta printr-un exemplu practic: să ne închipuim o familie în care soţul nu are întotdeauna o atitudine potrivită cu adevărul, care se comportă adesea necorespunzător faţă de copii şi care ajunge mereu la ceartă cu soţia sa. Soţul este certăreţ şi dacă unele lucruri nu merg aşa cum gândeşte el, se supără foarte repede. El nu răspândeşte linişte în jurul său şi la cea mai mică dificultate este deprimat. Bucuria mântuirii nu se simte la el. Dacă un astfel de tată, într-o anumită împrejurare, pune mâna pe Biblie să le citeacă ceva copiilor, nu va găsi urechi de auzit. Tatăl ia sabia, dar greşeşte acţiunea. Copiii nu vor accepta ceea ce le spune.
Ştim cu toţii că eşuăm adeseori la folosirea armurii în viaţa de toate zilele. Nimeni dintre noi nu este perfect. Dar aceste slăbiciuni să nu ne împiedice, ca prin ajutorul Domnului să îmbrăcăm şi să luăm fiecare componentă a armurii, pentru ca apoi să folosim şi sabia Duhului pentru apărarea noastră.
Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie
Cuvântul lui Dumnezeu este comparat şi în alte texte cu o sabie. Dar nu toate sunt în context cu tematica noastră.
- În Apocalipsa 19:15 Îl vedem pe Domnul Isus revenind pe pământ cu judecată: „Şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea.“ Aici se foloseşte un alt cuvânt pentru sabie decât în Efeseni 6 . Este vorba despre o sabie mare, care se folosea ca armă de lovire şi de duel. În afară de aceasta observăm că sabia este folosită la arătarea Domnului împotriva oamenilor, pe când noi trebuie să o folosim împotriva vicleniilor diavolului.
- În Evrei 4:12 avem un verset foarte cunoscut: „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii.“ Aici, Cuvântul nu este comparat direct cu o sabie, ci se spune că este mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri. Învăţătura din Evrei 4 este: Cuvântul se îndreaptă împotriva noastră. Să învăţăm să deosebim propriile noastre motive. În Efeseni 6 , sabia se îndreaptă împotriva duşmanului.
În multe versete, în textul original este folosită expresia „logos“ pentru „cuvânt“. Această expresie se referă la cuvânt într-un înţeles cuprizător, exprimă ceea ce este un lucru în sine. Asfel, Domnul Isus este „Cuvântul“ (Ioan 1:1 ) în întreaga sa plinătate. Putem compara aceasta cu marea sabie. În Efeseni 6 se foloseşte însă un alt cuvânt (greacă: „rhema“) şi indică spre o singură expresie, o propoziţie, un citat. Este o expresie mai puţin cuprinzătoare decât „logos“. Aceasta este sabia scurtă, pe care o folosim în luptă citând un verset concret din Biblie. Domnul Isus Însuşi a folosit astfel Cuvântul, când l-a biruit pe duşman în pustiu.
Cine foloseşte sabia Duhului aplică Cuvântul lui Dumnezeu într-o anumită situaţie sub călăuzirea Duhului. La fel ca soldatul în luptă, ajungem şi noi în situaţii în care trebuie să reacţionăm rapid. Un exemplu ne dă judecătorul Ehud (Judecători 3:15-25 ). El şi-a făcut o sabie scurtă cu două tăişuri, pe care a încins-o sub haina sa. Când a stat în faţa lui Eglon, a fost în stare să scoată sabia şi să-l omoare pe duşman cu o singură lovitură. Solomon vorbeşte de două ori în cartea Proverbe despre un cuvânt „spus la timpul său“ (Proverbe 15:23 ; 25:11 ). Ce bine este când avem un astfel de cuvânt!
Deci, în Efeseni 6 avem sabia Duhului, care nu se îndreaptă direct nici contra altor oameni, nici contra noastră. Nu folosim Cuvântul în acest loc pentru a răspândi adevărul şi valabilitatea Cuvântului în această lume, ci îl folosim într-o formă concretă pentru a birui, sub călăuzirea Duhului, pe duşman.
