"Comentarii asupra cărții 1 Samuel. Capitolul 28"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

A sosit și ziua - nu se putea ca David să scape de o asemenea situație - când filistenii și-au strâns din nou trupele pentru a face război împotriva lui Israel. Așa a fost pusă în evidență poziția nepotrivită a lui David în mijlocul lor. Sărmanul David! Ce să facă? Cum să mai dea înapoi când îl înșelase pe vrăjmaș cu privire la expedițiile lui și la simpatiile lui? Să reținem faptul că este mult mai ușor să te angajezi pe o cale rea decât să părăsești calea rea. Vom vedea că Dumnezeu nu l-a abandonat pe David și l-a salvat de pericolul de a lupta împotriva poporului lui Dumnezeu, dar vom vedea și ce disciplină severă a trebuit să suporte.

Este oare de mirare că Achiș, înșelat de David, se baza pe el? Acea dovadă de încredere ar fi trebuit să-l facă să se rușineze pe omul lui Dumnezeu: „Să ştii bine că vei ieşi cu mine în tabără, tu şi oamenii tăi“ (v. 1). O umblare rea este jalnică nu numai pentru noi înșine ci atrage răul și asupra acelora pe care noi suntem chemați să îi conducem. Răspunsul lui David a fost ambiguu, ca dealtfel toată purtarea lui: „Acum vei şti ce poate face robul tău“ (v. 2). Mai târziu avea să fie, vai, prea clar când urma să se dezvinovățească înaintea regelui și a căpeteniilor sale (29:8). Achiș, amăgit, a răspuns: „De aceea, te voi pune păzitorul capului meu în toate zilele“ (v. 2). Iată deci cum „preaiubitul“ a fost chemat să-l sprijine pe vrăjmașul ereditar al lui Israel! Aceasta i-a fost răsplata: a fost înălțat în grad. El, adevăratul împărat al lui Israel să ajungă gardă de corp a lui Achiș! Ce avansare și ce onoare! Dacă ăn proprii săi ochi creștinul nu este nimic, în ochii lui Dumnezeu el este un împărat și este chemat să umble potrivit acestei demnități. Dacă primește onorurile lumii își pierde caracterul regal devenind rob și nu are parte de binefacerile stăpânului decât în măsura în care se supune lui.

În versetul 3, cuvântul lui Dumnezeu revine la moartea lui Samuel. După cum am văzut, această moarte i-a lăsat debusolați pe Saul și poporul lui. Dar prezența lui Samuel și mărturisirea lui Saul că îi slujea lui Yahve a avut drept consecință că însuși Saul a făcut o curățire: „Saul îndepărtase din țară pe toți cei care chemau duhurile morților și pe vrăjitori“ (v. 3). 

Vrăjmașii s-au strâns „și Saul a văzut tabăra filistenilor şi s-a temut şi inima sa a tremurat foarte tare. Și Saul a întrebat pe Yahve, dar Yahve nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim, nici prin profeţi“ (v. 5-6). O situație mai nenorocită decât atunci când Israel urmase descântătorii și dumnezeii străini. Cel puțin aceia îi păreau să-i dea un răspuns, o iluzie, fără doar și poate, dar și aceea, pentru un moment, îi dădea curaj. Ajunsese să aibă doar tăcere. Casa fusese măturată rămânând fără statuie și fără terafim (v. Osea 3:4 ). Ce să facă? Pe cine să întrebe? La cine să găsească sprijin? Vedeți în ce nesiguranță era Saul! Judecata era la ușă și nu vedea cum să o evite. Dacă în acel întuneric unde să zbătea ar fi putut avea măcar o slabă rază de lumină! Nu poate fi o stare mai jalnică decât aceea în care era el: era conștient de soarta lui inevitabilă și, în marea lui neliniște, a căutat un mijloc de salvare. Abia atunci și-a dat seama cu groază Saul în ce stare era. Ar fi preferat moartea, dar moartea nu-l punea la adăpost de judecata pe care o vedea apropiindu-se nemiloasă și cu pași siguri.

