"Comentarii asupra cărții 1 Samuel. Capitolul 24"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Încheind campania împotriva filistenilor, Saul a adunat trei mii de oameni aleși pentru a-l prinde pe David. Astfel, el tratează la fel pe vrăjmașii lui Israel ca și pe mântuitorul lui Israel. Un zel vizibil pentru siguranța poporului lui Dumnezeu poate să fie asociat cu o ură împotriva lui Hristos.
Saul a intrat în peștera din apropierea staulelor de oi pentru a se odihni descălțându-se. În fundul peșterii, cu mica lui ceată, era acela pe care Saul îl socotea pe nedrept vrăjmaș al său. A fost momentul când providența lui Dumnezeu l-a dat pe Saul lipsit de apărare în mâinile lui David. Tovarășii acestuia au tras concluzia că Dumnezeu îi oferea stăpânului lor ocazia să se răzbune, dar inteligența spirituală a lui David nu s-a lăsat înșelată. Ca împărat respins, el era caracterizat de har și nu de judecată (așa este și cu Hristos), iar providența a oferit aici o minunată ocazie pentru manifestarea harului.

David a mai avut încă o ocazie să nu scoată sabia. Atâta timp cât Dumnezeu Însuși nu a executat sentința pronunțată asupra lui Saul, el încă mai purta numele „unsul lui Yahve“. Oricare ar fi răul, noi nu avem dreptul să nimicim ceea ce Dumnezeu îngăduie să existe. Fără-ndoială, trebuie să fim complet despărțiți de rău, dar nu suntem chemați să punem capăt îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Un creștin spiritual recunoaște autoritatea pe care Dumnezeu a instaurat-o chiar atunci când aceasta este vrăjmașă și apostată și lasă în grija lui Dumnezeu momentul executării sentinței împotriva ei. Împrejurările providențiale nu sunt rânduite pentru a ne determina comportamentul sau pentru a ne conduce, ci pentru a ne pune credința la încercare. Așa a fost și cu Moise la curtea lui Faraon, unde ăl așezase providența lui Dumnezeu. La momentul potrivit, el a refuzat să fie parte a curții și a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului ( 11 ). Credința îl conducea, nu căile providențiale ale lui Dumnezeu.

Totuși David a tăiat marginea hainei lui Saul: o dovadă care să scoată în evidență înaintea vrăjmașului faptul că a fost cruțat prin har. Inima (nu conștiința!) lui David îl mustra chiar și pentru acea faptă deoarece arăta o lipsă de respect față de unsul lui Yahve deși el era plin de har față de persecutorul lui. „Şi David i-a oprit pe oamenii săi cu aceste cuvinte şi nu i-a lăsat să se ridice împotriva lui Saul“ (v. 7). Tovarășii lui sunt formați de el prin exemplul personal și așa caracterul lui David se reflectă asupra celor din jurul lui care l-au recunoscut căpetenie a lor.
Acea margine a hainei tăiată este folosită pentru a arăta înaintea lui Saul caracterul slujitorului pe care el nu l-a cunoscut și pentru a-i deschide ochii asupra stării sale. „Pentru că, dacă am tăiat colţul mantiei tale şi nu te-am ucis, recunoaşte şi vezi că în mâna mea nu este nici rău, nici nelegiuire, şi n-am păcătuit împotriva ta, deşi tu-mi vânezi viaţa“ (v. 11). Așa îi cheamă deseori Dumnezeu pe păcătoși, folosindu-se de împrejurări în care le arată că merită judecata, dar sunt cruțați prin harul Lui. Dacă inima se împietrește după asemenea situații, judecata îi va lovi negreșit. „Yahve să judece între mine şi tine şi Domnul să mă răzbune faţă de tine“ (v. 12). 