Har şi responsabilitate
Soldatul roman trebuie să exerseze mânuirea sabiei. Acest lucru are valabilitate şi pentru noi. Să deosebim în acest sens două aspecte:
- Unul dintre aspecte este harul suveran al lui Dumnezeu. El nu depinde în niciun caz de capacităţile sau inteligenţa noastră. Din contră! De ceea ce avem nevoie este călăuzirea prin Duhul Sfânt. Niciunul dintre noi nu ştie ce trebuie să spună. Noi putem aplica Cuvântul numai în puterea şi sub călăuzirea Duhului. Domnul să ne ajute la aceasta! Acest lucru l-a făcut şi la Moise şi Aaron: „Deci du-te şi Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce să vorbeşti. ... Şi tu vei vorbi cu el şi vei pune cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi“ (Exod 4:12, 15 ). Ucenicilor, Domnul le-a spus: „Când ei vă aduc înaintea sinagagilor şi a stăpânirilor şi a autorităţilor, nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi răspunde sau ce veţi spune; pentru că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în acel ceas ce trebuie să spuneţi“ (Luca 12:11, 12 ).
- Dar există şi un alt aspect - responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu. Ambele aspecte sunt adevărate. Pentru a avea un cuvânt la timpul potrivit, trebuie să cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-l citim şi să cunoaştem gândurile lui Dumnezeu. Dumnezeu recurge la ceea ce există în noi. Responsabilitatea noastră este să ne preocupăm cu gândurile lui Dumnezeu şi să citim Cuvântul Său. Cum se face că deseori, în discuţiile cu oameni necredincioşi, suntem atât de neajutoraţi şi nu mai ştim ce să spunem? Cum se face că nu avem un cuvânt potrivit din Scriptură? Nu din cauză că nu am exersat a folosi sabia Duhului în viaţa zilnică?
În Cântarea Cântărilor este vorba despre lectica lui Solomon, în jurul căreia stăteau 60 de viteji. Despre ei citim: „Ei toţi ţin sabia, fiind deprinşi la război; fiecare îşi are sabia la coapsă, din cauza spaimelor nopţii“ (Cântarea Cântărilor 3:8 ). Avem nevoie zilnic de acest exerciţiu duhovnicesc. Avem de-a face cu stăpânitorii întunericului. Avem de-a face cu un duşman care cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi pe care nu trebuie să-l subapreciem. De aceea este nevoie de bărbaţi şi femei în poporul lui Dumnezeu, care ştiu să mânuiască sabia Duhului. Cu toţii avem nevoie de călăuzirea prin Duhul Sfânt. Ea nu poate fi înlocuită de nimic.
Lovituri de sabie ale Duhului şi lovituri de sabie ale cărnii
Nu orice citare a Cuvântului lui Dumnezeu este o lovitură de sabie a Duhului. Este posibil să cităm perfect Cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu o facem sub călăuzirea Duhului. Astfel de lovituri devin atunci uşor lovituri de sabie ale cărnii. Duhul Sfânt nu acţionează niciodată contrar Cuvântului. De câte ori nu s-a întâmplat că tocmai în discuţii cu fraţii ne-am lovit reciproc cu Cuvântul lui Dumnezeu! Fiecare „latură“ a argumentat cu Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost citate versete pentru a fundamenta propria părere şi până la urmă nu s-a ajuns la niciun rezultat. Trebuie să fim foarte atenţi să nu folosim omeneşte, ci spiritual sabia. Să observăm de asemenea că sabia Duhului nu se foloseşte în fragmentul nostru contra fraţilor de credinţă. Ea ne este dată în lupta contra duşmanului.
