"Comentarii asupra cărții 1 Samuel. Capitolul 22"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

„David a plecat de acolo şi a scăpat în peştera Adulam“ (v. 1). Acolo a compus frumosul Psalm 142, care exprimă sentimentele care-i umpleau sufletul în acea singurătate. „Nimeni nu mă cunoaşte, orice loc de scăpare este pierdut pentru mine; nimeni nu se îngrijeşte de sufletul meu“ (v. 4). „Pe calea pe care umblam, ei mi-au ascuns o cursă“ (v. 3) - când, ce ironie, tocmai Saul îndrăznea să-l acuze spunând: „Fiul meu a răzvrătit pe slujitorul meu împotriva mea, ca să pândească împotriva mea“ (1. Sam 22:8 ). Dar tocmai pentru că nu avea nici un adăpost la vreun om, sufletul lui David a găsit un adăpost sigur: „Am strigat către Tine, Yahve. Am zis: «Tu eşti adăpostul meu, partea mea pe pământul celor vii»“ (v. 5). Poate conta pe Dumnezeul lui Israel pentru a fi salvat de persecutorii lui, care sunt mai puternici decât el (v. 6). Va putea David să regrete vreodată că s-a găsit într-o strâmtorare atât de mare, abandonat de toți, când așa sufletul lui a cunoscut și a ajuns să aprecieze refugiul suveran pe care l-a găsit în Dumnezeu? Psalmul se încheie cu sentimentul de siguranță care îi umple sufletul, că timpul timpul părăsirii lui și a singurătății va lua sfârșit: „Cei drepți mă vor înconjura“ (v. 7).

După această revărsare a sufletului său, fiind în peștera Adulam, David a primit răspunsul lui Yahve ca primele roade ale încrederii sale: a ajuns să nu mai fie singur. „Fraţii săi şi toată casa tatălui său au auzit şi au coborât acolo la el“ (v. 1). David, imagine a Hristosului respins, a devenit un centru de atracție pentru frații săi. Familia lui și toți cei care erau din neamul lui s-au grupat în jurul lui. Cei mai buni de pe pământ au fost pentru David, cum au fost pentru Hristos. Ei l-au recunoscut în El pe unsul lui Yahve, pe acela prin care Domnul voia să mântuiască pe poporul Său, instrumentul harului în Israel. Ei știau că din partea lumii nu puteau să se aștepte decât la dispreț și persecuție, ca și capul familiei lor și singura lor resursă era să se refugieze alături de acela care, din punct de vedere omenesc, era el însuși fără resurse.
Încă o categorie de oameni s-au refugiat împreună cu David în peștera Adulam: „Şi toţi cei în nevoie şi toţi cei care aveau datorii şi toţi cei cu sufletul amărât s-au adunat la el şi el le-a fost căpetenie“ (v. 2). Nu numai cei care, având aceeași origine, au intrat într-o relație cu el ci și aceia pe care nici un fel de legătură nu îi unea cu David, ci care aveau în comun numai aceea că pierduseră totul. Unii erau în necaz, neștiind încotro să se îndrepte, alții acumulaseră datorii pe care nu puteau să le plătească, alții aveau amărăciune în suflet, întristări pentru care nu aveau nici un remediu, produse de starea lucrurilor în Israel.

Aceștia au găsit un adăpost alături de David, cum găsesc astăzi alături de Hristosul cel respins. Dar ei au găsit mult mai mult deoarece David a fost capabil să-i transforme după chipul său pe cei mai nenorociți. Sclipirile frumuseții sale morale cădeau asupra celor care nu au putut aduce nimic altceva decât nenorocirea lor și în peștera întunecată Adulam lumina care strălucea prin David i-a luminat pe cei patru sute de oameni din jurul lui și transformarea pe care a lucrat-o harul asupra lor avea să fie recunoscută de toți și aclamată de orice gură în ziua apropiată a gloriei lui. Toți acei oameni în afara legii aveau să fie în jurul tronului lui fiind numiți „vitejii lui David“ (2. Sam 23:8 ).

