Categorie: Cartile Bibliei
2. Tesaloniceni 2:1-12
În primul capitol, apostolul vorbise despre ziua Domnului (v.10), şi a arătat că în acea zi va veni ca să le plătească celor răi. O întrebare care-i putea tulbura pe tesaloniceni se punea acum. Această zi venise sau avea să vină? În acel timp, Satan asmuţea lumea împotriva copiilor lui Dumnezeu, gândind să-i descurajeze, dar şi să-i înşele prin necazuri, făcându-i să admită că ziua Domnului era acolo. În orice vreme Duşmanul caută să distrugă lucrarea lui Dumnezeu în inima celor răscumpăraţi. Îl vedem, în epistole, atacând întotdeauna marile adevăruri care constituie moştenirea noastră spirituală. Astăzi nu şi-a schimbat tactica. Că este vorba de răcumpărare, de credinţă, de dragoste, de înviere, de viaţa eternă, de existenţa lui Satan însuşi, de eternitatea pedepselor, de cuvântul inspirat, de divinitate sau de umanitatea desăvârşită a lui Hristos, întotdeauna acest Adversar neobosit este la lucru pentru a ne răpi aceste lucruri şi pentru a le răpi adesea, vai! sufletelor şi conştiinţelor copiilor lui Dumnezeu, prin cei care ar trebui să-i înveţe. În acest caz, profita de necazul stârnit de el pentru a-i amăgi pe tesaloniceni. Învăţători falşi le spuneau că ziua Domnului era prezentă; că nu mai era vorba de venirea Domnului pentru a-i lua pe sfinţi, şi că fuseseră înşelaţi în speranţa lor.
De aceea apostolul arată acestor creştini, în pericol de a fi clătinaţi, că trei evenimente trebuie să preceadă ziua Domnului: primul este venirea, parusia lui Hristos, al doilea lepădarea de credinţă, al treilea arătarea omului păcatului. De aceea atâta timp cât aceste trei lucruri nu au avut loc, arătarea Domnului Isus este imposibilă. Pentru că, dacă este adevărat că nici un eveniment nu trebuie să preceadă venirea Sa, este adevărat şi că o întreagă serie de evenimente ne despart de arătarea Sa.
Aceste adevăruri sunt expuse în detaliu în capitolul nostru, în acelaşi timp cu caracteristicile lui Anticrist. Nici o parte din Cuvânt, în afară de Apocalipsa şi de Epistola întâia a lui Ioan, nu ne vorbeşte în chip atât de clar despre raporturile acestui om al păcatului cu creştinătatea.
Va veni o zi în care Domnul, care îi consideră pe sfinţi ca pe cel mai scump giuvaier, Se va răzbuna pe cei care i-au chinuit şi i-au asuprit, şi va face să cadă ca judecată asupra capului duşmanilor Săi toate nedreptăţile comise împotriva aleşilor Săi. Dar acea zi, cum am văzut în cap.1, este în acelaşi timp ziua glorioasă în care cei care au suferit pentru El ăşi vor primi răsplata. În acea zi vor avea odihnă şi Domnul Însuşi, Martorul credincios, va vedea arătarea propriei Sale glorii, căreia de atunci înainte nu-i va lipsi nimic. Atunci sfinţii se vor arăta cu El în glorie. Gloria Sa va străluci şi în răscumpăraţii Săi şi în executarea judecăţilor Sale, fără care nu ar fi desăvârşită, pentru că fără ele dreptatea şi sfinţenia unui Dumnezeu care are oroare de rău, nu ar fi dovedite.
Oamenii vorbesc mult despre bunătatea lui Dumnezeu, dar caută în acest chip să-şi ascundă dreptatea Sa, care îi nelinişteşte. Nesocotind sfinţenia lui Dumnezeu, ei înjosesc dragostea Lui la indiferenţa faţă de păcat. Nu vor să ştie că Cel care este dragoste este şi lumină, şi nu poate să o împace pe aceasta cu întunericul!
Ziua Domnului este cea în care puterea satanică care s-a ridicat împotriva lui Hristos va fi definitiv zdrobită prin „arătarea venirii Sale”. Caracterul lui Satan se va rezuma în venirea unui om, omul păcatului, în timp ce caracterul lui Dumnezeu s-a descoperit în venirea celui de-al doilea Adam, Omul sfânt, dependent şi ascultător până la moarte de cruce. Capitolul 2 pune înaintea ochilor noştri toate caracteristicile Celui rău şi ne arată cât de drept va fi ca acest Duşman al lui Dumnezeu şi al lui Hristos să sufere o soartă mai rea decât a celor mai mari păcătoşi şi să fie aruncat de viu în iazul de foc şi de pucioasă, el care a îndrăznit să se lege de Persoana Fiului lui Dumnezeu din cer.
„Vă rugăm dar, fraţilor, pentru venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună la El, ca voi să nu vă lăsaţi clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă, ca de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă” (v.1,2).
Am spus, este singura dată când venirea Domnului, parusia Lui, este menţionată separat în această epistolă. Venirea Sa era primul adevăr pe care tesalonicenii îl aveau de reţinut aici, în prezenţa vicleniilor lui Satan pentru a-i induce în eroare. Îndemnul apostolului se referă la un lucru pe care-l cunoşteau foarte bine. Epistola întâi nu le prezentase pe larg venirea Domnului Isus pentru a-i răpi pe sfinţii Săi şi a-i aduna lângă El? Apostolul are grijă să le aminească acest pasaj, de teamă să nu-i vadă părăsindu-l. Dacă îl reţineau, tot efortul lui Satan de a-i înşela, era anulat. Ultimul capitol al Epistolei întâi, făcuse să reiasă diferenţa dintre venirea Domnului pentru ai Săi şi ziua Domnului pentru lume, arătând că aceste două lucruri erau întrutotul distincte, dar formând un singur tot când era vorba de sfinţi. În al doilea capitol al Epistolei a doua, deşi menţionând diferenţa esenţială între venirea şi ziua Domnului, are grijă să facă să reiasă legătura dintre ele, numind-o pe aceasta din urmă „arătarea venirii Sale” (v.8). Chiar acest termen implică faptul că la venirea (parusia) Sa, nimeni în afară de ai Săi nu-L va vedea, în timp ce „orice ochi Îl va vedea” la arătarea Sa ( 1:7 ).
Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni să nu se lase „clătinaţi în gândire” (v.2). Acesta era, într-adevăr, ceea ce Satan vroia să facă. Apostolul ţine piept Duşmanului pentru copiii lui în credinţă. Satan profita de ispita pe care o provocase, pentru a le răpi speranţa. Ea nu avea, într-adevăr, nici un motiv de a exista, dacă treceau prin strâmtorările zilei Domnului. Observaţi cu ce îndrăzneală şi cu ce viclenie mincinoasă caută Satan să-i înşele pe creştini. Pe de o parte, stârneşte lumea împotriva lor, pe de alta caută să le distrugă credinţa şi speranţa. El este aici şi leul care răcneşte şi şarpele cel vechi, abil în a seduce copiii lui Dumnezeu. Ceea ce făcea Satan atunci, face şi astăzi. În tulburarea actuală a naţiunilor, de câte ori am auzit această întrebare: „Nu traversăm timpurile profetice ale sfârşitului şi ultimile judecăţi ale lui Dumnezeu asupra lumii? Aceasta nu este altceva decât o viclenie a Duşmanului pentru a întoarce gândurile oamenilor de la venirea şi de la vremea de har.
Mai observaţi abilitatea adversarului de a semăna tulburarea şi neîncrederea în suflete. Apostolul zice: „nici prin duh” (v.2). Aceşti falşi învăţători - erau mulţi în acel timp - asemenea profeţilor falşi în poporul lui Israel, pretindeau inspiraţie pentru a proclama că ziua era prezentă.
- „Nici prin cuvânt” : Într-un timp în care Cuvântul lui Dumnezeu nu era complet încă, ei aveau pretenţia de a da, în descursurile lor, gândul lui Dumnezeu cu privire la evenimentele sfârşitului.
- „Nici prin epistolă, ca de la noi” : Falisificarea scrierilor inspirate era un lucru pe cât de obişnuit pe atât de odios, din primele timpuri ale Bisericii. Epistole , aşa-zis ale lui Pavel, contrafăcute întrutotul, erau răspândite printre creştini şi Pavel, pentru a-i pune în gardă împotriva acestor falsificatori ai Cuvântului lui Dumnezeu, îşi semna toate epistolele cu propria sa mână. Susţinute de comentarii şi de interpretări, aceste epistole false tulburau sufletele, introducând în ele nesiguranţa cu privire la speranţa creştină, şi căutau să desfiinţeze învăţăturile inspirate date mai înainte. De aceea are grijă Pavel să zică, în v. 15 din capitolul nostru, că numai cuvântul şi epistola sa aveau autoritate.
Apostolul dă o a doua dovadă (prima era că venirea Domnului nu avusese încă loc) care contrazicea şi reducea la nimic toate afirmaţiile Duşmanului: lepădarea de credinţă nu venise încă. Ori ea trebuie neapărat să preceadă ziua Domnului. Lepădarea de credinţă este părăsirea completă a credinţei şi a doctrinei creştine, într-un cuvânt, a creştinismului. Principiile subversive s-au dezvoltat mult de atunci, totuşi lepădarea completă de credinţă nu a avut încă loc în zilele noastre, dar o vedem pregătindu-se din ce în ce mai mult. Negarea inspiraţiei Scripturilor este începutul ei fatal, negarea divinităţii lui Hristos şi a existenţei lui Dumnezeu Tatăl este punctul în care va ajunge. (Lepădarea de credinţă iudaică Îl va renega pe Dumnezeul suveran şi pe Mesia). Apostolul face deci cunoscut aici că lepădarea de credinţă va avea loc înainte de arătarea Domnului. A treia dovadă, că ziua Domnului nu era prezentă era că „omul păcatului” care întrupa această lepădare de credinţă şi va fi reprezentantul ei pe pământ, nu fusese încă descoperit. Acest om al păcatului este numit Antihrist în Epistola întâi a lui Ioan, nume care nu îi este dat decât acolo. Antihristul, aşa cum îl prezintă Ioan, întrupează duhul de împotrivire faţă de Hristos şi învaţă doctrine subversive creştinismului. De aceea „s-au ridicat mulţi antihrişti” (1. Ioan 2:18 ) ale căror doctrine false pregătesc venirea acestui om.