Cunoscutul eveniment din pustiu, când diavolul L-a ispitit pe Domnul, arată clar că nu orice citare a unui verset din Scriptură este o lovitură de sabie a Duhului. Diavolul însuşi a citat acolo Cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că cineva citează astfel un verset din Biblie nu este o dovadă că o face sub călăuzirea Duhului. Diavolul nu a făcut-o în niciun caz astfel. Din păcate, câteodată putem aplica foarte greşit Cuvântul lui Dumnezeu şi să facem astfel greşeli mari. Dacă de exemplu un credincios trăieşte în păcat, ar fi fatal să-i amintim că nimeni nu ne poate smulge din mâna Domnului, deşi aceasta este desigur adevărat. Pe un astfel de om trebuie, din contră, să-l avertizăm că se găseşte pe o cale, al cărei sfârşit va fi pierzarea.
Contra loviturilor de sabie ale Duhului, duşmanul nu are nicio putere. Dacă îl întâmpinăm pe duşman cu Cuvântul lui Dumnezeu, el va fugi. Tinerilor li se spune pentru a fi îmbărbătaţi: „V-am scris, tinerilor, pentru că sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi l-aţi învins pe cel rău“ (1. Ioan 2:14 ). Aceste cuvinte trebuie să se aplice la noi toţi.
Exemplul desăvârşit
Nimeni n-a folosit sabia Duhului aşa cum a folosit-o Domnul Isus. El cunoştea Cuvântul şi era sub călăuzirea Duhului Sfânt în toate acţiunile Sale. De multe ori a citat cu efect Vechiul Testament şi astfel a biruit duşmanul.
Cel mai impresionant exemplu este relatarea din pustiu, când diavolul a venit chiar la El pentru a-L ispiti. Matei îşi începe relatarea sa cu cuvintele: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul“ (Matei 4:1 ). Dar diavolul nu a reuşit nimic. Domnul i-a răspuns de trei ori, citând un verset din Deuteronom. Până la urmă diavolul a trebuit să-L părăsească. Aceasta a fost o victorie obţinută cu sabia Duhului.
Şi în alte situaţii, Domnul Isus a citat din Vechiul Testament şi i-a adus pe duşmanii săi la tăcere. Să ne gândim la situaţia în care Domnul Isus i-a întrebat pe farisei, al cui fiu este Hristos. Când ei i-au răspuns: „Al lui David“, El le-a prezentat o expresie din Psalmul 110 : „Cum atunci David, vorbind în Duh, Îl numeşte Domn, spunând: Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale? Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiu al lui?“ (Matei 22:43-45 ). Urmarea a fost că nimeni n-a putut să-i dea un răspuns şi nimeni n-a mai îndrăznit să-L întrebe.
Rugăciunea
Am parcurs deci şase elemente ale armurii şi am învăţat că se îmbină foarte frumos unul în celălalt şi nu putem să le vedem izolat. Sper că dorim cu toţii nu doar să cunoaştem aceste elemente şi să le diferenţiem unul de celălalt, dar să le şi folosim zilnic în viaţa noastră de toate zilele.
Ajungem acum la al şaptelea element, care este rugăciunea. De fapt, aici nu este vorba despre o parte componentă a armurii, şi totuşi rugăciunea este o armă foarte eficientă. Dacă până acum Pavel încerca să explice aceste elemente metaforic, aici ne spune direct: „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii, şi pentru mine“ (versetul 18).
Legătură şi dependenţă
Pentru un luptător care stă gata îmbrăcat în toată armura, rugăciunea este o ţinută ciudată. Aşa este pentru minte, dar nu şi pentru credinţă. Să ne gândim la Iosua în pustiu, când avea de luptat: el avea biruinţa numai când Moise avea mâinile ridicate (Exod 17:10-12 ). Fără rugăciune suntem incapabili de a lupta. Oricât de necesare şi indispensabile sunt armele şi oricât de bună este o strategie de luptă, fără o legătură exprimată în rugăciune şi fără o dependenţă pe verticală nu vom fi victorioşi. Armura în sine este desăvârşită. Dar în noi nu este nici înţelepciune, nici putere, ca să o folosim în mod corect. Dar atât înţelepciunea, cât şi puterea le primim în rugăciune.