De aici se desprinde o caracteristică frumoasă a omului lui Dumnezeu. În proprii săi ochi el este inferior lui Saul, el este ca un nimic: „După cine a ieşit împăratul lui Israel? Pe cine urmăreşti? Un câine mort, un singur purice?“ (v. 14) Așa le spunea Pavel scumpilor săi corinteni: „ales lucrurile de jos ale lumii şi pe cele dispreţuite şia pe cele care nu sunt“ ( 1:28 ) și despre sine însuși: „cel care plantează nu este nimic“ ( 3:7 ). Dar aceste ființe care nu sunt nimic în proprii lor ochi sunt importante înaintea lui Dumnezeu și El îi înalță și îi glorifică: „Yahve deci să fie judecător şi să hotărască între mine şi tine şi să vadă şi să-mi apere cauza, eliberându-mă din mâna ta“ (v. 15) „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?“ Iubirea lui Dumnezeu este pentru noi, iată ce glorifică!

„Şi Saul şi-a înălţat glasul şi a plâns“ (v. 17). Văzând că a fost cruțat într-un mod miraculos, el a recunoscut (dar oare pentru cât timp?) harul și dreptatea lui David: „Tu eşti mai drept decât mine, pentru că tu mi-ai întors bine, iar eu ţi-am întors rău“ (v. 18) A recunoscut până și că împărăția îi revine de drept lui David: „Şi acum, iată, ştiu că vei fi împărat şi împărăţia lui Israel va fi întărită în mâna ta“ (v. 21). Este trist să constatăm că o inimă poate simți mustrarea, poate fi sensibilizată de manifestarea harului și totuși să nu se schimbe. Dumnezeu nu cere de la noi sentimente, indiferent cât de drepte ar fi ele, ci credința trebuie să lucreze pentru că numai ea este capabilă să producă regenerarea și să-l mântuiască pe păcătos.

„Tu ai arătat astăzi că ai lucrat bine faţă de mine“ (v. 19). Cât de mult diferă acest „astăzi“ de cuvintele rostite de Abigail prin credință: „nu s-a găsit rău în tine în toate zilele tale“ - aceasta chiar înainte ca David să-i fi dat vreo dovadă. Saul a mers până la a conta pe David pentru a nu-i fi nimicită sămânța, iar David, un exemplu frumos al harului, „i-a jurat lui Saul“ (v. 22) deoarece harul nu poate fi limitat. Avea să profite Saul de aceasta? Nu, pentru că el „a plecat acasă la el“. Vai! evlaviosul Ionatan, fiul lui, făcuse la fel (23:18). Indiferent ce pași a făcut și ce adevăr a recunoscut, carnea se oprește la un anumit punct, la acel punct din care numai credința poate acționa. În fața apelului: „Vino, urmează-mă!“ carnea cea mai frumoasă întoarce spatele, poate cu tristețe, dar ea preferă „multe bunuri“ din casa ei în locul ocării Aceluia care nu loc unde-și pune capul în lumea aceasta (v. 19:22 ).

Ce frumos este să vedem în Psalmul 57 sentimentele lui David „când a fugit dinaintea lui Saul în peşteră“. El știa că Dumnezeu „împlineşte toate pentru mine“ (v. 2). Credința lui își însușește anticipat eliberarea: „el a trimis din ceruri şi m-a salvat, El a acoperit de ruşine pe cel care voia să mă înghită“ (v. 3). „Au săpat o groapă înaintea mea, au căzut în mijlocul ei“ (v. 6). Aceasta i-a întărit inima (v. 7) și l-a făcut să se încredințeze cu totul în mâinile Celui care „a trimis bunătatea Sa și adevărul Său“ pentru a-l salva. Astfel pregătit, el nu caută să se răzbune, ci se încredințează Celui care a spus: „A Mea este răzbunarea, zice Domnul“. Astfel, în orice situație, David a fost pregătit de Duhul lui Dumnezeu să-I încredințeze Lui cauza sa, fiind astfel liber să se ocupe numai de Domnul și de lauda Lui. „Inima mea este tare: voi cânta, da, voi cânta psalmi“ (v.7). „Pentru că bunătatea Ta este mare până la ceruri, şi adevărul Tău până la nori“ (v. 10).

sursa: https://comori.org/