Regăsim acest personaj cu alte caracteristici în diferite părţi ale Cuvântului. În capitolul 13 din Apocalipsa este prezentat ca a doua fiară. O primă fiară, Imperiul Roman întrupat în conducătorul lui, va ieşi din mare, din anarhia popoarelor. A doua fiară, lepădarea de credinţă, întrupată în Antihrist, va ieşi din pământ, din lumea organizată. Ea va avea două coarne asemenea unul miel, o putere temporară şi puterea religioasă, având o îndepărtată analogie cu puterea papală de altădată. Ştim că Antihristul va face să i se aducă închinare la Ierusalim, că-şi va întemeia puterea spirituală asupra întregii lumi apostate de atunci, în legătură cu prima fiară, Imperiul Roman, înviat sub forma Confederaţiei latine, şi va introduce pe de o parte idolatria statului, reprezentată de imaginea fiarei, şi idolatria omului în propria sa persoană. Acest „nelegiuit” (numit şi „falsul profet” în 19:20 ), „omul păcatului, fiul pieirii, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşează în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu” (v.3,4). În 13 , îl vedem făcând semne mari, prin care iudeii care „cer semne” ( 1:22 ) sunt înşelaţi; capitolul nostru face de asemenea menţiune despre această caracteristică (v.9). În Apocalipsa, uzurpând puterea lui Dumnezeu în această lume, el face, ca Ilie, „să se coboare chiar foc din cer înaintea oamnilor” ( 13:13 ), astfel încât să-i convingă că dispune după plac de puterile cerului. La sfârşitul Apocalipsei, când Domnul iese din cer ca să distrugă naţiunile, fiara şi falsul profet sunt amândoi „aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă” ( 19:20 ).
În cartea lui Daniel, acelaşi Antihrist are un alt nume. Iată ce citim în cap. 11:36: „Şi împăratul va face după voia sa şi se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor”. El este considerat în acest pasaj sub caracterul său iudeu ca putere temporală, dar ca fals Mesia şi Adversar al Domnului, Dumnezeu suveran, deşi idolatru el însuşi în felul său (v.36-39). Poporul evreu îl va accepta, îl va proclama ca împăratul său, în loc să se întoarcă la Hristos; el nu va avea vreo piedică în ceea ce priveşte voia sa; va fi hulitor şi va prospera până ce se va împlini mânia. Deci îndeosebi ca împărat şi ca fals Mesia este el prezentat în Daniel. Găsiţi acelaşi personaj în Isaia 9:15 , el este „profetul care învaţă minciuni”. În Psalmi este constant numit „Cel rău”.
Epistola noastră nu-l prezintă în caracterul lui regesc, ci numai sub imaginea unei puteri spirituale satanice care îi înşeală pe oameni, este deja de mult timp la lucru în această lume şi se va întrupa la sfârşit în omul păcatului în raport nu cu poporul evreu, ci cu creştinătatea. Totuşi faptul că „se aşează în templul lui Dumnezeu” introduce aici legătura între caracterul său reprezentând lepădarea de credinţă iudaică şi ceea ce ni se spune despre raporturile sale cu creştinătatea apostată.
Toate aceste principii ale lui Antihrist sunt la lucru astăzi. Doctrina care îl înalţă pe om şi-l zeifică este acceptată acum de mii de suflete. Când se va arăta în deplina ei întindere infernală, oamenii se vor prosterna înaintea „Supraomului” care pretinde că este Dumnezeu. Atunci Se va arăta Domnul din cer, rezervând o soartă teribilă celor doi reprezentanţi ai lepădării de credinţă finale; atunci gloria Celui care va arăta dreptatea si sfinţenia Sa plătind, şi harul Său răsplătind, se va arăta, şi creaţia întreagă va fi eliberată de robia stricăciunii pentru a gusta libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu.
2. Tesaloniceni 2:1-12
Spunem adesea pe bună dreptate că ceea ce poate face sufletele noastre fericite, este să fie ocupate numai cu Domnul şi cu lucrurile minunate pe care le avem în El. Dar se întâmplă adesea şi ca Dumnezeu, pentru a ne arăta adevăratul caracter al mediului în care avem de umblat, să treabuiască să ne facă o prezentare solemnă a ceea ce este lumea şi să ne arate sfârşitul ei. Aceasta este în parte cauza pentru care începutul acestui capitol conţine o descriere atât de detaliată a evenimentelor profetice, şi ne face să ne gândim numai la rău. Era important ca tesalonicenii să nu mai fie tulburaţi, nici înşelaţi. Duhul lui Dumnezeu le dezvăluie ce este lumea, ascunsă sub aparenţele frumoase cu care se mândreşte şi se va mândri din ce în ce mai mult. Satan se prezintă adesea ca un înger de lumină: acesta va fi rolul jucat de Antihrist înaintea oamenilor.
Capitolul 2 este împărţit în două părţi. Prima cuprinde versetele 1-12, a doua versetele 13-17. Prima pune înaintea noastră domnia prinţului întunericului, a doua ne introduce în lumina deplină înaintea lui Dumnezeu. La începutul capitolului aflăm ce face Satan împotriva noastră, la sfârşit, ceea ce Dumnezeu, în harul Său nemărginit, a făcut pentru noi: mântuiea glorioasă pe care ne-o aduce şi care va fi săvârşită prin venirea Domnului; felul în care Dumnezeu a obţinut această mântuire pentru noi, în sfârşit mângâierea noastră eternă în posesia binecuvântărilor pe care le avem în Hristos. Când citim acest capitol de la un capăt la altul, contrastul între partea copiilor lui Dumnezeu şi cea a oamenilor este evident, cu atât mai mult cu cât prezentul şi viitorul luminos al celor dintâi se detaşează pe fondul întunericului absolut care este caracterul şi partea lumii.
Dumnezeu nu ne dă fără motiv avertizarea din aceste prime versete, pentru că din timpurile noastre sunt deja mulţi antihrişti, şi suntem chemaţi să distingem, pentru a ne despărţi de el, duhul lumii care conduce astăzi lumea spre apostoazia finală.
Antihrist, omul păcatului, nelegiuitul, are trei caracteristici: El este mai întâi fiul pieirii. Pieirea l-a născut, ca să zicem aşa: el este produsul imediat al infernului şi se va întoarce la pieirea din care a ieşit. Viaţa lui începe prin pieire când se ridică împotriva a tot ce este vrednic de închinare în această lume şi se termină prin ea când Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale.