Vom putea folosi toate părţile componente ale armurii, numai atunci când o facem în dependenţă de Domnul nostru. Noi suntem fără putere. În rugăciune exprimăm de fapt această slăbiciune a noastră. Tocmai de aceea rugăciunea este în acelaşi timp un izvor de putere, care ne stă oricând la dispoziţie. Textul de care ne-am ocupat, începe cu îndemnul să fim tari în Domnul. El se încheie aducându-ne aminte cum putem să fim „conectaţi“ la acest izvor de putere.
Rugăciunea o poţi face numai atunci când ai aceleaşi interese cu Dumnezeu. Acest lucru este foarte potrivit pentru orice situaţie. Aşa este când Îl adorăm pe Dumnezeu, aşa este când ne rugăm pentru alţii. Aşa este şi aici: există aceleaşi interese, şi anume de a lupta contra vicleniilor diavolului şi de a rămâne biruitori, pentru a putea savura binecuvântările noastre spirituale în locurile cereşti.
Rugăciune şi veghere
Pentru un soldat este de neînchipuit să nu vegheze. El nu ştie când şi din ce parte va ataca duşmanul. De aceea, vegherea trebuie să fie o stare a inimii în care trebuie să fim exersaţi. Rugăciunea şi vegherea trebuie să meargă mână în mână. Domnul a spus ucenicilor Lui să vegheze şi să se roage. „Vegheaţi deci, rugându-vă în orice timp“ (Luca 21:36 ). Pavel i-a îndemnat pe coloseni: „Stăruiţi în rugăciune, veghind în ea cu mulţumire“ (Coloseni 4:2 ).
Când Domnul Isus era în grădina Ghetsimani în luptă aprigă, El i-a îndemnat pe ucenicii Săi: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“ (Marcu 14:38 ). Tocmai în acest punct au eşuat ucenicii. Ei au adormit! Când sunt treaz în rugăciune, înseamnă că mă concentrez ca să mă rog cu gânduri clare. Dacă suntem obosiţi şi delăsători din punct de vedere duhovnicesc, viaţa noastră de rugăciune va fi automat afectată. Când va veni vrăjmaşul cu viclenia lui, vom fi învinşi.
Orice cerere
Cererea este o strigare din adâncul inimii către Dumnezeu. Dacă intervin împrejurări speciale, ne rugăm insistent. Tocmai aceasta este necesar având în vedere vicleniile diavolului. Strigăm către Dumnezeul nostru fără să-i ascundem ceva. Dumnezeul nostru Se bucură când ne rugăm stăruitor. Găsim multe exemple în Biblie de oameni care s-au rugat aşa lui Dumnezeu. Moise s-a rugat de mai multe ori stăruitor. A făcut-o pentru popor (Numeri 21:7 ), dar şi pentru sine (Deuteronom 3:24-25 ). La Iacov (Osea 12:4 ) şi la Ana (1. Samuel 1:10 ), cererea s-a făcut cu lacrimi. La fel şi Pavel (2. Corinteni 12:8 ) s-a rugat de trei ori, ca Domnul să-l elibereze de ţepuşul din carne. De aici observăm că există perioade de necaz deosebit, când rugăciunea ia caracterul unei cereri. Nu este o vorbire distanţată faţă de Dumnezeu, ci această rugăciune izvorăşte dintr-o inimă aflată în primejdie.
În orice timp
Oare vrea să spună Pavel că întreaga zi şi noapte nu mai trebuie să facem altceva, decât să stăm pe genunchi şi să ne rugăm lui Dumnezeu? Există situaţii în care oamenii şi-au plecat întreaga noapte genunchii în rugăciune. Să ne gândim la Domnul nostru care, ca Om desăvârşit, a petrecut o noapte întreagă în rugăciune către Dumnezeu (Luca 6:12 ). Dar acesta nu poate fi un îndemn general valabil în acest context. Viaţa cotidiană ne pune diferite sarcini în faţă. Copiii merg la şcoală, tinerii studiază, maturii îşi exercită profesiile lor în mediul în care muncesc, ceilalţi îşi văd de lucru în gospodăriile lor. Chiar şi lucrarea Domnului îşi pune amprenta pe noi. Gândul nu este să nu mai facem nimic, ci numai să ne rugăm. „Rugaţi-vă în orice timp“ vrea să ne îndemne ca toate lucrările să le efectuăm dependenţi de Domnul. Avem toţi nevoie de această dependenţă: în căsnicie, în familie, la serviciu, în părtăşie şi oriunde suntem. Rugăciunea fost comparată cu respiraţia sufletului. În general, nu dăm o atenţie deosebită respiraţiei noastre. Dar dacă nu mai respirăm, ne vom da foarte repede seama.
