"Comentarii asupra cărții 1 Samuel. Capitolul 13"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Cum activitatea lui Samuel ca judecător se încheiase, primul verset din acest capitol introduce un subiect nou. Este important să remarcăm, la începutul acestei noi diviziuni a cărții, că Saul nu reprezintă opoziția premeditată a cărnii față de lucrarea lui Dumnezeu, ci, mai curând, carnea care se angajează să împlinească lucrarea Lui, carnea într-o poziție de a da mărturie. Aceasta îl face pe Saul cu atât mai responsabil și faptele lui sunt și mai vinovate decât dacă ar fi intrat în scenă ca vrăjmaș al lui Dumnezeu și al unsului Său. Creștinătatea din care facem parte noi ocupă aceeași poziție, astfel că învățăturile din aceste capitole sunt de o actualitate solemnă.

Acest capitol s-ar putea intitula: Nebunia și slăbiciunea cărnii. După o primă victorie a lui Ionatan (v. 3), asupra căreia vom reveni în capitolul următor pentru a prezenta în ansamblu caracterul acestui om al lui Dumnezeu, filistenii s-au pus în mișcare. „Să audă evreii! Şi tot Israelul a auzit zicându-se: Saul a înfrânt straja filistenilor şi Israel de asemenea s-a făcut urât filistenilor. Şi poporul a fost chemat împreună, după Saul, la Ghilgal“.

Adresându-se poporului lui Yahve, împăratul îi numește evrei. Filistenii și națiunile din jurul lor nu îi numeau altfel (conf. 14:11) și acest titlu dovedește că Saul se baza pe strângerea națiunii ca și cum ar fi fost asemenea celorlalte națiuni și nu înțelegea mai mult decât națiunile cu privire la relația cu Dumnezeu a acelui popor. Și în zilele noastre problema se pune mai mult sau mai puțin la fel, când oamenii nu cunosc relația poporului lui Dumnezeu, a Bisericii, cu Hristos, Și cum ar putea fi altfel? Poate oare carnea să cunoască relațiile intime și de afecțiune pe care duhul le-a stabilit între Mire și mireasă? Din această ignoranță au rezultat toate sistemele așa-zis religioase care alcătuiesc creștinătatea și înlocuiesc relațiile vitale pe care carnea nu le poate cunoaște.

Saul și-a atribuit victoria lui Ionatan, victoria credinței (v. 4). Atunci când, la începutul unei treziri, Dumnezeu lucrează prin intermediul instrumentelor Sale, cum s-a văzut cu ocazia reformei, și îl învinge pe vrăjmaș, toți cei care profită și care nu aparțin familiei credinței își revendică victoria ca merit al lor și se laudă cu ea. Carnea nu caută niciodată să strângă sufletele în jurul lui Hristos, ci vrea ca ea însăși să fie centrul. Așa a lucrat Saul căutând să înspăimânte poporul prin cuvintele: „Israel de asemenea sa făcut urât filistenilor“. În cap. 11:7, recurgând la amenințări, constrânsese semințiile să-l urmeze, iar aici caută să-i constrângă prin teamă. Acest mod de a acționa a dat rezultatul de a-l strânge pe Israel în jurul lui, dar consecințele morale nu s-au lăsat așteptate mult. Cei care se așează sub autoritatea cărnii pentru a avea oarece siguranță ajung foarte curând să simtă că nu au deloc siguranță. Ei nu sunt mai puțin tulburați și îl urmează pe Saul „tremurând“ (v. 7). Pentru a se pune la adăpost ei au trecut Iordanul și au mers în țara lui Gad și în Galaad (v. 7) părăsind Canaanul propriu-zis pentru a fi cât mai departe cu putință de vrăjmaș. Această lipsă de credință i-a făcut să uite singurul lucru important și anume că nu Saul era acela care locuia în mijlocul poporului și că nu în mâinile lui era cauza lor. Saul a coborât în cele din urmă la Ghilgal, unde Samuel rânduise odinioară să se întâlnească spunându-i: „Şi să cobori înaintea mea la Ghilgal; şi, iată, voi coborî la tine, ca să înalţ arderide-tot şi să aduc jertfe de pace. Să aştepţi şapte zile, până voi veni la tine şi-ţi voi arăta ce să faci“ (v. 10:7).

Împrejurările dificile prin care trecea i-au reamintit lui Saul că avea nevoie de îndrumările lui Samuel. Abia după doi ani și-a amintit de îndemnurile profetului. Ni se spune că Saul „a aşteptat şapte zile, până la timpul pe care-l hotărâse Samuel“. Carnea poate imita credința până la un punct, dar nu mai departe, ci ea dă înapoi în fața consecințelor inactivității: nimic nu=i este mai dificil, mai imposibil, decât să stea liniștită și să vadă mântuirea lui Yahve. Răbdarea se impune deseori chiar și creștinilor, dar atunci ea încetează să mai fie credință, acea credință care nu socotește dificultățile și imposibilitățile pentru că se alipește de Dumnezeu, care este deasupra tuturor împrejurărilor. Omul firesc poate urma mult timp o cale a răbdării și poate da impresia că are răbdare, dar el nu are sentimentul slăbiciunii sale și al incapacității sale și, lipsindu-i relația cu Dumnezeu, când este pus la încercare, nu poate decât să caute resursele pe care le are în sine însuși.