În al doilea rând, el se împotriveşte şi se ridică împotriva a tot ce se „numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”. Aceste cuvinte, să nu ne îndoim, cuprind (ca cele din Daniel 11:36 ) divinităţile idolatre, ca şi adevăratul Dumnezeu. Omul păcatului vrea să nimicească toate religiile existente, pentru a le înlocui cu o religie nouă al cărei autor, ţintă şi centru este el. El suprimă tot ce este vrednic de închinare pentru a-l înlocui cu propria sa persoană. Nu îngăduie nici măcar ca oamenii să se închine înaintea idolilor lor.
În al treilea rând, el se ridică împotriva lui Dumnezeu Însuşi, „încât el însuşi se aşează în templul lui Dumnezeu (la Ierusalim), prezentându-se pe sine că este Dumnezeu”. Distrugând orice religie, nu îngăduie decât una singură, cultul lui însuşi, omul devenit Dumnezeu, a cărei idee a adus-o în lume filozofia germană. În Apocalipsa el pune semnul fiarei pe fruntea şi pe mâna tuturor închinătorilor săi. Cei care nu vor primi acest semn vor fi martirii sfârşitului care vor avea parte de „prima înviere” şi vor fi primiţi în gloria cerească în care sfinţii şi Biserica le-o vor fi luat-o înainte la venirea Domnului.
Apostolul adaugă: „Nu vă amintiţi că, fiind încă la voi, vă spuneam aceasta?” (v.5). Nu vedem, nici în Fapte, nici în Epistola întâi, că apostolul le-ar fi vorbit despre aceasta, dar aflăm de aici: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să fie descoperit la timpul Său” (v.6). Aceasta era o chestiune importantă: sufereau persecuţii, dar ei ştiau ce oprea arătarea omului păcatului. Noi am putea să punem în discuţie ce îl opreşte acum; tesalonicenii ştiau atunci. În timpul în care le scria Pavel, era o autoritate stabilită de Dumnezeu în această lume, având, oricât de rea, puterea de a opri ultima desfăşarare de putere satanică, arătarea omului păcatului. Acest om nu trebuia să apară decât sub un nou regim, în timpul hotărât de Dumnezeu. Tesalonicenii trăiau toţi sub stăpânire romană, sub acea a patra monarhie a naţiunilor, cărora Dumnezeu Însuşi le încredinţase autoritatea. Cele patru stăpâniri fuseseră încredinţate păgânilor, ca urmare a necredincioşiei lui Israel, şi acum totul trebuia să fie supus celui de-al patrulea îngrozitor imperiu sub care Israel era atunci în robie. Dumnezeu dăduse Romei stăpânirea şi puterea. Ce-a făcut ea cu ele? Fără îndoială, Roma, deşi oprimându-l pe Israel, i-a permis să restaureze în mod splendid templul său reconstruit, dar necazul tesalonicenilor, ieşiţi din păgânism, era autorizat, dacă nu stârnit, de acelaşi imperiu. Şi totuşi, chiar în clipa în care aceste lucruri se împlineau sub această stăpânire, Dumnezeu o menţinea.
În zilele în care trăim, nu Imperiul Roman mai are puterea (o va regăsi); şi aceasta explică cuvintele vagi: „ce-l opreşte”, care se pot aplica tuturor timpurilor. Dar, la urma urmei, ştim astăzi ce-l opreşte, aşa cum tesalonicenii ştiau atunci. Dumnezeu a lăsat altor guvernări autoritatea în această lume; găsim pretutindeni (dar nu se va mai găsi întotdeauna) o organizaţie civilă, militară, politică, religioasă, pe care Dumnezeu o recunoaşte, deşi având oroare de tot ce s-a făcut din ea; se găsesc încă puteri rânduite de Dumnezeu, recunoscute de El şi prin care (dar nu pentru mult timp) pune frână ultimei desfăşurări a răului, apostaziei finale. După aceste organizaţii care, în ziua de astăzi, se îndreaptă cu rapiditate spre sfârşitul lor, şi se vor cufunda în anarhie (după cum Rusia oferă exemplu astăzi (*)) Imperiul Roman care era, de fapt, ceea ce-l oprea atunci, va reapare, de data aceasta nu instituit de Dumnezeu, ci reînviat de Satan, şi în loc de a-l opri, îl va favoriza pe Antihrist şi se va sprijini pe el. Sub acest imperiu Roman reînviat, nimic nu va mai opri descoperirea omului păcatului.
(*) În 1917
„Pentru că taina nelegiuirii lucrează deja” (v.7). Întâlnim în Cuvânt multe taine descoperite credincioşilor, dar nu vreau să menţionez aici decât două dintre ele: taina evlaviei şi taina nelegiuirii.