Prin orice rugăciune
Apare din nou cuvântul „orice“. Nu este numai expresia „în orice timp“, ci şi „prin orice rugăciune“. Ce înseamnă aceasta? Nu există situaţie sau împrejurare a vieţii noastre, în care să nu putem să ne rugăm. Indiferent de situaţie, indiferent din ce parte atacă duşmanul, noi trebuie să fim găsiţi în rugăciune şi dependenţă de Domnul. De multe ori este numai un oftat: „Doamne, ajută-mă“. Nu există situaţie în care Dumnezeu nu ar putea să ne dea ca răspuns la rugăciunile noastre pacea Sa (Filipeni 4:6, 7 ).
În Duh
Aici nu este vorba despre duhul omului, ci despre Duhul Sfânt. Desigur, noi putem să ne rugăm şi în duhul nostru, ceea ce înseamnă că rugăciunea poate fi spusă fără să se audă cuvintele, dar aici nu este vorba despre o astfel de rugăciune, ci este vorba despre Duhul Sfânt.
Când vorbim despre aceasta ne gândim în două direcţii:
- A ne ruga „în Duh“ înseamnă mai întâi că ne rugăm în conformitate cu Duhul Sfânt. Iuda îi îndemna pe destinatarii scrisorii sale: „rugaţi-vă prin Duhul Sfânt“ (versetul 20). Duhul Sfânt ne călăuzeşte în rugăciune. El pune diferite teme de rugăciune pe inimă.
- A ne ruga „în Duh“ înseamnă apoi a ne ruga în puterea Duhului Sfânt. Noi ne putem ruga într-adevăr, numai dacă Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea necesară. Din noi înşine nu suntem în stare să facem acest lucru. El este singura motivaţie pentru rugăciune. Pavel scria romanilor: „Şi în acelaşi fel şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine de nespus“ (Romani 8:26 ).
Deoarece Duhul ne dă putere pentru rugăciune, nu ne rugăm Duhului Sfânt. Nu ne rugăm puterii care ne aduce la rugăciune. Noul Testament ne învaţă că scopul Duhului lui Dumnezeu este să-L proslăvească pe Domnul Isus (Ioan 16:14, 15 ). Duhul lui Dumnezeu, o Persoană divină ca Tatăl şi Fiul, nu atrage privirile credincioşilor spre El, ci doreşte ca noi să fim preocupaţi cu preamărirea Domnului Isus. Nu există în Biblie nicio indicaţie sau vreun exemplu practic, pe care ne-am putea baza să ne rugăm Duhului Sfânt. A ne ruga în Duhul nu înseamnă a ne ruga Duhului.
Cu toată stăruinţa
„Cu toată stăruinţa“ ne arată perseverenţa în rugăciune. Domnul doreşte ca noi să rămânem într-o stare de dependenţă permanentă faţă de El. Uneori suntem înclinaţi să-i prezentăm Domnului o anumită problemă de câteva ori (poate chiar şi intensiv), dar dacă nu primim imediat un răspuns, încetăm să ne mai rugăm. Acest lucru are valabilitate pentru rugăciunea personală, dar şi pentru cea comună. În Faptele Apostolilor, capitolul 4 găsim acea rugăciune comună a fraţilor din Ierusalim. Era o rugăciune stăruitoare (Fapte 12:5 ). Când Ilie a trimis pe slujitorul său să vadă dacă apare un nor de ploaie, după ce nu plouase multă vreme, l-a trimis de şapte ori până când s-a văzut un nor ca o mână de om ( 18:44 ). Când citim această relatare, observăm că Ilie n-a încetat să se roage tot timpul. Să învăţăm de la acest exemplu!