Cele șapte zile au trecut și Samuel nu a venit la Ghilgal, iar poporul se împrăștia. În acela care-i strânsese prin teamă, poporul nu găsea suficientă autoritate pentru a-l susține și a-l apăra. Atunci Saul și-a pierdut răbdarea; el nu cunoștea răbdarea credinței, cea care întărește „cu toată puterea, potrivit tăriei gloriei Sale“ (v. 1:11 ). Răbdarea lui se termină tocmai acolo unde trebuie să înceapă credința. Atunci când poporul s-a risipit și îi lipsea sprijinul oamenilor, sărmanul împărat rămâne fără nimic. Carnea lui, împinsă să facă ceva, trece imediat să facă lucrarea care îi revenea profetului, răsturnând și călcând în picioare ordinea stabilită de Dumnezeu. Saul a spus: „«Aduceţi-mi arderea-de-tot şi jertfele de pace». Şi a înălţat arderea-de-tot. Şi a fost aşa: de îndată ce a terminat de înălţat arderea-de-tot, iată, venea Samuel“ (v. 9-10).

Ajutorul de la Dumnezeu vine tocmai atunci când carnea trece să se ajute singură. La ce poate fi de folos atunci acest ajutor? Saul nu era un necredincios și nu-L disprețuia pe față pe Dumnezeul lui Israel: știa că trebuie adusă o jertfă pentru a se apropia de El și, departe de a-l disprețui pe profet, „i-a ieșit în întâmpinare ca să-l salute“ (v. 10). Dar, fiind om carnal, el nu putea să fi acționat altfel. Cu toate acestea era avea o responsabilitate cum nu se poate mai mare. „Ce ai făcut?“ i-a spus Samuel - același cuvânt pe care îl adresase Dumnezeu lui Cain! Ca întotdeauna, carnea are întotdeauna motive excelente pentru a acționa și, în consecință, pentru a fi neascultătoare: „Pentru că vedeam că poporul se împrăştia de la mine şi tu nu veneai în ziua hotărâtă şi filistenii se adunaseră la Micmaş“ (v. 11). Ba încă are și o scuză evlavioasă pentru neascultare: „Filistenii vor coborî acum asupra mea la Ghilgal, şi n-am căutat faţa lui Yahve!“ (v. 12).

Și Samuel i-a zis lui Saul: „Ai lucrat nebunește“. Înțelepciunea, raționamentele, sfaturile și hotărârile omului sunt nebunie pentru Dumnezeu pentru că sunt neascultare. „N-ai păzit porunca lui Yahve, Dumnezeul tău, pe care ți-o poruncise“ (v. 13). Ascultarea este prima și singura caracteristică a credinței. Fără ea nu există credință. Ea se asociază cu dependența. Cine oare putea aduce o jertfă plăcută lui Dumnezeu dacă nu Samuel, care este aici o imagine a lui Hristos: De aceea Dumnezeu a răspuns la jertfa adusă de Saul lepădându-l ca împărat. Împăratul carnal, chiar pus de Dumnzeu, având o responsabilitate, a dovedit nu numai că este incapabil să se mențină ci că omul nu are resurse decât prin har. Aceasta este ceea ce dorea Dumnezeu să demonstreze. Atunci a întemeiat împărăția potrivit harului, potrivit inimii Sale. „Yahve Şi-a căutat un om după inima Sa şi Domnul l-a rânduit conducător peste poporul Său“ (v. 14).

Ghilgal, locul unde era judecată carnea, din cauza infidelității lui Saul, a devenit locul unde s-a afirmat carnea. Samuel l-a părăsit și s-a dus în Ghibea din Beniamin, singurul loc (conf. v. 2) unde credința era menținută în Israel în persoana lui Ioanatan. Saul părea insensibil față de gravitatea faptei lui și a continuat pe aceeași cale numărând poporul care era cu el (v. 15). Prădătorii filistenilor au invadat toată țara lui Israel, iar poporul nu avea arme „pentru că filistenii ziseseră: «Nu cumva evreii să-şi facă sabie sau suliţă». Şi tot Israelul cobora la filisteni ca să-şi ascută fiecare fierul plugului şi coasa şi securea şi secera“. Dacă depindem de lume pentru a ne furniza armele atunci nu vom avea mijloacele pentru a purta lupta. Arma noastră este Cuvântul. Cum să folosim Cuvântul  împotriva lumii dacă consimțim ca lumea să ne învețe și să ni-l administreze ea? Lumea capătă astfel în mâinile sale mijloacele pentru a ne înrobi și nu ne va lăsa din acest cuvânt decât ceea ce nu-i poate face ei nici un rău. Așa se face că de prea multe ori copiii lui Dumnezeu sunt dezarmați în fața vrăjmașilor care luptă împotriva credinței.

sursa: https://comori.org/