1. Timotei 3:16 ne învaţă despre taina evlaviei: „Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie”.
Taina nelegiuirii este secretul oricărei nelegiuiri care va birui în lume şi care se pregăteşte deja: omul independent de Dumnezeu şi substituindu-se Lui, părăsirea lui Isus Hristos. Hristos, taina evlaviei, ne-a fost predicat; Îl cunoaştem şi credem în El şi relaţia noastră cu Dumnezeu depinde de această cunoaştere. Taina nelegiuirii nu este încă descoperită, dar Dumnezeu ne avertizează că va fi. Creştinătatea vorbeşte acum mult mai mult de morală şi de fapte umanitare decât de Persoana lui Hristos şi pretinde tot mai mult că se lipseşte de o religie descoperită. Acest rău a luat deja rădăcini adânci în lumea mărturisitoare care ne înconjoară. Când vom fi luaţi în întâmpinarea Domnului în cer, această taină va fi deplin descoperită: „lucrează deja, numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale” (v.7). Sunt deci două lucruri: ce opreşte şi cel care opreşte. Ce opreşte: o autoritate, recunoscută de Dumnezeu în această lume, oricât de rea şi de coruptă poate ea să fie, şi diferind după epoci. Ea împiedică ziua lui Antihrist să vină înainte de clipa hotărâtă de Dumnezeu, dar dacă în ziua de azi ne este oarecum greu să o distingem, este Cel care o opreşte, şi pe Acela Îl cunoaştem deplin. Este Duhul Sfânt, Duhul Sfânt în şi cu Biserica, pentru că nu se desparte niciodată de Adunarea Trupului şi Mireasa lui Hristos, nici de fiecare creştin în mod individual. Duhul Sfânt, Persoană divină coborâtă în această lume, locuind în Adunare şi în fiecare dintre noi, opreşte încă. Când va urca din nou în sfera Sa cerească, „va fi luat din cale” - dar nu se va întoarce acolo singur, pentru că a venit aici jos ca să facă, să zicem aşa, corp comun cu Biserica, şi cu fiecare copil al lui Dumnezeu. Iată de ce citim la sfârşitul Apocalipsei: „Duhul şi Mireasa spun: Vino!” ( 21:17 ). În aceeaşi clipă în care Duhul care opreşte „va fi luat din cale”, toţi credincioşii vor fi departe, cu El. Aceasta este, cred, eu, motivul pentru care Cuvântul zice: „cel” în loc de „Duhul”. Mireasa lui Hristos, de care este nedespărţit, se va duce, fiind condusă de această a treia Persoană a Trinităţii, în întâmpinarea Domnului în văzduh.
„Şi atunci va fi descoperit acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa prin arătarea venirii Sale” (v.8). Ştim că aceasta va avea loc atunci când Domnul va coborî din cer cu toţi sfinţii Săi ca să facă judecată pe pământ şi să restabilească pe el domnia Sa. În versetele 9 şi 10, apostolul descrie felul în care se va prezenta Antihrist: „A cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, în orice putere şi semne şi minuni ale minciunii, şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier”. Remarcaţi contrastul între venirea lui Antihrist şi venirea lui Hristos. Isus vine prima dată aceată lume, Cel mai smerit dintre cei smeriţi, om dependent, ascultător, pentru a lua loc în mijlocul păcătoşilor, într-un devotament absolut şi divin, pentru a putea fi Mântuitorul lor. La un moment dat, când Cel care opreşte va fi luat din cale şi când va fi bătut ceasul pentru arătarea Celui Rău, celălalt om vine de asemenea. Când vine Domnul, Se descoperă prin lucrări de putere ale harului, deoarece (cu excepţia unuia singur, blestemarea smochinului, care a fost un semn al judecăţii) toate semnele sale au fost semne de dragoste şi de eliberare. Se zice despre El: „Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru” (Fapte 2:22 ). Lumea L-a respins, dar un alt om, creatură a lui Satan, vine în propriul său nume şi oamenii îl vor primi. Vor zice: Este Mesia aşteptat care vine la noi, şi toţi vor fi uimiţi înaintea lui. Va face, înaintea poporului, în aparenţă aceleaşi lucrări de putere şi minuni şi semne ca Hristos, dar acestea vor fi lucrări de putere ale minciunii, provenind de la tatăl minciunii. Domnul punea în valoare prin lucrările Lui de putere, harul şi puterea lui Dumnezeu; Cel rău le va face pentru a se înălţa pe el însuşi în mândria lui nemărginită şi pentru a i se aduce închinare. Toate lucrările de putere ale Mântuitorului erau însemnate cu pecetea dragostei şi a adevărului, fără nici o amăgire. Ele toate arătau adevărul despre starea omului şi prezenţa lui Dumnezeu în har. Lucrările de putere ale lui Antihrist vor avea ca şi caracteristică iluzia cu o aparenţă de realitate, şi scopul lor va fi să amăgească şi să înşele sufletele; aceste lucrări de putere îi vor amăgi pe „cei care pier, pentru că ei n-au primit dragostea adevărată, ca să fie mântuiţi” (v.10). Acest pasaj este deseori greşit interpretat. Ca şi când ar zice că Dumnezeu nu le-a dat dragostea adevărată, ceea ce s-ar apropia de doctrina calvinistă a predestinării, dar el nu zice nimic asemănător. Dragostea adevărată este dragostea care aparţine adevărului. Dumnezeu nu părăseşte niciodată caracterul Său de Dumnezeu adevărat, pentru a fi un Dumnezeu al dragostei, nici caracterul Său de Dumnezeu al dragostei pentru a fi un Dumnezeu al adevărului. Când Evanghelia fusese vestită acestor apostaţi ai sfârşitului, nu o primiseră, nici nu o voiseră să o accepte. Respinseseră ascultarea credinţei adevărului, care condamnă, şi dragostea care-i mântuieşte pe păcătoşi.
Resursele harului oferit unor fiinţe pierdute nu-i tentaseră. Această dragoste a adevărului, noi, creştinii, am primit-o, după cum vom vedea în a doua parte a acestui capitol (v.11,12). Modul de a primi mântuirea este să crezi adevărul, într-un cuvânt, este credinţa. Nu trebuie altceva. Sufletele care sunt pierdute etern ar fi putut primi această mântuire printr-o simplă credinţă, dar necrezând adevărul, va fi prea târziu pentru ele. Cuvântul, observaţi, nu face nici o excepţie pentru toate fiinţele responsabile care n-au ascultat adevărul prin credinţă. Ultimul cuvânt al istoriei lui Antihrist şi al partizanilor lui, este că toţi vor pieri, fără ca unul singur să fie cruţat. Cât de urgent deci este să prezentăm „dragostea adevărului” păcătoşilot ca să fie „smulşi din foc” şi puşi la adăpost de mânia viitoare!