„Căutaţi-mi o femeie care cheamă duhurile morţilor, ca să merg la ea şi s-o întreb“ (v. 7). La fel este și cu creștinătatea din zilele noastre, cea „vărată din gura“ Domnului: ea cheamă duhurile și se hrănește cu iluzii satanice pentru că are înainte o realitate înspăimântătoare și, în mod rușinos, își face iluzii legate de aceste practici. Realitatea este că un demon se punea la dispoziția aceleia care chema duhul lui Piton, iar iluzia era aceea că morții ar putea fi chemați de ea. Demonul ia doar o înfățișare înșelătoare deoarece numai Isus este Acela care are „cheile morții și ale locuinței morților“ și nici o altă putere decât a Sa nu poate deschide porțile ei. Satan nu poate chema morții. Cei care nu au crezut și au murit sunt „duhuri în închisoare“ (v. 3:19 ). Numai Dumnezeu poate permite ca, în mod excepțional, Samuel să iasă din locul invizibil pentru a se arăta.
„Şi femeia l-a văzut pe Samuel şi a strigat cu glas tare“ (v. 12). Nu era ceea ce se aștepta să obțină ea prin vrăjile ei, pentru că duhul pe care îl cunoștea nu era acolo pentru a îmbrăca o formă iluzorie ca acelea despre care spunea ea celor care i se închinau ei, ci, chiar înainte ca ea să poată rosti formula de chemare a apărut dintr-odată un personaj care a înspăimântat-o foarte tare. Nu mai era o arătare ci o realitate divină, „un dumnezeu, suindu-se din pământ“ (v. 13), un personaj asupra căruia descântecele ei nu aveau nici un efect. Era însuși Samuel, recunoscut de împăratul care umblase înaintea lui mult timp. Femeia nu l-a recunoscut pe Samuel, ci pe Saul. Numai el, căpetenia lui Israel, ar fi putut avea o atât de mare importanță încât să primească o viziune atât de extraordinară. Cât despre Saul, nu a avut nici un dubiu cu privire la persoană, și cu atât mai puțin putea interpreta greșit cuvintele lui Samuel. Dumenzeu, care nu îi mai răspundea prin profeți, i-a răspuns pentru ultima oară prin Samuel de dincolo de mormânt, dar numai pentru a-i confirma judecata care fusese deja pronunțată. 

Saul s-a arătat neajutorat, părăsit, izolat și și-a descoperit toată neliniștea sufletului (v. 15). Era prea târziu pentru că măsura se umpluse. Dumnezeu nu a uitat nimic și a devenit vrăjmașul lui Saul (v. 16), care a ajuns să-i aibă împotriva lui pe Dumnezeu și pe filisteni. De ce: Pentru că Saul nu a „ascultat de glasul lui Yahve“ și nu a „împlinit aprinderea mâniei Sale asupra lui Amalec“ (v. 18). Și după ce nu a „păzit cuvântul lui Yahve“ a mai și întrebat „pe una care chema duhurile morţilor, ca să ceară sfat, şi nu L-a întrebat pe Yahve“ (1 Corn. 10:13). Neascultarea și independența îl caracterizează pe omul fără Dumnezeu și, cu toate aparențele, Saul era dintre aceștia. De aceea, moartea lui Saul și a fiilor lui era hotărâtă, ca și înfrângerea lui Israel (v. 19).

Și încă o hotărâre i-a mai fost anunțată lui Saul pentru a treia oară: „Yahve a rupt împărăţia din mâna ta şi a dat-o aproapelui tău, lui David“ (v. 17). Auzise deja aceasta de două ori din gura lui Samuel, dar numele lui David nu fusese pronunțat. A aflat atunci din gura lui Dumnezeu ceea ce ura lui intuise de multă vreme (24:21), că „aproapele lui“ era David cel disprețuit, urât, respins și urmărit de el, că David era cel ales, unsul, preaiubitul care urma să aibă poziția de onoare de împărat. Împotriva lui Saul s-au ridicat atunci toate lucrurile de care se temuse. Nu mai exista îndurare, nici iertare pentru el. David, împăratul harului, care în atâtea rânduri îl cruțase și îi adusese mângâiere de multe ori, care neobosit i-a întors bine pentru rău, nu putea să manifeste pentru el altfel decât ca judecător.

„Saul a căzut îndată întins la pământ şi s-a temut foarte mult de cuvintele lui Samuel“ (v, 20). Numai atunci când se vede în fața sorții sale inevitabile omul apreciază just situația. Până atunci el găsește mereu câte o iluzie care îi ascunde adevărul. Împăratul nu mai avea nici un pic de putere; murea de foame și nu voia să mănânce. A primit în cele din urmă oarece ajutor material din partea uneia care era respinsă ca și el (v. 20-25). Ce imagine solemnă a sfârșitului omului carnal! Toate principiile activității sale îi sunt reamintite fiind cântărite în balanța sfântului locaș și se dovedește că au fost numai: neascultare, independență și vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu și a unsului Său. Nimic, absolut nimic din ceea ce l-a condus pe Saul nu poate sta înaintea lui Dumnezeu. Toate motivele și căile lui sunt numai de judecat.

sursa: https://comori.org/