Pentru toţi sfinţii
Pentru toţi sfinţii – aceste cuvinte corespund caracterului Epistolei către Efeseni. În Efeseni 1:15 apostolul Pavel a vorbit despre dragostea care era în ei „faţă de toţi sfinţii“. În Efeseni 3:18 le-a arătat că ei, împreună „cu toţi sfinţii“, trebuie să înţeleagă ce înseamnă lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea sfaturilor minunate ale lui Dumnezeu. În 1. Timotei 2:1 ni se spune să ne rugăm „pentru toţi oamenii“. Această lucrare este din nou în concordanţă cu această epistolă care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Dumnezeu-Mântuitor, care doreşte ca toţi oamenii să vină la pocăinţă. În Epistola către Efeseni, în care ne sunt prezentate sfaturile lui Dumnezeu, este vorba despre „toţi sfinţii“. Nimeni nu este singur în luptă. Alţii sunt lângă noi; şi toţi luptătorii au nevoie de aceeaşi legătură pe verticală.
În luptă suntem uniţi cu mulţi credincioşi care sunt în aceeaşi situaţie. Noi ne rugăm pentru dependenţa personală, dar şi pentru dependenţa fraţilor noştri, cu care suntem în luptă împotriva duşmanului. Dorinţa noastră este să stăm uniţi. Ştim că duşmanul vrea să ne risipească şi, dacă este posibil, chiar să ne aţâţe unii împotriva altora. Din păcate, trebuie să recunoaştem că de multe ori a reuşit acest lucru. De aceea este foarte importantă această rugăciune pentru toţi sfinţii.
„ ...şi pentru mine“. Această propoziţie arată cât de concretă trebuie să fie rugăciunea noastră. Nu ne rugăm în general pentru nevoile credincioşilor, ci aducem mereu rugăciuni concrete înaintea lui Dumnezeu. Contextul ne arată concret pentru ce trebuiau ei să se roage. Pavel dorea să aibă îndrăzneală, ca să vestească taina Evangheliei. La fel şi noi, când ne înfăţişăm în faţa lui Dumnezeu în rugăciune, să aducem nu numai necazul nostru, ci să ne rugăm concret pentru nevoile fraţilor noştri.
Exemplul lui Iosafat
Un exemplu minunat ni-l arată Dumnezeu în 2. Cronici 20 . Moab şi Amon luptau împotriva lui Iosafat şi a poporului său. Primejdia era mare. Iosafat se temea. El ştia că poporul său era slab faţă de acei duşmani care îl atacau. Dar cu toate acestea n-a căzut în depresie, nici nu a căutat ajutor în locuri nepotrivite. Fiind conştient de lipsa sa de putere, s-a îndreptat spre Dumnezeu ca să caute acolo ajutor. Ochii săi erau aţintiţi spre Dumnezeul său. Dumnezeu a ascultat această rugăciune şi i-a dat o victorie extraordinară.
Exemplul desăvârşit
Domnul Isus a fost ca Om pe acest pământ cel mai mare exemplu de dependenţă. Întotdeauna Îl găsim în convorbire cu Tatăl Său ceresc. Evanghelia după Luca, ce Îl prezintă pe Domnul nostru ca Fiu al Omului, ni-L arată mereu în rugăciune. El S-a rugat la începutul slujbei Sale când a fost botezat în Iordan (Luca 3:21 ); El S-a rugat când era în lucrare (Luca 5:16 ); El a stăruit toată noaptea în rugăciune (Luca 6:12 ); S-a rugat în Ghetsimani unde Se găsea într-o luptă aprigă, încât transpiraţia i S-a făcut ca nişte picături mari de sânge (Luca 22:44 ). Când a fost ţintuit pe cruce, S-a rugat Tatălui: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac!“ (Luca 23:34 ). La sfârşit, când totul s-a isprăvit, a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul“ (Luca 23:46 )! De la El învăţăm ce înseamnă o adevărată viaţă de rugăciune.
sursa: https://comori.org/