Dar în peștera Adulam mai erau și alte resurse pentru tovarășii fiului lui Isai, ci alături de ei mai era și profetul Gad (v. 5), purtătorul cuvântului și mărturiei lui Dumnezeu. Revelația gândurilor lui Dumnezeu, care lipsea la curtea lui Saul și în popor, se refugiase și ea acolo. Și, în fine, crima împăratului împotriva cetății Nob l-a făcut pe Abiatar, preotul, să-l urmeze pe David (22:20), el venind mai târziu la el cu efodul în mână (23:6). Mijloacele de a se apropia de Dumnezeu și de a-L întreba oricând și a fi în comuniune cu El erau privilegiul acelor oameni disprețuiți de lume.
Iubite cititor, v-ați refugiat alături de Hristos cel respins? Cineva face aceasta numai atunci când nu are încotr, când a pierdut orice speranță că s-ar putea salva. Dacă așa este cazul, atunci lumea vă va disprețui, dar nu atât de mult cât vă disprețuiți dumneavoastră propria persoană. Cu toate acestea, nimic nu vă va lipsi. Prezența Domnului Isus va fi simțită și experimentată de sufletul dumneavoastră, tezaurul Cuvântului vă va fi pus la dispoziție și cunoscut așa cum nici chiar un Ionatan, rămas la curtea lui Saul, nu l-a putut cunoaște veți avea și mijlocul de a vă apropia de Dumnezeu, furnizat de preoția lui Hristos, care ne așează în comuniune cu El, acestea sunt binefacerile pe care David al nostru le răspândește în timpul când este respins.

Nu îi lipsește decât să Se arate în glorie spre a fi văzut de orice ochi, pentru că El este deja centrul Adunării sale, chiar din timpul când aceasta nu înțelegea, cum era cazul aici cu cei patru sute de credincioși strânși în jurul lui David.
În versetul 5, David a ascultat cuvântul pe care i l-a adus Gad: „Nu rămâne în locul fortificat; pleacă şi intră în ţara lui Iuda“. Iată-l deci pe teritoriul vrăjmașului. Avea să se teamă el de Saul? Yahve era cu el și atunci ce mai conta dacă acționa contrar oricărei prudențe omenești? Prin ceea ce poruncește, Dumnezeu urmărește să dea har și binecuvântare, iar nouă ne revine să ascultăm.

Saul l-a chemat pe Ahimelec și l-a acuzat pe David că s-a răzvrătit împotriva lui și pândea împotriva lui (v. 7, 8, 13). Ahimelec, cu noblețe, a spus deschis adevărul și a dat mărturie pentru David, acel om fără seamăn, credincios, „ginerele împăratului, şi are intrare în sfatul tău tainic şi este preţuit în casa ta“. Nu a fost o insultă, dar i-a dat o lecție severă lui Saul. Delicatețea sentimentelor sale l-a împiedicat pe Ahimelec să spună despre minciuna prin care David l-a făcut să-i dea pâinea și sabia, minciună care l-ar fi compromis pe David în ochii lui Saul. Dar toate acestea l-au la pieire pe preot împreună cu toată casa lui. David a simțit aceasta când i-a spus lui Abiatar: „Eu sunt răspunzător de toate vieţile din casa tatălui tău“ (v. 22). El s-a judecat pe sine însuși. Dar iată că, în același timp, din partea lui Dumnezeu, este imaginea lui Hristos care îi ține în siguranță pe credincioșii Săi. 

„Rămâi cu mine, nu te teme; pentru că cel care caută viaţa mea caută şi viaţa ta; şi la mine vei fi bine păzit“ (v. 23). A fost o compensație perfectă pentru ceea ce Abiatar și casa tatălui său ai făcut pentru unsul lui Yahve.
În acest context a fost compus Psalmul 53 , când David a aflat că „Doeg edomitul a venit la Saul şi i-a spus: «David a venit în casa lui Ahimelec»“. Acesta anunță judecata nemiloasă asupra edomitului, vrăjmaș înverșunat al lui Israel. Dar aceasta nu a scăzut cu nimic siguranța omului lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, pe fundalul negru al acestei răutăți a ieșit în evidență, în toată strălucirea, partea celui credincios: „Dar eu sunt ca un măslin verde în casa lui Dumnezeu; mă voi încrede în bunătatea lui Dumnezeu în vecii vecilor. Te voi lăuda pentru totdeauna, pentru că Tu ai făcut aceasta; şi voi aştepta în Numele Tău, pentru că este bun înaintea sfinţilor Tăi“ (v. 8-9). 

sursa: https://comori.org/