2. Tesaloniceni 2:13,14
La sfârşitul acestui capitol nu este decât lumină, în contrast cu începutul care ne face sumbra prezentare a fiului pieirii şi a celor care pier pentru că l-au ascultat. De aceea apostolul părăseşte cu bucurie subiectul judecăţilor care formează substanţa propriu-zisă a Epistolei a doua, pentru a celebra rezultatele harului lui Dumnezeu faţă de creştinii din Tesalonic.
„Iar noi suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, fraţi preaiubiţi de la Domnul, că Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, spre dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Hristos” (v.13,14).
În primul rând apostolul mulţumeşte lui Dumnezeu, şi această situaţie se repetă deseori în epistolele sale. Îl vedem mulţumind pentru credinţa sfinţilor, pentru dragostea lor, pentru alipirea inimii lor de Evanghelie, dar şi pentru darurile abundente care le-au fost împărţite, pentru că sunt situaţii când nu putem mulţumi pentru starea creştinilor.
Dacă nu luăm în considerare decât Epistolele către tesaloniceni, apostolul mulţumeşte de două ori în fiecare dintre ele. În Epistola întâi, în cap.1:3, mulţumeşte pentru toate roadele vieţii divine în ei, roade care îi furnizează dovada alegerii lor. În cap. 2:13 mulţumeşte deoarece cuvântul său, când nu era încă scris, fusese pentru ei nu un cuvânt al oamenilor, nici chiar cuvântul unui apostol eminent, ci adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu. Când nu era încă predicat, era deja recunoscut de credincioşi ca atare; a pierdut acest caracter de când a fost scris? Doctrina nesăbuită care are trecere astăzi la o anumită masă de teologi care, înainte de a-i învăţa pe alţii, ar fi trebuit să înceapă prin a se pune pe ei înşişi în şcoala Duhului lui Dumnezeu, această doctrină: „Cuvântul lui Dumnezeu nu este cuprins în Sfintele Scripturi”, este diametral opusă la tot ce ne învaţă Dumnezeu. Când Domnul le vorbea iudeilor despre Cuvântul lui Dumnezeu, vorbea despre Scripturi, şi la fel apostolii. Într-o mulţime de pasaje, Scripturile sunt prezentate ca adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu în care putem avea deplină încredere. Dacă nu ar fi astfel, la ce am fi reduşi astăzi? Nu mai avem un apostol inspirat pentru a prezenta acest Cuvânt urechilor noastre, dar avem, pentru a ne sprijini, Scripturile, scrierile care au completat acest Cuvânt.
Epistola a doua conţine de asemenea două mulţumiri. În cap.1.3, apostolul mulţumeşte pentru credinţa şi dragostea lor, pentru că era la ei, cum am văzut, o creştere şi o dezvoltare a acestor virtuţi preţioase. Aici (2:13) Pavel zice: „Noi suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, fraţi preaiubiţi de Domnul, ca Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire”.
Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru libera alegere prin care Lui I-a plăcut, de la început, să-i desemneze pe tesaloniceni pentru mântuire. În Epistola întâi, faptele lor făceau să fie recunoscuţi ca aleşi; apostolul mulţumeşte aici pentru că alegerea lor depindea în întregime de Dumnezeu, în contrast cu pieirea eternă a celor care nu voiseră să primească mântuirea. Lucrarea împlinită în favoarea lor, arată cât de iubiţi erau de Domnul tesalonicenii, atunci când nu erau vrednici de o soartă mai bună decât poporul din care ieşiseră. Mântuirea lor depindea numai de dragostea lui Dumnezeu. Apostolul zice puţin mai departe: „Dumnezeul şi Tatăl nostru, care ne-a iubit” (v.16). De aceea aceşti creştini, altădată idolatri, în întregime străini de mântuire şi fără Dumnezeu în lume, fuseseră dintotdeauna ţinta dragostei Domnului şi dragostei Tatălui. Aceste fiinţe nenorocite deveniseră, prin credinţă, copii ai lui Dumnezeu; suferiseră necazul pentru El, şi dragostea lui Dumnezeu avusese ocazia să se arate cu atât mai mult în inimile lor. Dragostea Tatălui şi a Fiului se odihnea peste ei.
Cu toate acestea apostolul nu caută motivul acestui har în purtarea lor. Este adevărat că, dacă umblăm în teamă de Dumnezeu şi în evlavie, vom fi ţintele unei mărturii speciale a dragostei Tatălui şi a Fiului (Ioan 14:23 ). Tatăl al cărui copil este neascultător nu-i poate arăta mulţumirea şi dragostea sa, dar găsim aici un cu totul alt adevăr. Apostolul se ocupă doar cu faptul că Dumnezeu, în harul Său infinit, îi alesese „de la început pentru mântuire”. Aceasta era ţinta Sa din timpurile eterne. Dumnezeu care vede sfârşitul de la început, ştia unde va duce calea omului responsabil; cunoştea dinainte teribilele consecinţe ale păcatului său: - dar Dumnezeu avea în vedere, nu să-l facă fericit pe omul nevinovat, în paradisul pământesc (pentru că scopul Său nu este fericirea pe pământ a unui om care nu cunoaşte binele şi răul, chiar dacă această fericire trebuia să dureze la nesfârşit), ci să-l facă pe om sfânt ca El, etern şi desăvârşit fericit ca El, în cer.
„Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire ... spre dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Hristos”.
Să înţelegem bine ce înseamnă acest cuvânt: mântuirea. Vedem multe suflete fericite de a fi primit iertarea păcatelor lor, şi prin această fericire începe prin urmare orice răscumpărat. Lucru infinit de preţios, într-adevăr, pentru un suflet convins de vinovăţia sa înaintea lui Dumnezeu, de a afla că Dumnezeu a făcut o lucrare prin care toate păcatele au fost îndepărtate! În 15:55,56 , apostolul descrie păcatul ca boldul morţii care, asemenea unui scorpion veninos, a lovit omul. Acest venin, ca un foc infernal, pătrunde în venele nefericitului care este atins de el. Cine va putea descrie mizeria eternă a omului pe care păcatul l-a dus la moarte pentru că a refuzat să primească harul? Dar iată că boldul morţii fiind îndepărtat, nenorocirea eternă care era urmarea sa, a dispărut! Păcatul fiind iertat, nu mai există înaintea lui Dumnezeu şi nu va mai fi niciodată vorba de el. Desfiinţarea păcatului este deja un lucru înfăptuit pe cruce pentru credincios. Iertarea păcatelor este deci un lucru mare şi minunat; este mântuirea, dar nu toată mântuirea. Ce s-a întâmplat pentru un asemenea om cu consecinţele păcatului? Au dispărut! Dumnezeu a făcut dreptate prin judecată, şi această sentinţă L-a atins pe propriul Său Fiu pe cruce. Această judecată este în urma noastră; trebuie să ne întoarcem ca să o vedem apăsând toată asupra Celui Drept când a luat locul nostru. Judecata a fost atât de completă, a mistuit atât de deplin Jertfa de pe altar încât crucea rămâne goală de aici înainte. Pentru noi, mânia a trecut; mânia nu mai este! Moartea va fi înghiţită de biruinţă, dar puterea ei a dispărut deja; victoria ne aparţine deja. Uşa de bronz care trebuia să se închidă pentru noi pentru totdeauna este sfărâmată pentru totdeauna prin învierea lui Hristos. Ea a devenit calea larg deschisă prin care intrăm în prezent în casa Tatălui.
Satan Însuşi nu mai are nici un drept asupra noastră. Fără îndoială ne poate amăgi, deoarece carnea din noi neschimbându-se, este capabilă să asculte, dacă ne lipseşte vigilenţa, propunerile Ispititorului; dar nu mai suntem niciodată obligaţi să-l ascultăm, nemaifiind sclavii săi, fiind eliberaţi de sub stăpânirea sa pentru a fi puşi în libertate. Cu păcatele mele, puterea tiranică a Diavolului a dispărut.
Înţelegând prin credinţă acest mare fapt că păcatele noastre sunt îndepărtate pentru totdeauna, posedăm înaintea lui Dumnezeu o dreptate pe care El se declară obligat să o accepte, dreptate care ne aparţine prin faptul că Dumnezeu L-a îndreptăţit pe Cel care a fost făcut păcat pentru noi, înviindu-L dintre morţi şi făcându-L să se aşeze la dreapta Sa. Astfel suntem făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El.
Mântuire minunată! Şi totuşi rămâne să mai menţionăm încununarea. Suntem mântuiţi, dar planul etern al lui Dumnezeu faţă de noi merge mai departe decât îndreptăţirea. El vrea să ne introducă în glorie: „Spre dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Hristos”. Această glorie nu este o glorie inferioară gloriei Sale. Astfel mântuirea noastră începe la crucea lui Hristos şi se termină în gloria Sa. Această glorie va fi desăvârşirea divină, absolută, etern pusă în evidenţă şi contemplată de toţi, în Omul Hristos Isus. Vom lua parte la ea cu Fiul Omului contemplând gloria Sa unică, aparţinându-I numai Lui ca Fiu etern al lui Dumnezeu.
Tot acest lucru este mântuirea!
Putem înţelege că apostolul îşi pleacă genunchii înaintea Tatălui şi Domnului nostru Isus Hristos, văzând că această mântuire nemeritată, deoarece tesalonicenii nu făcuseră nimic pentru a o obţine, le aparţinea de aici înainte prin libera alegere a harului!
„La care v-a chemat prin Evanghelia noastră”: într-adevăr, prin Evanghelie ne-a chemat Domnul la această mântuire.
Evanghelia cuprinde două mari subiecte: primul este adevărul; al doilea, harul. Evanghelia ne descoperă starea omului despărţit de Dumnezeu de păcat şi judecata lui Dumnezeu asupra acestei stări. Acesta este adevărul: omul, atins de el, se recunoaşte păcătos şi pierdut. Dar aceeaşi Evanghelie îi deschide comoara resurselor divine descoperindu-i că Dumnezeul drept este şi Dumnezeul harului. Când este vorba de mântuire, harul şi adevărul, venite prin Isus Hristos, sunt inseparabile. Am fost chemaţi şi aduşi la Dumnezeu de Evanghelia care are acest dublu caracter. Dar, dacă este vorba de resposansabilitate, aceste caractere sunt disociate şi cel care a refuzat mântuirea va avea de a face odată cu judecata fără iertare a Dumnezeului adevărului.
Ori această Evanghelie nu este altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu. Despre el se spune mai întâi: „cuvântul adevărului Evangheliei” ( 1:5 ); „cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre” (Ef.1:13); „Sfinţeşte-i în adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17 ). Despre el se spune apoi: „Evanghelia harului lui Dumnezeu”; „Cuvântul harului Său” (Fapte 20:24,32 ); şi în sfârşit „Aţi auzit mai înainte în cuvântul advărului Evangheliei harul lui Dumnezeu în adevăr” ( 1:6 ). Şi, ca încununare a tot, despre el se spune: „Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu” ( 1:11 ).
Evanghelia se rezumă deci, cum tocmai am văzut, la aceste trei cuvinte: Adevărul, harul, gloria.
După ce a dezvoltat, în Evanghelie, imensul plan al lui Dumnezeu cu privire la noi, din eternitatea trecută până la gloria eternă, apostolul menţionează cele două moduri prin care lucrează Dumnezeu pentru a-Şi împlini planul.
„V-a ales de la început pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului” Aceste două mijloace sunt lucrarea făcută în inimile noastre. Mai întâi „sfinţirea Duhului”. De când Cuvântul atinge conştiinţele noastre, Duhul Sfânt ne pune deoparte pentru Dumnezeu. Această sfinţire este primul lucru produs în sufletul păcătosului care primeşte Evanghelia. Duhul lucrează în inimă ca să producă în ea dezgustul faţă de lucrurile pe care le căutase până atunci, relaţiile pe care le avea cu păcatul şi cu lumea, şi ca să-i întoarcă privirile şi gândurile către Dumnezeu, ca fiul risipitor când zice: „Eu mor de foame aici” (Luca 15:17 ). Epistola întâia a lui Petru exprimă această acţiune primordială: „După ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului” (1:2).
Dar trebuie pe de altă parte ca adevărul să fie primit în inimă; aceasta este credinţa adevărului. Fără această credinţă care se alipeşte de adevăr, nu este posibilă mântuirea. Credinţa este inseparabil legată de lucrarea Duhului în timpul convertirii noastre. Astfel este adusă la îndeplinire pentru noi Evanghelia mântuirii.
Acest scurt pasaj ne dă, poate ca nici un alt pasaj din Scripturi, tot planul harului lui Dumnezeu faţă de noi şi felul în care lui Dumnezeu I-a plăcut să-l realizeze. Este minunat să vedem cum Dumnezeu S-a apucat de el ca să aducă nişte biete fiinţe ca noi în posesia acestei mari mântuiri, al cărei ultim cuvânt este gloria. Lucrarea lui Dumnezeu în noi, acţionând împreună cu lucrarea Sa pentru noi, ne pune în posesia fericirii eterne lângă Mântuitorul nostru care este Domnul gloriei. Îl aşteaptăm acum din ceruri pe Isus ca Mântuitor, ca să ne introducă în ea.
Inimile vă sunt destul de recunoscătoare pentru un asemenea har? Aşteptaţi pentru a izbucni în laude, să fiţi adunaţi în jurul tronului Mielului, sau simţiţi de astăzi nevoia să-I mulţumiţi? Dar şi mai bine, aşteptându-L pe Domnul, ar trebui să ne purtăm într-un mod demn de măreţia unei lucrări care ne asociază etern, în glorie, cu Fiul preaiubit al Tatălui!
2. Tesaloniceni 2:15-17
Nu am putut să trecem în cealaltă zi peste subiectul conţinut în versetele 13 şi 14 ale capitolului 2. Dumnezeu nu are nevoie decât de câteva cuvinte pentru a desfăşura planul etern al harului Său şi a ne deschide totodată trecutul, prezentul şi viitorul. Dacă oamneii ar trebui să trateze un asemenea subiect, ar fi nevoie de volume ca să explice şi numai cea mai mică parte. Nu dovedeşte aceasta divinitatea Cuvântului? În câteva rânduri ne face să pătrundem în taina planurilor eterne ale lui Dumnezeu, ne hrăneşte cu binecuvântările prezente şi ne face să trăim în speranţa lucrurilor viitoare.
Să abordăm acum versetele 15-17 ale aceluiaşi capitol: „Astfel deci, fraţilor, staţi tari şi ţineţi învăţăturile în care aţi fost învăţaţi, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. Iar Însuşi Domnul nostru Hristos şi Dumnezeul şi Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat mângâierea eternă şi bună speranţă prin har, să vă încurajeze inimile şi să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun”.
Acest pasaj începe prin cuvintele de îndemn la care am făcut aluzie într-o direcţie precedentă, dar simt nevoia să revin la ele ca la un subiect de o importanţă capitală pentru creştini, în ziua de azi. Cuvântul apostolului şi epistola sa erau Cuvântul lui Dumnezeu. Avem acum acest Cuvânt întreg în Scripturi, dar înainte ca ele să fie complete, Dumnezeu vorbea şi prin gura apostolului Său inspirat. Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu este întreg ( 1:25 ), şi orice pretenţie la inspiraţia personală nu poate fi decât o iluzie sau o minciună. Cuvântul predicării în 2:13 , avea o altă valoare decât o predicare obişnuită; era de la Dumnezeu şi „în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu”. Când apostolul nu vorbea prin inspiraţie, scria prin inspiraţie; de aceea îi îndeamnă aici pe tesaloniceni să ţină învăţăturile comunicate „fie prin cuvânt, fie prin epistola” sa. Psalmul 119 , care descrie efectele legii scrise în inima credinciosului, confundă continuu Cuvântul - ceea ce Dumnezeu a zis - cu legea sau Cuvântul scris. Tesalonicenii primiseră Cuvântul vorbit ca fiind în adevăr Cuvântul lui Dumnezeu; corintenii trebuiau să primească acest Cuvânt scris ca fiind o „poruncă a Domnului” ( 14:37 ). Un simplu îndemn, o simplă recomandare date de apostol trebuiau să fie considerate, în acest caz, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
Regăsim acest adevăr în capitolul 3 al epistolei noastre.
sursa: https://comori.org/